Şeful statului francez se va deplasa mai apoi luni, 29 iunie, în Germania pentru discuţii cu cancelarul Angela Merkel, după ce turneul lui Macron, a început prin întrevederea de marţi, la Haga, şi cu premierul olandez Mark Rutte, în tentativa de a obţine sau a invoca un sprijin european iniţiativelor sale. Dacă la nivel personal şi bilateral, întrevederea Putin-Macron a avut la bază nevoia de a soluţiona situaţia din Libia în detrimentul Turciei, relaţiile tensionate ale Americii lui Trump cu Europa şi tentativa unei autonomii strategice europene au determinat reacţiile de suspiciune, scepticism şi neîncredere cu care a fost întâmpinată şi comentată această întrevedere bilaterală care-l aduce tot mai mult pe Putin în jocul securităţii europene.

Autonomie strategică, suveranitate strategică. Armata europeană în vise, viziuni, documente şi fapte/investiţii şi realităţi

Prima componentă de suspiciuni în ceea ce priveşte gesturile preşedintelui francez Emmanuel Macron faţă de Rusia lui Putin vine din tentaţia sa de interpretare individuală a conceptelor de autonomie strategică, suveranitate strategică, Armată europeană. Într-adevăr, Franţa este un aspirant exclusiv la conducerea unei Armate Europene, o formulă care să acopere binomul Franţa-Germania la conducerea Europei unite în care componenta economică e concedată Germaniei iar cea de apărare şi securitate e asumată de Franţa.

Discursurile succesive ale lui Macron la Sorbona, la început de mandat, sau în faţa Şcolii de Război, în urmă cu câteva luni sunt definitorii asupra viziunii şi ambiţiilor preşedintelui francez care-şi asumă o conducere militară a Europei pentru Franţa, cu o independenţă deplină de acţiune faţă de NATO şi Statele Unite. Armata Europeană ar urma să fie o structură viabilă care să fie folosită de Franţa în misiunile sale post-coloniale cu precădere în Nordul Africii, pe motivul ameninţărilor teroriste, de migraţie şi nevoii de a rezolva situaţii stânjenitoare în fostele colonii. Fireşte că aici poziţia altor europeni, cu precădere a celor din Centrul şi Estul Europei, dar şi al Germaniei, este rezervată, aşa cum o arată şi nivelul de interes şi participare la misiunile iniţiate de Franţa în regiune.

De la Armata Europeană – mai mult pe hârtie şi dublând cu aceleaşi categorii de trupe angajate pentru misiunile NATO forţele proprii angajate – Macron a migrat mai mult spre autonomia strategică a Europei, o altă temă ce a stârnit reacţii de rezervă. Autonomia strategică a Europei a fost considerată în acelaşi timp o subminare a NATO, a relaţiei transatlantice şi a articolului 5 al Tratatului nord-atlantic ce defineşte apărarea colectivă, dar şi o subordonare a Europei la nivel securitar şi al apărării unei formule franco-germane dominante şi care nu poate fi contrabalansată, la votul majorităţii calificate, decât de o coaliţie virtuală a următoarelor 13 state ca greutate la vot. Adică niciodată. Această concentrare franco-germană după Brexit nu este nici în avantajul celor două state, nici susţinătoare a valorilor europene şi multilateralismului consensual promovat de Uniunea Europeană.

Ulterior, tematica a migrat spre conceptul de suveranitate strategică. El are relevanţă majoră cel mai mult astăzi, după criza pandemiei de coronavirus, când lumea întreagă a realizat dependenţele în chestiunea reacţiilor potrivite şi la timp de criză faţă de China şi producţia manufacturieră exclusivă a acesteia. Totuşi, Franţa continuă să interpreteze suveranitatea strategică drept o autonomie strategică, dotarea cu Armată Europeană la care se adaugă un nivel de suveranitate proprie a Uniunii Europene, o abordare naţionalist-gaullistă ce ar exporta interesele franceze la nivel european, dându-i o forţă şi contribuţii mult mai mari europene spre a fi realizate chiar în detrimentul sau sigur fără acceptul unanim al celorlalte state membre ale Uniunii Europene. Or nici acest pas nu e acceptabil.

