Totalitarismele lumii contemporane. Azi, despre ecofascism

Imaginea duală clasică asupra totalismelor, nazism/comunism,  este nu numai incompletă, dar nici nu explică foarte multe dintre redimensionările rapide pe care le cunoaşte acum viaţa politică în multe părţi ale lumii.

Pe timp de criză generatoare de profunde nelinişti sociale, revin în actualitate formulele extreme de revoltă ca formă de manifestare a unei certe nemulţumiri care nu este numai de natură economică, ci vizează acuzator corupţia clasei politice, dublată de incapacitatea sa reală de a da răspunsuri credibile la problemele unei societăţi în schimbare. Începând de azi, voi prezenta câteva dintre aceste doctrine ale revoltei, rapel interesant în momentul istoric deosebit de complicat pe care-l trăim, inclusiv în România.

Dintre aceste doctrine, una cu certă capacitate de atracţie şi convingere, creatoare deja de şcoală în secţiunea din ce în ce mai activă a neo-anarhismului pe care se grefează pe dezvoltarea exponenţială a mişcărilor extremiste şi naţionaliste din Europa şi din lume, este ecofascismul. Termen prin care mulţi analişti definesc doctrinele pe care le consideră ca fiind extremiste ale unor ecologişti care, pentru a-şi pune în practică obiectivele, nu au ezitat să afirme în mod deschis că este nevoie de acţiune directă împotriva statelor sau companiilor care, prin deciziile sau acţiunile lor, pun în primejdie echilibrul natural al unor ţări sau al planetei. Şi nu numai.

Atenţie, trebuie despărţite cu mare grijă teoriile extremiste de marea doctrină ecologistă ale cărei evoluţii au marcat pozitiv devoltarea gândirii politice mondiale începând cu a doua jumătate a secolului trecut. Este o distincţie care trebuie făcută cu mare seriozitate deoarece cei care acuză acum în bloc ecologiştii, într-un mod nedrept tocmai pentru că este nediscriminatoriu, se bazează tocmai pe filozifia exceselor, preluată în acţiunile violente ale unor grupuri de extremişti, de la dreapta şi din stânga eşichierului politic.

Originile

În studiul Facist ideology: the „green wing” of the Nazi Party and its historical atecedents, Peter Staudemeier  şi Janet Biehl arată că ecofascismul îşi are originile în Germania secolului al XIX-lea. Ernst Moritz Arndt dezvoltă o teorie care combină dragostea pentru natură cu un naţionalism xenofob, iar Wilhelm Heinrich Riehl continuă teoria predecesorului său, dezvoltând o gândire bazată de romantismul agrar şi ura faţă de oraşe. Ideea revine în perioada Republicii de la Weimar când apar grupurile de tineri Wandervogel , influenţaţi de filozofia lui Ludwig Klages sau a lui Heidegger, profesând o respingere a modernităţii şi umanismului precum şi un profund antisemitism, ceea ce îi face recuperabili pentru mişcarea nazistă.

„Natura a jucat un rol central în ideologia naţional-socialistă şi a contribuit mult la popularitatea acesteia. Preocupările ecologiste sunt în perfect acord cu ansamblul doctrinei naziste. Într-adevăr, ecologia naţional-socialistă nu este de acord cu un loc central acordat omului ci, dimpotrivă, consideră că acesta nu este decât un element în lanţul vieţii, asemeni oricărui organism, ceea ce duce la o relativizare serioasă a valorii vieţii unui om. Aceste consideraţii sunt dublate de un demers mistic faţă de natură şi de o concepţie organică a societăţii – fiecare individ la locul său îndeplinind fără să discute sarcinile ce i-au fost trasate şi care deschid calea spre o ordine socială de tip totalitar...nu e vorba despre un ecologism de faţadă căci, să nu uităm, atât Hitler cât şi Himmler erau vegetarieni foarte stricţi şi iubitori de animale, atraşi de misticismul naturii şi de practicile homeopatice, opunându-se vivisecţiei sau oricărei de formă de cruzime la adresa animalelor. Himmler chiar ordonă crearea de ferme experimentale pentru cultivarea unor plante medicinale destinate tratamentului trupelor SS...în 1930, Richard Walter Darre, în cartea sa Neuedael aus Blut und Boden ( O nobilime bazată de pământ şi sânge) scria că „trebuie păstrată unitatea sângelui şi pământului”, frază ce avea să devină doctrină oficială, descriind legătura mistică între rasă şi pământ. Incapabili să aibă o relaţie profundă cu pământul, străinii în general şi mai ales evreii sunt nedemni de a locui pe pământul german. Această concepţie duce la principiul soluţiei finale şi justifică expansiunea imperială căci legitimează cucerirea unor teritorii considerate ca aparţinând istoric, de drept, poporului german... ”

