O presupune care nu e în măsură să ne liniştească. Franţa, asemeni celor câteva zeci de mii de persoane care s-au adunat pentru a scanda, în faţa unei Marine Le Pen dezlănţuite, un Nu masiv Uniunii Europene, se dirijează nu doar spre un absenteism record la alegerile din 25 mai, ci mai ales spre o prezenţă unită la urne a euroscepticilor.


"Identificat cu familia Le Pen, întâi tatăl, Jean-Marie, apoi fiica, Marine, partidul francez de extrema dreaptă a capitalizat voturile francezilor nemulţumiţi. Întâi de dreapta, apoi de stânga, din nou de dreapta. Aroma antisemită şi rasistă indusă de Marine coincide cu dorinţa francezilor de a se interioriza, de a ieşi din statutul vitreg de „ţară a drepturilor omului”. FN doreşte drepturi sociale doar pentru francezi (locuinţe, protecţie socială), sfârşitul unei UE cosmopolite şi mondialiste, ieşirea din UE şi din NATO. Din cei 74.000 de aderenţi în 2013, mulţi sunt tineri. Tineri cultivaţi, cu studii superioare. Dacă în 1980, FN, creat în 1972, nu conta, în 1988 el totaliza deja 14% din voturi. În 2002, Jean-Marie Le Pen s-a confruntat direct cu Jacques Chirac în alegerile prezidenţiale". Acesta este Frontul Naţional. O mişcare apărută, se pare, mai ales pentru a federa voturile şi frustrările celor care sunt dezamăgiţi atât de dreapta cât şi de stânga.

Frontul Naţional din Franţa, partidul de extremă dreapta condus de Marine Le Pen, a câştigat, efectiv, alegerile municipale din Hexagon, în martie. După un al doilea tur cu o foarte bună participare, cu o împărţire a teritoriului între o stângă şi o dreaptă care nu mai interesează pe nimeni, ecranul televizorului a fost spart doar de chipul Marinei. 10 oraşe conduse de acum înainte de primari ai FN, peste 1.200 de consilieri în teritoriu, o Marine care ameninţă: următoarea etapă este scrutinul european! Ar trebui să ne sperie pătrunderea extremiştilor francezi pe scena politică? Ameninţarea spre alegerile europene? Da. În condiţiile în care Franţa nu este o întâmplare, ci o confirmare a expresiilor politice extremiste care se manifestă în Grecia, în Austria, Ungaria, Italia, Olanda, Norvegia, cu o populaţie europeană dezamăgită de Uniunea Europeană, da, ar trebui să ne temem. Ei, extremiştii, vor merge la vot, tocmai pentru că au totul de câştigat.

Pe o hartă virtuală a extremiştilor europeni, a extremismelor din Uniune, dorinţele, viziunile, modul de acţiune, dar şi motorul care stă la baza acţiunilor, a ideologiilor lor, ar fi în mod clar puncte cardinale ale unor extreme. Dacă ar fi să analizăm cronologic apariţia partidelor extremiste, observăm cu uşurinţă că ele nu s-au manifestat virulent înaintea naşterii Uniunii Europene. Lăsând la o parte, evident, partidele fasciste care au dus, prin acţiunea lor, la declanşarea războaielor mondiale. Partidele extremiste europene au apărut, toate, fie că este vorba de Partidul Progresului, din Norvegia, de Jobbik, în Ungaria, de Adevăraţii Finlandezi, Partidul Liberal şi Alianţa pentru Viitor (Austria), Vlams Belang (Belgia), Frontul Naţional (Franţa), Liga Nordului (Italia), PVV (Olanda), UDC (Elveţia), Zori Aurii (Grecia), Partidul Independenţei Estoniene, ca urmare a unor factori anunţători: hegemonie a capitalismului şi discrepanţe majore între clasele sociale, ezitări şi dezamăgiri din partea stângii şi a dreptei, cultivare a urii pentru semeni, pentru Celălalt, pentru imigrant sau pentru romi, de către lideri inconştienţi şi incapabili atât să aibă o viziune, cât şi să evalueze consecinţele unei asemenea alegeri politice facile.

Uniunea Europeană, atracţie fatală pentru extremiştii europeni

Când ceva nu merge, când ceva nu iese aşa cum ne aşteptam, în lipsa unui ţap ispăşitor, ce este mai simplu decât să inventăm un inamic? Ce alt inamic este mai apt de a fi aruncat la lei decât semenul care nu are mijloace de apărare, care poate nici nu mânuieşte încă limba suficient, care nu are capacitatea de a se alia în partide şi care, în fine, este ultimul venit la această masă doar în teorie abundentă?

Pe acest teren al imaginaţiei s-au grefat, în timp, partidele extremiste europene. În marginea unei dezamăgiri din ce în ce mai profunde a europenilor faţă de citadela Bruxelles, a unor demersuri pe care nimeni nu le mai înţelege, a lipsei unei viziuni comune pentru viitorul Uniunii Europene, a unei importanţe crescute acordate interesului naţional în detrimentul celui comunitar, european, a unei furii faţă de o clasă politică europeană care nu întruchipează aspiraţiile nimănui, şi în niciun caz ale europenilor, ura şi anti-europenismul au câştigat 10 procente la alegerile europene din 2009.