Pe de altă parte, realitatea, iniţiativele, bugetele nu merg deloc în sensul dorit şi anticipat de către Franţa. O Armată europeană e o utopie, declaraţia finală de la Roma, 2017 privind viitorul Europei marchează explicit complementaritatea şi cooperarea UE-NATO pe aceste teme – în subsidiar evitarea duplicării. Iar bugetele PESCO, EDF şi CARDS s-au redus substanţial după pandemie, chiar şi în varianta iniţială a cadrului financiar european neasigurând o capacitate autonomă de apărare. UE are nevoie de umbrela nucleară americană - cea franceză e nesemnificativă, iar apărarea europeană are nevoie de încă 350 mld euro doar să ajungă la nivelul de investiţii actuale americane în Europa, nicidecum să asigure nevoile actuale, în condiţiile în care 82% din fondurile apărării europene după Brexit provin de la state din afara UE – SUA, Marea Britanie, Turcia, Canada, Norvegia etc.


FOTO Profimedia

Relaţia euroatlantică şi specularea situaţiei ambigue a Americii lui Trump în securitatea europeană

Emmanuel Macron a avut două abordări discutabile, care provin de la începuturile mandatului său şi trădează dincolo de orice dubiu înclinaţiile sale pentru o politică gaullistă şi anti-americană, dacă nu exclusivist europocentristă: autonomia strategică europeană şi Armata europeană, pe de o parte – şi Europa de la Lisabona la Urali, pe de altă parte. Punerea sub semnul întrebării a relaţiei transatlantice şi angajarea Rusiei lui Putin – acum sau pe termen lung, cum încearcă să explice administraţia franceză acţiunile lui Macron, ca parte a unei strategii pe termen lung, nu a unei trădări a Estului European pe termen scurt – este dublată de nevoia unei soluţii de securitate a Europei. Cum Franţa nu are, vizibil, evident, capabilităţile necesare pentru a asigura apărarea Europei, soluţia sa merge pre alte zări: către Rusia.

Într-adevăr, soluţia franceză pentru a direcţiona resursele, armata, capabilităţile statelor europene către soluţionarea propriilor interese în Nordul Africii – celebrele ameninţări din Sud – a fost să încheie un târg cu Rusia, să obţină asigurări sau garanţii de securitate palpabile şi lesne de “vândut” celorlalţi europeni – cu precădere celor din Centrul şi Estul Europei - şi apoi să poată utiliza forţele în zona sa de interes din fostele colonii. Scepticismul a fost evident în centrul şi estul Europei pentru această abordare. Dar chiar şi Germania a strâmbat din nas neîncrezătoare.

Emmanuel Macron se bazează prea mult pe şarmul său şi relaţia personală de angajare a Rusiei şi a lui Putin, în primul rând, pe care încearcă să-l scuze, dând vina pentru toate acţiunile agresive ale Rusiei pe consilieri şi subordonaţi mai răi ca el. Fără să ţină cont că rupe şi Occidentul, şi relaţia transatlantică, şi unitatea Europei însăşi prin acest demers – făcând jocurile Rusiei lui Putin la fiecare pas – Macron s-a contaminat de gaullism, reluând eurasianismul european indus în anii 60 Franţei naţionaliste – Europa de la Lisabona la Vladivostok - şi influenţele geopolitice clasice interbelice.

Nu-i vorba, Emmanuel Macron beneficiază din ce în ce mai mult de poziţia ambiguă a Americii lui Trump faţă de apărarea Europei. E vorba despre scepticismul şi rezervele definitorii ale preşedintelui american faţă de NATO – ca expresie a multilateralismului, dar şi ca organizaţie pentru care spiritul mercantil şi pragmatic spre cinic a părut să-l facă să spună că America investeşte prea mult în ceva ce nu o avantajează, apărarea şi securitatea Europei, pentru care europenii înşişi nu dau multe parale, investind infim în propriile capabilităţi militare.

Apoi retragerea SUA din numeroase acorduri multilateral globale – TTIP, TPP, Acordul de la Paris vizând încălzirea global şi reducerea emisiilor de bioxid de carbon, JCPOA – acordul nuclear iranian, apoi INF-Tratatul Armelor Convenţionale în Europa (din motive ţinând de încălcarea lui de către Rusia) Tratatul Open Skyes (din aceleaşi motive) mai nou chiar din START 3 prin expirarea lui în februarie anul viitor – a fost un argument important pe care s-a bazat şi Franţa pentru a induce sensul, dacă nu chiar a pronunţa faptul că SUA nu este de încredere pentru rămânerea în Europa şi respectarea angajamentelor sale de securitate şi apărare europene. Şi mutarea trupelor americane din Germania - retragerea parţială şi mutarea unora în Polonia şi Estul Europei – este un alt argument al lui Macron pentru a-şi susţine propria teorie, a nevoii concesiilor cu Rusia pentru a salvgarda apărarea şi securitatea europeană şi a feri de război.