Prin blitzkrieg...vom deveni stăpânii absoluţi peste două continente...va fi creată o nouă aristrocraţie de stăpâni germani cu sclavi la dispoziţie, proprietatea lor, din ceea ce sunt acum non-germanii fără pământ...la ceea ce ne gândim acum este o formă modernă de sclavie medievală pe care trebuie şi o vom introduce deoarce avem mare nevoie de ea pentru a ne duce la îndeplinire marile sarcini ce ne stau în faţă. Acestor sclavi nu le va fi în nici un fel interzis accesul la beneficiul analfabetismului; pe viitor, educaţia superioară va fi rezervată doar populaţiei germane din Europa.

              Richard Walter Darre, Life Magazine, 9 decembrie 1940

Ecofascismul contemporan

Cel mai important exponent contemporan al ecofascismului este, fără îndoială, activistul finlandez Pentii Linkola, autorul unor lucrări de referinţă printre care foarte cunoscuta lucrare Can Life Prevail – A Radical Approach To The Environmental Crisis , o viziune dură, programatică, a unei mişcări de revoltă împotriva societăţii construite pe ideea beneficiului obţinut cu orice preţ, un ecologism social extrem ce a revenit acum în actualitate prin combinaţia cu revenirea atacurilor împotriva multinaţionalelor, tema predilectă a mişcărilor de protest anti-americane din anii 1960-1970.

„Diferenţa între un terorist şi un luptător pentru libertate este doar o problemă de perspectivă: totul depinde de observator şi de verdictul istoriei” scria Linkola, avertizând în continuare că „anii care urmează vor fi din ce în ce mai cinici şi nemiloşi. E limpede că oamenii nu vor merge pe calea dispariţiei ţinându-se în braţe şi sărutându-se. Stadiile finale ale vieţii omenirii vor fi marcate de războaie monstruoase ale tuturor împotriva tuturora: nivelul de suferinţă va fi maxim”.

De la această constatare generală de tip apocaliptic, Linkola trece la capitolul constatări practice şi indicaţii precise de tip eugenie socială, comparând situaţia de azi a Terrei cu cea a unui vapor supraîncărcat:„Ce trebuie oare făcut dacă avem un vapor cu o sută de pasageri care se scufundă şi nu există decât o singură barcă de salvare? Când va fi plină, cei care urăsc viaţa vor încerca s-o supraîncarce pentru ca în final să se scufunde cu toţii. Cei care iubesc şi respectă viaţa vor lua toporul de pe navă şi vor tăia mâinile celor care încercă cu disperare să se agaţe de marginile bărcii ”. La nivelul viziunii globale, lucrurile evoluază în direcţia previzibilă: “...marea problemă legată de iminenta prăbuşire a structurilor mondiale – o cauză suficientă în sine şi prin sine – este creşterea enormă a populaţiei mondiale: inundaţia umană. Cel mai mare duşman al vieţii este prea multă viaţă: excesul de viaţă umană”. Logic, ne apropiem de legitimarea „soluţiei finale” într-o formulare de început de secol XXI, ideea fiind firească şi uşor comprehensibilă pentru Linkola deoarece, argumentează el, “n-am reuşit niciodată să găsesc doi oameni perfect egali, unul va fi mereu mai valoros decât celălalt. Şi, foarte limpede, foarte mulţi oameni nu au nici un fel de valoare...Cred că strălucirea umană nu se manifestă decât prin flash-uri sporadice, la nivelul a doar cîteva persoane. Din această cauză, la nivel general, umanitatea este extraordinar de destructivă: crearea a ceva atât de destructiv precum cultura occidentală căreia i se permite acum să se răspândească în întreaga lume, oferă destule dovezi în sprijinul acestei afirmaţii”.  Indicând şi principalul vinovat: “SUA sunt statul cel mai teribil corupt şi rău din toate timpurile. Oricine care este conştient de problematica globală poate să-şi imagineze uşor cât de mare trebuie să fie ura actuală faţă de SUA – o entitate politică coruptă, paralizantă şi sufocantă- la nivelul Lumii a Treia şi la nivelul minorităţii gânditoare din lumea occidentală ”. Urmează teoretizarea valorilor şi enunţarea principiilor de acţiune:

Platforma politică

Orice dictatură va fi mai bună decât actualele democraţii. Un dictator nu va putea fi niciodată mai prost decât majoritatea poporului său. Cea mai bună dictatură va fi aceea în care se vor rostogoli multe capete şi în care guvernul va lua măsuri împotriva oricărei creşteri economice. Trebuie să învăţăm din istoria mişcărilor revoluţionare – naţional-socialiştii, staliniştii finlandezi, din multe etape ale revoluţiei ruse, din metodele Brigăzilor Roşii - şi să uităm de paturile noastre călduţe. O eroare fundamentală şi devastatoare este să bazezi un sistem politic pe noţiunea de dorinţă. Societatea şi viaţa au fost organizate pe baza aceea ce-şi doreşte individul şi nu pe ceea ce este bun pentru el....Cele mai multe fenomene de  distrugerea naturii şi suma dezastrelor ecologice s-au acumulat în ţările democratice. Singura noastră speranţă rezidă în guverne centralizate puternice şi un control absolut asupra individului

Soluţii

-          producţia energetică trebuie să fie redusă în mod drastic. Electricitatea va fi folosită doar pentru strictul necesar în servicii publice şi comunicaţii

-          traficul va fi asigurat de biciclete şi bărci cu vâsle. Maşinile private vor fi confiscate. Călătoriile la distanţă vor fi asigurate de un serviciu public foarte parcimonios. Pe cele mai multe dintre şoselele existente să fie plantaţi copaci

-          naşterile trebuie să fie controlate. În scopul creşterii calităţii populaţiei, căminele neconforme calitativ, genetic sau social nu vor primi dreptul de a avea copii, acesta fiind rezervat familiilor de calitate

-          trebuie să înceteze migraţia de masă şi activităţile de import-export. Călătoriile dincolo de frontiere vor fi permise unui număr redus de diplomaţi şi corespondenţi de presă

-          în cea mai mare parte, comerţul se va anula. Manufactura va fi permisă doar pentru nevoi bine argumentate. Toată capacitatea principală de manufactură va fi proprietate de stat. Produsele vor fi durabile şi vor rezista timp de generaţii

-          Vânătoarea trebuie să devină mai eficientă. Dieta umană va include şobolani şi nevertebrate. Agricultura se va îndrepta către stadiul micilor unităţi non-mecanizate. Toate dejecţiile umane vor fi folosite drept îngrăşământ.

-          Educaţia se va concentra pe deprinderile practice. Orice competiţie este exclusă. Cercetarea tehnologică este redusă la minimum. Dar fiecare copil va învăţa cum se curăţă un peşte astfel încât să fie înlăturate doar oasele mari.

Emuli? O mulţime şi care sunt voci de prestigiu ale lumii actuale. În analiza pe care Antoine Robitalle o face pentru LE DEVOIR (12 aprilie 2008), arată că linia a fost deschisă în anii 1970 atunci când, după predicţiile teribile ale Clubului de la Roma, mişcarea ecologistă se poziţionase în centrul dezbaterilor publice mondiale, mai mulţi autori anunţând de atunci că sistemele democratice nu sunt capabile să rezolve acest tip de provocări specifice. William Ophuls, citându-l pe Platon) pleda pentru preluarea puterii politice de către “regi ecologişti”. Iar economistul Robert Heibroner afirma şi el că amploarea crizei cereea o “centralizare a puterii politice” şi că puterea ar trebui să fie deţinută doar de tehnocraţi şi experţi. Filozoful german Hans Jonas, creatorul „principiului precauţiei” ajungea la aceleaşi concluzii:

