Părţile au convenit asupra unor acţiuni comune, care ar urma să fie adoptate la şedinţa de astăzi, 28 ianuarie, a Radei Supreme a Ucrainei. Aceastea sunt:

1. Abrogarea legilor din 16 ianuarie (ulterior, o parte dintre acestea urmează să fie redactate, aduse în conformitate cu standardele europene şi revotate).

2.  Aprobarea legii amnistiei generale pentru participanţii la evenimentele de până acum. (în schimbul amnistiei, opoziţa urmează să cedeze toate clădirile, drumurile şi străzile ocupate).

3.  Introducerea pe ordinea de zi a şedinţei Radei a chestiunii cu privire la responsabilitatea guvernului (probabil, demiterea guvernului sau remanierea acestuia)

4.  Arsenii Iaţeniuk refuză funcţia de prim-ministru.

5.  Revenirea la Constituţia din 2004 rămâne un subiect de discuţii pentru mai târziu.

Abrogarea legilor din 16 ianuarie a constituit una dintre revendicările de bază ale opoziţiei în ultimele două săptămâni. Obţinerea satisfacerii acestei cereri reprezintă, fără îndoială, o victorie a opoziţiei. Însă este doar o victorie tactică, de importanţă redusă. Revenirea la status-quo ante în privinţa libertăţii întrunirilor, a asocierii şi a mass-mediei nu va schimba nimic, de fapt, în afara faptului că va securiza libertăţile cetăţeneşti. Legile antidemocratice adoptate neconstituţional pe 16 ianuarie (prin vot manual) au intrat în vigoare abia pe 22 ianuarie, şi încă nu au produs consecinţe însemnate. Astfel, în economia confruntării dintre putere şi opoziţie acestea cântăresc prea puţin în comparaţie cu obiectivele majore ale Euromaidanului, oricâtă importanţă le-ar acorda şefii partidelor de opoziţie.

Amnistia generală este şi ea, fără îndoială, o concesie făcută opoziţiei. Însă preţul plătit pentru aceasta este retragerea insurgenţilor de pe toate poziţiile ocupate şi depunerea armelor.

Demiterea guvernului este o altă revendicare a opoziţiei care, probabil, va fi îndeplinită. Probabil,  se va ajunge la o nouă formulă guvernamentală cu introducerea reprezentanţilor opoziţiei într-un „guvern de uniune naţională”. Dacă Iaţeniuk, Kliciko şi Teagnibok îşi vor menţine poziţia de a nu ocupa funcţia de premier, va fi numit un prim-ministru neutru, din afara partidelor. În presă se vehiculează încă din 25 ianuarie numele lui Petro Poroşenko, fost ministru al Afacerilor Externe, al Economiei, om de afaceri cu o avere estimată de Forbes la 1,8 miliarde de dolari. Poroşenko este în prezent unul dintre susţinătorii Euromaidanului, însă nu este membru de partid şi ocupă o poziţie neutră în ecuaţia conflictului din Ucraina.

Dacă totul va merge conform înţelegerilor la care s-a ajuns în seara zilei de ieri, după încheierea şedinţei Radei, liderii opoziţiei vor apărea, probabil, în Piaţa Independenţei şi se vor adresa mulţimii. Ei se vor strădui să prezinte rezultatele şedinţei parlamentare drept un „compromis greu, dar necesar”, un „pas dificil, dar important pentru ţară”. Cooptarea opoziţiei la guvernare va fi numită, probabil, un „garant al păcii, al rezolvării conflictului” şi se vor exprima speranţe că de-acum încolo, prin conlucrare largă şi consens naţional, agenda de revendicări politice ale opoziţiei va fi îndeplinită.

Apoi, liderii partidelor de opoziţie le vor mulţumi oamenilor pentru că au luptat, îi vor felicita pentru gradul admirabil de eroism, rezistenţă şi tenacitate de care au dat dovadă. Şi le vor spune să părăsească spaţiile publice şi să meargă spre propriile locuinţe.

Sau, ca alternativă, îi vor invita pe manifestanţi să rămână în Piaţa Independenţei dar să elibereze toate clădirile administrative din Kiev. Aceeaşi rugăminte va fi adresată insurgenţilor din toată ţara: renunţarea la ocuparea clădirilor administrative şi spaţiilor publice. Rămânerea unui număr de manifestanţi în Piaţa Independenţei va fi motivată de şefii opoziţiei prin necesitatea asigurării că lucrurile decurg conform înţelegerii.