FOTO EPA-EFE

Tentaţia politicii de Mare Putere. Interese proprii abordate bilateral versus multilateralism european

O altă componentă a abordării franceze vine în siajul politicii de Mare Putere, respectiv a asumării negocierii şi a acordurilor pe seama celorlalţi actori internaţionali, cu precădere a celor din centrul şi Estul Europei. Afacerea negocierilor cu Rusia lui Putin are o componentă profund egoistă, a intereselor individuale ale Franţei, o abordare profund unilaterală şi la distanţă de interesele multilateralismului european, a lumii bazate pe reguli, a principiilor şi valorilor europene fundamentale şi, mai ales, a consensului european.

Scoaterea Rusiei din izolare şi angajarea lui Putin ca actor major în securitatea şi apărarea Europei, fără consultarea celorlalţi actori europeni, a mai fost încercată în altă epocă, cu preşedintele Dmitri Medvedev, la Meseberg, cu acordurile de tip doi plus doi, de către Germania, în 2009. Atunci, deşi după războiul ruso-georgian care juca deja rol de avertisment credibil, Germania a ales să încerce angajarea Rusiei “liberale” a lui Medvedev în speranţa unei soluţionări a conflictelor îngheţate, în primul rând a celui din regiunea separatistă nistreană de pe teritoriul Republicii Moldova. Nici atunci Rusia nu a livrat.

Astăzi, după anexarea Crimeei, agresiunea militară din Estul Ucrainei, anexarea rampantă a Mării de Azov, militarizarea Crimeei, atacurile şi asasinatele din sânul Europei şi din Marea Britanie, atacurile cibernetice din SUA şi Germania, ingerinţa în alegerile din SUA, Franţa, Marea Britanie, din cele europene de anul trecut, Rusia are şi mai puţine credenţiale spre a fi crezută, mai ales că nu a dezangajat şi acţionat în direcţia consensului şi dezescaladării în nici un conflict şi în nici o cauză, din contra, dosarul problemelor sale cu statele europene s-a accentuat şi amplificat enorm. Deci premiul angajării Rusiei nu ajută decât la scindarea Vestului, a Europei şi încurajarea acţiunilor agresive ale Rusiei în Europa mai departe.

E adevărat că Franţa are interese individuale în care speră că Rusia o va ajuta. Mai întâi creşterea relevanţei strategice şi a vizibilităţii prin postura de contact European cu Rusia. Apoi prin soluţionarea temelor complicate ale Libiei. Siria – unde poziţiile sunt distincte în raport cu Bashar al Assad şi viitorul regiunii – Iranul, unde abordările sunt similare în raport cu eventualele soluţii de angajare a Iranului şi revenire la JCPOA, cu criticarea SUA în acest punct, sau Ucraina – unde abordarea e nuanţată, dar distinctă, dacă nu îngenuncherea Ucrainei poate reprezenta o monedă de schimb propusă de Franţa - nu sunt decât context de bună voinţă şi apropiere. Sau motivaţie de prezentare a poziţiei puternice franceze (cazul Siriei) care să justifice alte eventuale cedări în dialog sau dezinteresul francez manifestat de Macron în alte dosare de interes pentru Rusia.

Libia şi acţiunea Turciei în regiune reprezintă problema fundamentală a Franţei, plasată ambiguu dar nu rareori în siajul generalului rebel Khalifa Haftar şi contra guvernului de la Tripoli recunoscut de ONU. Nemulţumirea privind acţiunile Turciei în Siria, Libia şi Estul Mediteranei au reprezentat motivaţia celebrei tirade a lui Macron dintr-un interviu dinaintea summitului NATO de la Lisabona, de anul trecut, potrivit căreia NATO este în moarte cerebrală. De fapt, Franţa a acuzat SUA(şi Turcia) în primă fază că nu ţin cont, ba chiar că nu apără interesele franceze în Siria (lucru neinclus vreodată în Charta nord-atlantică, pentru a apăra interesele unui aliat în terţe spaţii). Apoi nemulţumirea a izbucnit recent din ciocnirea nediplomatică a unei nave franceze cu una turcă în largul coastelor libiene şi refuzul Turciei de a se supune controlului pentru a verifica sub egida ONU, cum clamează Franţa, respectarea embargoului armelor în Libia – Turcia fiind cunoscută că alimentează guvernul legitim în timp ce numeroase alte state alimentează trupele lui Haftar.

