Totul se poate termina, din nou, în coadă de peşte sau, conform expresiei înţelepciunii tradiţionale româneşti, printr-o batistă aruncată profesionist peste ţambal. Aşa s-a întâmplat cu faimosul Plan Junker, votat de Parlamentul European şi apoi aruncat cu delicateţe în vastul dulap care adăposteşte memoria instituţională de la Bruxelles. S-a spus atunci, poate mult prea repede, că ţările din Grupul Vişegrad prin opoziţia lor furibundă la sistemul repartiţiei obligatorii de refugiaţi, reuşiseră să anuleze definitiv ideea. Şi gata.

Fals. Complet fals.

Ce nu s-a înţeles bine atunci, ceea ce politicienii din unele ţări nici măcar acum nu vor să comenteze, este că propunerea Junker vorbea într-adevăr despre migranţi, se rosteau vorbe despre nevoia urgentă de coalizare a Statelor Membre într-o poziţie comună care să includă şi modificări de substanţă ale politicii de azil. Dar, pe fond, tema fundamentală era cu mult mai amplă, adică un demers care să fie inclus în ceea ce trebuia să devină un mecanism comunitar articulat şi logic, generator de politici unice şi reglementări legislative care să întărească ceea ce va fi spaţiul comun european, real şi dotat cu toate mijloacele de a pune în practică deciziile luat în organismele de coordonare comunitare. Se spunea atunci că venise timpul ca, în acest domeniu al politicii migratorii şi de azil, să existe un cadru european unic care să ia locul multitudinii de legislaţii naţionale, câteodată conţinând chiar prevederi antinomice. Simplu?

Deloc, aşa cum s-a văzut în practică. Drept care apare acum acest pachet de 450 de pagini, într-adevăr cea mai complexă abordare a problematicii (puteţi găsi aici cele 12 documente care susţin acest Pact), poate cea mai complexă iniţiativă politică unitară în previziunea a ceea ce cred că este misiunea fundamentală asumată de această Comisie, adică o consolidare a acelei construcţii unice europene la care au visat Părinţii Fondatori. Problema reală nu cred că sunt migranţii, ci definirea şi extinderii statutul principiului solidarităţii pe care se bazează UE.

Într-adevăr, dacă ne întoarcem la filozofia celor care au gândit Europa Unită, elanul de solidaritate era esenţial pentru a caracteriza noutatea absolută a ceea ce trebuia să apară, reacţie la ororile războiului, urii şi intoleranţei, spunând că omenirea - în orice caz europenii - învăţaseră ceva din valurile succesive de naţionalism agresiv, xenofobie şi antisemitism care transformaseră Europa şi lumea într-un câmp de luptă. Deocamdată, în această primă etapă, vorbim despre solidaritate, iar Europa ar putea demonstra că poate oferi un nou model.

Plecând de la or realitate în teren care este foarte complicată, provine din suferinţă şi generează suferinţă şi disperare şi, la modul ideal, ar trebui să beneficieze de un răspuns umanitar coordonat, aşa cum au sperat şi europenii când au fost nevoiţi să fugă din propriile lor ţări, din motive diverse, dar toate legate de situaţii-limită.

2019

- în 2019, în Statele membre, existau 20,9 milioane de rezidenţi legli non-EU, adică aproximativ 4,7% din totalul populaţiei totale din UE

- În 2019, Statele Membre au emis aproximativ 3 milioane de prime permise de rezidenţă pentru persoane non-UE, incluzându-se aici 1,8 milioane de permise de rezidenţă pentru o durată de mai puţin de 12 luni.