Cei trei conducători ai partidelor de opoziţie au început să-şi piardă, gradual, din autoritate odată cu începutul fazei active a insurecţiei. În perioada 19-24 ianuarie aceştia au chemat, în general, la manifestaţii paşnice, acceptând doar cu jumătate de gură să se asocieze cu insurgenţii care luptau cu trupele de ordine pe strada Gruşevski. Când alţi insurgenţi, cu dispoziţii la fel de violente, au ocupat clădiri ale administraţiilor regionale deschizând astfel al doilea front al insurecţiei, liderii opoziţiei au prins din nou momentul şi au utilizat noua realitate în negocierile cu Ianukovici. Aceştia au făcut şi declaraţii belicoase (celebrul „glonte în frunte” al lui Iaţeniuk), însă aceasta a reprezentat mai curând excepţia, decât regula. Rămânând conducătorii formali ai uneia dintre cele două tabere aflate în conflict, cei trei s-au supus şi huiduielilor mulţimilor din Piaţa Independenţei. Acestea s-au datorat, în primă instanţă, pretinsei lipse de hotărâre şi şovăieli, iar ulterior, mai ales începând cu 26 ianuarie, acuzaţiilor că s-ar încerca negocierea unei înţelegeri cu Ianukovici peste capul populaţiei revoltate, ignorând interesele acesteia. Acuzaţii de acest gen răsună tot mai des pe Euromaidan.

Oricât de mult ar încerca liderii opoziţiei să prezinte actualul compromis cu Ianukovici, în toate detaliile lui, drept cea mai bună soluţie pentru poporul ucrainean, acesta nu poate fi considerat astfel decât dacă este acceptat de activiştii Euromaidanului.

Iar aceştia îşi vor aminti că Euromaidanul şi actuala insurecţie au, de fapt, alte obiective, după cum urmează în ordinea importanţei:

1. Reîntoarcerea la negocieri cu instituţiile UE şi semnarea tratatului de asociere.

2. Obţinerea demisiei preşedintelui şi parlamentului şi anunţarea alegerilor anticipate.

3. Acţiuni ferme de eradicare a corupţiei, de diminuare a poverii fiscale, a presiunii discreţionare puse de instituţiile fiscale pe antreprenori (în special pe cei mici şi mijlocii).

Dacă noul guvern al Ucrainei şi preşedintele Ianukovici se vor întoarce la negocieri cu UE şi vor semna tratatul de asociere, putem spune că Euromaidanul şi-a atins, parţial, obiectivele.

Însă, odată cu escaladarea violenţelor, acutizarea confruntărilor civile şi a polarizării sociale, revendicările Euromaidanului nu s-au limitat doar la reluarea traseului pro-european al Ucrainei.

Lupta se duce acum, în primul rând, pe schimbarea din temelie a unui sistem mult mai ticăloşit decât acela din cele mai sumbre perioade ale României postdecembriste.

Verticala puterii

Preşedintele Ianukovici şi-a construit, din 2010 încoace, o verticală a puterii. Aceasta reprezintă un model de concentrare exclusivă a puterii de stat în circuitele unui lanţ de comandă care porneşte de la preşedinte şi apropiaţii săi şi cuprinde instituţii-cheie ale statului din toate cele trei ramuri ale puterii, dar şi instituţii ale administraţiei publice regionale şi locale. Modalitatea de transmitere a deciziilor şi exercitare a autorităţii este informală, bazată pe relaţii clientelare şi/sau de rudenie/alianţă. De aceea, sistemul de verticală al puterii este foarte greu de depistat, demonstrat şi demascat. De fapt, acesta reprezintă un abuz repetat de putere al persoanelor aflate în înalte funcţii de stat, abuz instituţionalizat prin mecanisme şi practici informale. 

Verticala puterii este o instituţie care serveşte drept instrument pentru realizarea intereselor personale şi de grup, atât în sensul exercitării fără limite a autorităţii şi controlului, cât şi în sensul căpătuirii beneficiarilor cu importante sume de bani, bunuri imobiliare, afaceri. Ea oferă celui care o foloseşte posibilitatea de a estorca bani pe căi ilicite fără teama de a fi vreodată diferit justiţiei. Asta deoarece, de cele mai multe ori, transferurile se fac prin şantaj, ameninţare, şi nu fac obiectul contractelor scrise.

Deoarece justiţia este şi ea o parte a verticalei puterii, siguranţa liderului politic şi a apropiaţilor săi este garantată.

Verticala puterii reprezintă metoda preferată de control asupra societăţii păstrând anumite aparenţe ale democraţiei. Ea a fost folosită pe larg, în anumite perioade, în aproape toate statele din fostul spaţiu sovietic. Este şi astăzi o trăsătură definitorie a sistemelor politice din toate statele ex-sovietice ale Asiei Centrale. A fost construită şi folosită şi în Republica Moldova, de către fostul preşedinte Vladimir Voronin.

În cazul Ucrainei, beneficiarii verticalei puterii sunt preşedintele Ianukovici şi apropiaţii săi din grupul ”Familia” (politicieni şi oameni de afaceri care, de fapt, conduc Ucraina – un soi de ”cabinet din umbră”). Din ”Familie” fac parte şi cei doi fii ai lui Ianukovici, Oleksandr şi Viktor jr. Primul este un prosper om de afaceri, ale cărui firme au prosperat de la alegerea tatălui în funcţia de preşedinte. Astăzi, Oleksandr are o avere estimată de ”Forbes” la peste 500 de milioane de euro. Viktor jr. este deputat în Rada Centrală, din partea Partidului Regiunilor. El ocupă această funcţie din 2006.