Cert este că Franţa nu a discutat niciodată aceste teme în Consiliul Nord-Atlantic şi nici nu a obţinut o soluţie convenită şi consensuală care să-i apere interesele la nivel aliat. Şi abordarea contondentă a SUA şi a NATO în aceste cazuri, şi ignorarea intereselor turce în Siria, Libia şi estul Mediteranei nu sunt unele făcute să aducă consens şi pace prin incluziune. Din contra, ele marchează o ciocnire de interese divergente ale unor state membre ale NATO care au libertatea unor politici diferite în terţe spaţii, acolo unde nu există o poziţie unanimă convenită la nivel aliat.


FOTO Shutterstock

Motivaţia angajării Rusiei după China. Franţa e pregătită să cedeze unitatea euro-atlantică Rusiei?

Mai nou, Franţa a dobândit, în cazul pandemiei generată de coronavirus, un nou argument în acţiunea sa de seducţie şi angajare a Rusiei dincolo de liniile convenite la nivel european: evitarea pierderii Rusiei care ar merge spre China şi parteneriatul său asiatic. Emmanuel Macron şi administraţia franceză de la Elisee, Matignon, şi Quai d’Orsay au făcut recurs la discuţia privind angajarea Rusiei pe direcţie euro-atlantică, pentru a nu se orienta cu arme şi bagaje strategice şi mai ales economice, vizând aprovizionarea cu resurse de petrol şi gaz, spre China. Însă, aşa cum arăta Matt Rojanski, de la George Kennan Institute, Rusia e deja orientată spre Occident, însă ce vrea Putin nu poate oferi NATO: veto pentru Rusia în afacerile strategice şi de securitate din Europa sau chiar scoaterea Americii cu arme şi bagaje din Europa.

Paradoxal, este o abordare în care substanţa şi argumentul coincid cu poziţia lui Donald Trump, care doreşte o îndiguire a Chinei şi o decuplare a acesteia de la comerţul global, forţând UE şi mai ales Rusia să aleagă partea. De aici campania de seducţie a lui Trump soldată cu invitarea Rusiei la summitul ratat al G7, acolo unde europenii au respins deopotrivă angajarea Rusiei fără a rezolva problema Crimeei pentru care Moscova a fost expulzată din grupul statelor cele mai industrializate, ca şi participarea la o coaliţie anti-chineză, fără ca subiectul să fi fost convenit bilateral pe relaţie transatlantică anterior.

(UE a amânat summitul cu China şi a acceptat consultări şi negocieri de coordonare reciprocă transatlantică cu America pe tema Chinei. Convenirea unei poziţii comune şi a unor limite ale acţiunii, care să nu ducă la confruntări şi conflict cu China, par să fie în curs. E şi conform doctrinei americane şi a documentului de poziţionare în rivalitatea strategică cu China – aflat pe masa Congresului. Dar pentru Emmanuel Macron e o bună justificare a angajării Rusiei, chiar dacă varianta anterioară abordată – prevederea din documentele NATO ce presupun apărare şi descurajare dublate de dialog – era la fel de puţin credibilă).

Emmanuel Macron riscă astăzi enorm de mult. În tentativa sa de a conta internaţional, de a-şi construi un profil de partener, prieten, de stat capabil să angajeze şi să dialogheze cu Rusia lui Putin, preşedintele Franţei a făcut tot baletul diplomatic şi public, de imagine, simbolic necesar acceptării sale de către Kremlin – inclusiv discuţia privind prezenţa sa la sărbătoarea de 9 mai, neonorată în final pe motiv de pandemie. Gesturile publice, deschiderea excesivă faţă de Rusia nu au fost deloc apreciate de partenerii europeni şi de aliaţi, iar la nivelul analizei, presa este la fel de proastă, chiar dacă toată lumea susţine tacit opţiunea europeană a Franţei pe care o întruchipează doar Macron, în formula complicată politică de azi a Hexagonului.

Însă toată lumea comentează, pe diverse meridiane, semnalele divizării Occidentului, ba chiar postura de actor ce induce scindarea Europei însăşi care i se atribuie lui Macron şi politicii sale de angajare a Rusiei de azi. Iar aceste perspective nu sunt deloc în măsură să aducă avantaje solide Franţei. Din contra, suspiciunea, scepticismul, neîncrederea şi întrebările relative la motivaţiile acţiunilor lui Emmanuel Macron cresc exponenţial în ultima vreme şi ameninţă Franţa la alte nivele mult mai subtile şi mai profunde, care pot crea efecte pe termen lung.