- În 2015, în cea mai intensă perioadă a crizei refugiaţilor, au fost înregistrate aproximativ 1.82 milioane de treceri ilegale de frontieră. În 2020, acest număr a scăzut la 142.000

- Numărul de cereri de azil ajunsese la un nivel maxim de 1,2 milioane în 2015 şi ajunsese la 698.000 în 2019

- În fiecare an sunt respinse aproximativ 370.000 de cereri de azil, însă doar o treime dintre aceste persoane se întorc acasă

- La finele anului 2019, UE adăpostea aproximativ 2,6 milioane de refugiaţi, echivalentul a 0,6% din populaţia UE


Cea mai complicat de aplicat este însăşi măsura-cheie, cea care prevede obligaţia legală a fiecărui Stat Membru să găzduiască un anumit număr desemnat de refugiaţi şi să ajute celelalte state în alte modalităţi în cadrul „solidarităţii obligatorii“. În schimb, fiecare Stat va primi 10.000 Euro pentru fiecare persoană adultă preluată, bani care provin din bugetul comunitar.  Mai sunt multe nelămuriri care vor putea fi exploatate negativ, aşa cum este prevederea care spune că refugiaţii care dovedes că au familiile într-un anume stat, pot cere să fie trimişi acolo pentru a se respecta cu stricteţe principiul reunificării familiilor. Ceea ce creşte „atractivitatea“ unor anume ţări de destinaţie, aglomerând şi mai mult cele două destinaţii privilegiate până în acest moment, adică Germania şi Ţările Scandinave.

Primul test de acceptabilitate va fi luna viitoare, când miniştrii de Interne din Statele Membre vor discuta acest subiect la reuniunea lor de luna viitoare (8-9 octombrie), atunci când, cu siguranţă, vom putea auzi şi care este poziţia ministrului nostru de resort. Va fi interesant deoarece Domnia-Sa nu va putea vorbi (în principiu, conform cutumei) decât pe baza unui mandat semnat de Preşedinte, eventual introducând şi sugestiile formulate de Primul Ministru. Va fi interesant nu numai pentru că va fi un preludiu oarecum instructiv la viitoarele dezbateri din Parlamentul European (cu toate că lucrurile par în mare lămurite deoarece există acordul de principiu şi susţinerea aferentă din partea Germaniei, Franţei şi Italiei.

Analiştii de toate specializările care lucrează pentru diferite grupuri de lucru ataşate guvernelor sau corporaţiilor multiunaţionale cu speranţe investiţionale în UE, dincolo de evaluarea şanselor discursului naţionalist şi xenofob din câteva ţări din Europa centrală şi de este, vor ca, din aceste dezbateri care urmează, să afle cum se vor orienta pe viitor pieţele majore de muncă din UE în funcţie de urgenţele impuse de pandemie.

Este urgent deoarece în SUA lucrurile nu sunt deloc clare, în afara posibilităţii să continue pentru încă un mandat Trump închiderea forţată a pieţelor pe principii protecţioniste. Vor să vadă ce se va întâmpla în Europa care vrea să controleze şi să regularizeze migraţia, dar nu ridicând ziduri sau bariere ale interdicţiei fizice, ci mai degrabă favorizând o fluidizare spre pieţele care ştiu că este inevitabil să deschidă imediat pieţele lor de muncă în condiţiile apariţiei unor deficite majore în domeniu, în principal datorită „migraţiei economice“ rapide şi disperate din ţările estului sărac, acum cu pieţe realmente ameninţate cu depopularea.

Va fi inevitabil ca şi liderii noştri politici să se exprime asupra acestei probleme, chiar dacă este deosebit de delicată şi s-ar putea să nu dea bine pe moment deoarece ar aduce în discuţie cealaltă problemă care acum literalmente explodează: plecarea, sau dorinţa de plecare, cu orice preţ, acceptând orice condiţii, a tinerilor specialişti împreună cu visurile asemenea ale elevilor de liceu. România ce plan are pentru a răspunde acestei provocări care poate deveni existenţială? Avem un plan corelat cu UE sau, prudenţi, iar dăm vina pe pandemie şi duşmanii de clasă care lovesc nemilos cu greaua lor moştenire?

Alegerea pare simplă: ne pregătim să preluăm migraţie sau plătim să scăpăm de ce ne va propune UE, lăsându-i pe investitorii noştri să-şi aducă forţa de muncă necesară (din ce în ce mai multă) de unde ştiu ei mai bine? Europarlamentarii noştri ar trebui să fie acum primii care să aibă o poziţie în numele intereselor României. O vor face oare?