Este o naivitate să crezi că acţiuni precum cooptarea anumitor lideri ai opoziţiei într-un guvern de uniune naţională, chiar oferirea anumitor funcţii-cheie din stat, va eradica verticala puterii şi va demara procesul de stârpire a corupţiei şi crimei organizate. Mai curând, liderii şi membrii de vârf ai partidelor de opoziţie vor fi ”înghiţiţi” de sistemul deja creat şi consolidat. Soarta lor alternând între a se integra şi ei în sistem, devenind relee în lanţul de transmisiune al puterii discreţionare şi având de profitat, sau a fi marginalizaţi, scoşi de pe carosabilul politic, sau chiar reprimaţi precum fostul prim-ministru Iulia Timoşenko.

Cazul Vornonin şi Republica Moldova 

În Republica Moldova a existat un partid a cărui conducere a crezut, în 2005, că va putea să-l ”umanizeze” şi să-l ”europenizeze” pe preşedintele autoritar, cu accese de totalitarism, Vladimir Voronin. Acest partid a încercat să colaboreze, din postura de ”opoziţie constructivă”, cu guvernarea comunistă. Însă setul de reforme propus comuniştilor de către reprezentanţii partidului în cauză a fost, în mare parte, trecut la index. Reformele care s-au realizat, totuşi, au fost implementate de aşa măsură încât să nu pună în pericol existenţa şi perpetuarea verticalei puterii. Într-un final, acel partid a fost înghiţit, practic, de sistemul creat. Liderul său a fost chiar cooptat la guvernare în 2009, devenind pentru o scurtă perioadă viceprim-ministru responsabil de instituţiile securităţii naţionale. Formaţiunea se numeşte ”Partidul Popular Creştin Democrat”, iar liderul ei este Iurie Roşca. Atât partidul, cât şi liderul, dispuneau de o popularitate stabilă cifrată la aproximativ 10% din sufragii în 2005, fiind susţinuţi de votanţii pro-occidentali şi pro-România. În 2009, după patru ani de aşa-zisă ”colaborare constructivă” din postura de opoziţie şi apoi de partid cooptat la putere, PPCD a ajuns la o popularitate de sub 2%, nereuşind să mai obţină mandate de deputat în parlamentul Republicii Moldova. De ce această involuţie atât de rapidă? Simplu: alegătorii PPCD s-au simţit trădaţi.

Verticala puterii construită de Voronin n-a putut fi demolată, în Republica Moldova, decât printr-o confruntare civilă urmată de o polarizare fără precedent a societăţii, situaţie care a radicalizat poziţia anticomunistă a celor patru partide din opoziţie, a făcut un compromis pentru alegerea noului preşedinte imposibil, şi a provocat noi alegeri anticipate câştigate de opoziţie. Astfel, ceea ce au început manifestanţii pe 6-7 aprilie 2009, au terminat deputaţii, în Parlament, pe 3 iunie 2009, când au fost întrunite condiţiile constituţionale pentru dizolvarea Parlamentului. Într-o atmosferă de tensiune fără precedent, noua putere s-a instalat treptat în august-septembrie 2009. Astfel, procesul de ”demolare” a verticalei puterii şi de debarcare a comuniştilor de la guvernare a durat, în Republica Moldova, peste jumătate de an. Acest proces s-a realizat atât prin metodele insurecţiei populare, cât şi prin metoda rezistenţei parlamentare şi a boicotării de către deputaţi a alegerilor prezidenţiale din Parlament. Însă doar după ce Voronin a fost nevoit să-şi dea demisia, pe 11 septembrie 2009, s-a putut considera că regimul este definitiv înfrânt.

Înclin să cred că dacă vor merge pe calea compromisului şi a conlucrării cu Viktor Ianukovici şi regimul său, cei trei lideri ai opoziţiei parlamentare şi partidele lor vor avea soarta lui Iurie Roşca şi a PPCD din Republica Moldova. Asta va crea un vid periculos pe segmentul de centru-dreapta şi dreapta al spectrului politic ucrainean. Impactul va fi mult mai dur decât în Republica Moldova, pentru că nu va mai fi vorba de un singur partid cu aproximativ 10% din intenţia de vot, ci de 3 partide cu peste 40% intenţie de vot cumulată. Va fi un dezastru pentru democraţia ucraineană. Şi pentru viitorul european al Ucrainei.

Dacă vrea să supravieţuiască politic, opoziţia ucraineană este condamnată să obţină demisia lui Viktor Ianukovici.

O cere şi fostul prim-ministru Iulia Timoşenko, încarcerată în urma unui proces politic, într-o adresare către liderii opoziţiei dată publicităţii pe 27 ianuarie în jurul orelor 23.00.