Pentru Dominique Vidal, autorul unei cărţi de referinţă în domeniu, „Le ventre est encore fécond. Les nouvelles extremes droites européennes” (Libertalia, Paris, 2012), „organizaţiile de extremă dreaptă se adaptează în funcţie de realităţile naţionale, cu o aceeaşi obsesie, însă; construirea unei naţiuni pure”. Tot Vidal este cel care amintea cele 10 procente, prevestind o dublare a acestora pentru 2014. Ne apropiem cu paşi repezi de scrutinul european, prevăzut pentru 22-25 mai, iar realitatea ne ia pe nepregătite. Partidele extremiste europene, foarte diferite, aşa cum spuneam, ca structură sau substanţă, au totuşi numitoare comune: Deriva. Discursul incendiar. Aroganţa. Dispreţul. Energie virtuală interminabilă şi monologul, indică un prieten cu care am dezbătut subiectul pe Facebook. 

Reţelele sociale au devenit refugiul celor care se tem de extreme

Din păcate, acest singur cuvânt, Facebook, este suficient pentru a cuantifica interesul arătat de celelalte partide politice, de liderii europeni, acestui val al extremelor: zero. Stânga europeană, dreapta europeană, verzii, liberalii, fie se decimează în lupta pentru interese naţionale, pentru putere, fie neglijează creşterea în putere (şi de convingere) a extremiştilor. Îngrijorarea şi previziunile negative, întrebările retorice asupra viitorului Uniunii s-au mutat pe reţelele de socializare, spaţiul public european fiind fie inexistent, fie aton. În rarele cazuri când el se trezeşte la viaţă (în Grecia, după uciderea unui tânăr de către un membru al Zorilor Aurii, în România, după provocările recente ale unor membri ai Jobbik), el are un substrat naţional, durează două zile şi se sparge ca un balon de săpun.

Logic, strict vorbind, „naţionalismul dreptei radicale a fost mereu alergic la construcţia lansată de Robert Schumann şi Jean Monnet în urmă cu mai mult de 60 de ani”, observă Dominique Vidal, în dosarul consacrat de Le Monde Diplomatique acestui subiect (Nouveaux Visages des Extremes Droites, aprilie-mai 2014). Totuşi, chiar fiind atât de polarizaţi (în trei mari segmente, pe alocuri anecdotice, potrivit lui Vidal: grupuri neofasciste marginale, partide antisistem, obiecte neidentificate politic…), exponenţii partidelor extremiste au o viziune despre Uniunea Europeană. Oricât de incredibil ar părea, ei au apărut pentru că au fost dezamăgiţi de Europa, de UE, mai bine spus, şi acum câştigă teren pentru a-şi face auzită vocea… la Bruxelles! În Parlamentul European!

Sunt deci toţi extremiştii antieuropeni? „Nu ştiu dacă cineva poate să afirme 100% că Europa este o idee bună, îmi răspunde corespondentul de pe Facebook, apropo de extremişti. Sunt câştiguri şi pierderi, logic vorbind, în urma integrării europene care implică schimbare, de la punctul A, la punctul B, oricare ar fi acela, schimbare care ne este pusă pe masă, fie că vrem, fie că nu vrem. Cred că acest lucru îi deranjează cel mai mult pe antieuropeni. Că nu au de ales! Şi de aici, îşi dedică energia (în special cea virtuală) să renege orice are de-a face cu Europa şi Uniunea Europeană”. Poate că de acum înainte ar trebui să ne întrebăm ce s-ar schimba în Uniune în cazul în care extremiştii vor avea posibilitatea să o modeleze aşa după cum doresc ei.

Europa extremiştilor ar fi…

1.        O UE fără musulmani

2.        O UE fără imigranţi

3.        O UE în care romii ar fi constrânşi de legi discriminatorii

4.        O UE antisemită

5.        O UE în care ura faţă de săraci devine ideologie

Românii nu au (încă) un asemenea partid. "Dar ei sunt însă obiectul demonizării, ca ţap ispăşitor, alături de alţi imigranţi, pentru partidele mai sus menţionate, din vestul Europei", scria Radu Magdin în acelaşi dosar. "De ce nu avem oare un partid extremist cu potenţial mare la europarlamentare în România? E o chestiune de context, de val de moment, dar şi de divide et impera şi, paradoxal, de Bruxelles". Aş merge chiar mai departe de atât şi aş spune că este şi o chestie de timp. La fel ca francezii, românii încep să fie extrem de dezamăgiţi atât de dreapta cât şi de stânga. Cât va mai dura până când ne vom mira că auzim şi în România astfel de voci? În orice caz, probabil că un asemenea eveniment politic neplăcut va schimba total grila de programe a televiziunilor. Trezirea la realitate, doar că foarte foarte târziu. Contagierea va fi fost efectivă.