Mircea Cantor, „Double Heads Matches”: dreptul de a-i refuza pe refugiaţi este egal cu dreptul de a-i primi

Trebuie sau nu să-i primim pe refugiaţi? Pentru că, dincolo de opinia mea personală, e nevoie de o dezbatere pertinentă, am dat cuvîntul unor mari creatori .Cînd l-am provocat pe Mircea Cantor la o reflecţie pe tema delicată a refugiaţilor aveam în memorie una din creaţiile sale: Rainbow. Lucrarea închipuie arcul unui curcubeu făcut din spire de sîrmă ghimpată, care la rîndul ei, e făcută din înşiruirea amprentelor digitale. Ei bine, nu!

Ceea ce crede artistul Mircea Cantor despre problema refugiaţilor l-a făcut să aleagă alte două opere simbolice, probabil la fel de neliniştitoare, dar, în plus, în totală adecvare cu gravitatea convingerilor sale, formulate tranşant, fără ipocrizia „politicului corect”.  

Trebuie sau nu să-i primim pe refugiaţi? Cele două lucrări, „Double Heads Matches” (FOTO stânga) şi „LeS MondeS” (FOTO dreapta) - creaţii anterioare în raport cu momentul crizei europene a refugiaţilor – sunt, precum multe dintre haiku-urile sale vizuale, un concentrat de întrebări şi de răspunsuri. Marca Mircea Cantor.

Mircea Cantor:

„Problema refugiaţilor aş rezuma-o în primul rînd prin imaginea lucrării „Double Heads Matches”. După ce consumi un capăt al chibritului, îţi mai rămâne unul de ars, dar cu el te poţi şi arde. Cînd analizezi fenomenul refugiaţilor îţi dai seama că lucrurile sunt atît de relative încît nu poţi spune că există o singură cale, one way.

Da, Europa are poate nevoie de imigranţi, dar istoric s-a dovedit că au fost valuri care nu s-au integrat. Nu doar în Marea Britanie există enclave, ci şi în Franţa: poţi merge la doar cinci km de Paris şi descoperi că femeile sunt acoperite ca în Arabia Saudită. E cu dublu tăiş. A lua o poziţie defensivă e la fel de irealist ca şi a-i incrimina. Dar oamenii nu au discernămînt. Informaţiile care au apărut în mediile alternative, cu incidente provocate de refugiaţi, ar căpăta amploare dacă ar fi preluate de mediile clasice, ar naşte o mişcare xenofobă. Cum să păstrezi balanţa? Şi atunci se preferă spălarea pe creier a politicului corect.

Dacă ungurii n-ar fi făcut garduri, li s-ar fi reproşat apoi că un stat de drept Schengen n-a făcut nimic ca să respecte legea. Din acest punct de vedere ungurii sunt nişte eroi.

În valul de refugiaţi sunt oameni care sunt laici, dar sunt, se pare, şi din cei care refuză ajutorul de la Crucea Roşie pentru că e Crucea Roşie. Sunt şi doctori, sunt şi avocaţi, dar pot fi şi infiltraţi ISIS.

Oamenii se mută dintr-o parte în alta şi fiindcă pot fi prostiţi să o facă. Cîte fete din România n-au fost împinse să se ducă în Italia sau în Spania, şi acolo alternativa n-a fost o viaţă mai bună, ci prostituţia...

De acord, şi eu am fost cîndva imigrant. De-a lungul timpului am acumulat poate trei ani din viaţă făcînd demersuri, cerînd vize şi permis de şedere, deşi plăteam deja impozite, în Franţa. Refugiaţii ajung azi în Europa fără nici un control.

Cu refugiaţii, Europa face un pariu riscant. Culturile sunt deja amestecate, dar asta nu înseamnă că ele se şi întîlnesc. Eu am prieteni arabi sau indieni. Dar dacă merg cu soţia mea în ţările respective, din respect pentru celălalt, soţia mea îşi va acoperi capul. E acelaşi lucru cu a te acoperi, în România, când intri într-o mănăstire. Cultura respectului trece înainte.

În schimb, unii dintre cei care vin în Europa rămîn cu ceva visceral în refuzul de a se conforma codurilor sociale ale ţării de primire, chiar şi peste ani: transpare un fel de „dacă nu eşti ca mine, eşti împotriva mea”, o cultură a duşmăniei. Există şi contraexemple: în imigraţia asiatică nu e vizibil acest cult al duşmăniei.

Astăzi nu mai trăim într-o lume ideală, imaginată de liderii noştri drept „exemplul unei planete unde ne ţinem toţi de mână şi împărţim acelaşi ideal”, ci trăim în mai multe lumi, care, aşa cum am spus, se amestecă, dar nu se întîlnesc.

E cu dublu tăiş ce se întîmplă, iar Franţa s-a tăiat de mai multe ori la degete. Zidul legislativ şi corectitudinea politică au dus la o toleranţă fără discernămînt. Tu ca Stat nu vei putea niciodată intra în sînul familiei, acolo unde legea nescrisă vrea ca femeia să fie supusă bărbatului, iar fratele să aibă drept de viaţă şi de moarte asupra surorii, spre exemplu. Există mentalităţi care nu se pot întîlni oricît ai vrea. La nivel de infrastructură socială ceva e şubred.

Nu cred în sondajele care spun că 60% dintre români n-ar fi de acord ca refugiaţii să se instaleze pe teritoriul României. România nu s-a confruntat niciodată concret cu un val de imigranţi, nu are o asemenea experienţă. În istorie ei există însă experienţa convieţuirii cu alte naţii. 

„Double Heads Matches”, chibriturile cu dublă gămălie, la ambele capete, pot fi un simbol. Dreptul de a-i refuza pe refugiaţi este egal cu dreptul de a-i primi.”

Revista de artă contemporană Officiel Art – cu ultimul număr dedicat, pe copertă, lui Mircea Cantor, şi Muzeul Picasso din Paris organizează, pe 22 octombrie, evenimentul „Mircea Cantor Performance”.Cu această ocazie, artistul i-a invitat pe cîţiva muzicieni din Maramureş să interpreteze „povestea iei” pe tulburătoarele acorduri ale unui bocet tradiţional românesc.

Într-un articol viitor, voi da cuvântul, pe subiectul refugiaţilor, unui alt mare creator: Norman Manea.