„Guvernul reprezentativ se supune unor principii şi proceduri care duc la situaţia că singurele cîştigătoare sunt grupurile de lobby...Dar viitorul nu mai este reprezentat de nici un guvern, nu este o forţă...Ceea ce nu există nu are un lobby care să lucreze pentru el iar cei încă nenăscuţi nu au nici un fel de putere...în acest moment înţelegem avantajele autocraţiei, singura care poate permite luarea deciziei la vârf...fără consimţământul prealabil al maselor...O asemenea tiranie este singura care ar putea să ia măsurile pe care le necesită viitorul. Ea va trebui să fie doar o tiranie binevoitoare, bine informată şi animată de justa înţelegere a lucrurilor...Ar trebui să fie comunistă nu numai datorită ideii de “morală ascetică” şi excludere a ideii de profit, ci şi pentru că, pe planul tehnicii puterii,pare din ce în ce mai capabilă de a reliza cu adevărat scopurile noastre , adică un complex capitalist, democratic şi liberal”.

Să spunem că sunteţi un pacient internat la terapie intensivă: veţi dori ca îngrijirea medicală să vă fie acordată de un specialist în medicină sau de un comitet ales în mod democratic? Ştiinţa ne spune că Terra va intra curând în secţia de terapie intensivă, dacă nu cum e deja acolo.

             David Shearman, profesor emerit Universitatea din Adelaida, The Climate Change Challenge and the                  Failure of Democracy

Problemele grave au apărut în momentul în care manifestul ecologist, altfel logic şi necesar, a început să fie deplasat spre aşa numita formulă ideologică a „ecologismului profund şi reformator social”, foarte uşor de a fi asimilat cu doctrinele neo-anrahiste atunci când înceracă să impună soluţia dispariţiei statului democratic şi înlocuirea tutror mecanismelor sale de decizie cu un fel de meritocraţie sui-generis organizată sub forma unei dictaturi. Ideea a atras imediat mişcările extremiste de toate orientările care au adăugat instantanu un „capitol ecologic” la platformele lor ideologice, cum sună, spre exemplu, mesajul celor de la ATTAK:

„Evoluţia către o dezaccelerare progresivă şi raţională a creşterii materiale, în condiţii sociale precise, este o primă etapă către descreşterea tuturor formelor de producţie devastatoare şi predatoare”

De aici şi reacţia de respigere, la fel de dură ca şi unele dintre propunerile sau soluţiile din filozofia ecofascistă, servind drept condamnare în bloc a tuturor mişcărilor ecologiste contemporane. Vezi poziţia lui Murrray Bookchin:

„Sunt nişte rasişti deghizaţi prost, adepţi ai doctrinei supravieţuirii ...Hitler, din această formulă de eco-brutalitate, în numele dorinţei de a reliza „controlul populaţiei” cu o orientare rasistă, a creat doctrina pământului şi sângelui care a dus la trimiterea la moarte a milioane de oameni în lagăre de exterminare ca Auschwitz. Acelaşi gen de eco-brutalitate apare acum după jumătate de secol printre cei care se auto-intitulează ecologişti profunzi care cred că ar trebui ca oamenii din Lumea Treia să fie lăsaţi să moară de foame iar migranţii disperaţi din America Latină ar trebui să fie îndepăraţi de patrulele de frontieră din SUA deoarece reprezintă o povară pentru „resursele noastre ecologic”.

 Murray Bookchin : Social Ecology versus Deep Ecology: A Challange for the Ecology          Movement

Sigur că noi, cel puţin până în acest moment, am fost foarte departe de toate acestea. Ceea ce ar putea face ca toate acestea să fie o poveste dintr-o altă lume, cu actori a căror filozofie, limbaj şi acţiuni ca şi dezbaterile legate de această problematică sau organizaţii ca cele descrise mai sus să ne fie complet străine. Oare pentru cât timp?