Vor beneficia de patru ani de stat şi mâncat banii europeni, sosiţi lunar în cont la nivel de minimum 7500 Euro/luna, plus toate privilegiile conexe (cazare gratuită la Bruxelles, costuri deplasări achitate integral în regim clasă business, diurnă pentru deplasări externe aprox. 200 Euro pe zi, decontarea tuturor cheltuielilor legate de misiunea externă, acoperirea cheltuielilor pentru biroul naţional de europarlamentar dotat cu personalul corespunzător, plus salarizare de aprox. 4000 Euro lunar pentru asistenţii desemnnaţi de europarlamentarul respectiv – toate sumele sunt în valoare netă şi neimpozabile). O fericire la care se ajunge greu dar pentru care merită să faci toate, absolut toate compromisurile necesare.

Asta doar din cauza aspectelor materiale? Nu cred. Principalul avantaj de joc este că, aşa cum sunt acum construite acum partidele politice din România şi, mai întâi de toate, aşa cum a fost educat şi condiţionat electoratul nostru, ei ştiu că – spe deosebire de ceea ce se întâmplă în celelalte State Membre – la noi nu vor fi nevoiţi să relaţioneze vreodată cu cei care i-au ales, cu „membrii circumscripţiilor electorale“ cum s-ar spune, Poate dumneavoastră, în mod cu totul excepţional, să fi avut contact direct cu o asemenea persoană dar cutuma spune că punctul de dialog, dacă este şi acela, îl va constitui deputatul sau senatorul naţional (mai ales în perioadele electorale). Cu cestălalt, cel de la Bruxelles, poate te poţi întâlni pe stradă dar, oficial, ar trebui să te duci să-i ceri socoteală asupra modului în care interesele tale de cetăţean alegător (scuzaţi de expresie) se regăsesc enunţate şi apărate în diversele iniţiative legislative pe care europarlamentarul le-ar putea produce.

Prima întrebare: ştiţi care este europarlamentarul pe care l-aţi votat?

Întrebarea următoare: poate nu ştii ce face doamna sau domnul europarlamentar. Ar fi trebuit să te informeze el, lună de lună,  în săptămâna în care Parlamentul European îi plăteşte mirificul salariu tocmai pentru a fi în circumscripţia sa naţională şi a dialoga cu cetăţenii pentru a le băga în cap lumina europeană şi, eventual, pentru a le prelua doleanţele pe care le crede a fi justificate şi meritând a fi punct de plecare a unui demers personal în care să implice instituţiile europene de profil şi să le ceară socoteală. Şi ar putea s-o facă, legalmente toate instituţiile europene şi deschid instantaneu porţile şi, mai ales, sunt obligate să dea un răspuns în termen de 30 de zile unei interpelări adresate de europarlamentarul în cauză care, eventual nemulţumit de conţinutul acesteia, poate să iniţieze un foarte complex proces care, în ultimă instanţă, să ducă la o Rezoluţie a Parlamentului European.

Numai că, pentru a ajunge la acest nivel de joc, există oarece condiţii. Prima, elementară, este cea de cunoaştere măcar la nivel de clasă primară, a uneia dintre limbile străine considerate limbi oficiale în instituţiile europene. Nu vreau să fiu rău şi să atac prestigiul ţării (şi să-i mai dau un motiv suplimentar de supărare doamnei Prim Ministru) aşa că las deschis răspunsul la întrebarea de toată jena privind numărul europarlamentarilor noştri care ştiu doar să bâiguie două-trei cuvinte în franceză şi engleză. Participă la lucrări şi înţeleg ceva când, în plen, este asigurată traducerea în română, altfel fac act de prezenţă, adică semnează pentru diurnă şi dispar. Restul, adică negocierile private sau în grupuri discrete, sunt pentru mulţi dintre ei chestiuni acoperite de ceaţă densă şi, oricum, neinteresante. Cu totul altceva sunt momentele, singurele interesante, de adevărată strălucire profesională, atunci când, cum i-aţi văzut desfăşurându-se înspre ruşinea României, dau drumul la motoarele insultelor, ţâfnei şi nesimţirii învăţate atât de bine în mahalalele politicii naţionale.

Se poate continua şi aşa. Fără probleme. Suntem liberi să ne alegem pe cine doresc muşchii noştri.

Dar asta s-ar putea să ne coste cu mult mai mult decât până acum căci venim cu noi probleme în rucsacul naţional. Prima, după părerea mea ce mai îngrijorătoare, este că întreaga discuţie despre listele de candidaţi este făcută în stilul şi în forma negocierilor precupeţelor cu angrosiştii. Nu este nicidecum o negociere care să plece de la întrebarea dacă un candidat sau altul ştie ceva despre politica europeană, despre programele prioritare din perioada următoarei legislaturi, despre ce-ar putea să facă pentru a prelua priorităţi româneşti, general sau locale. Nu, negocierea este la nivelul pe care-l vedeţi şi care, pe drept cuvânt, nu convinge pe nimeni că ar fi vorba de altceva decât de o tranzacţie profitabilă pentru ambele părţi.

Aţi auzit cumva vreun partid care să iasă cu platforma politică pentru europarlamentare în funcţie de care s-ar face selecţia candidaţilor sau aţi auzit numai despre tocmeala pentru un loc eligibil, chestiune esenţială pentru ca unii să poată pleca în fine din ţară?

Şi va mai fi ceva, a doua bătălie, cea în care s-ar putea să piedem enorm şi pare că puţin ne pasă. La Bruxelles, pe canale discrete, au început deja să circule listele de propuneri naţionale posibile pentru postul de comisar european care revine ţării respective pe care fiecare guvern care ştie că va fi la putere în lunile viitoare, cel puţin până în toamnă, le trimite echipelor de negociatori ai fiecăruia dintre principalii candidaţi (Weber-PPE şi Timmermans-PSD). Mişcare preventivă, de testare a oportunităţilor şi nivelului de susţinere, atât în cazul celor doi deja menţionaţi, cât şi a principalelor grupuri politice din PE.

În mod normal, guvernul PSD-ALDE va trebui să facă propunerea respectivă şi, cel mai important, să aibă forţa să negocieze, să facă lobby şi eventual să exercite presiuni directe sau în grupurile de sprijin. Îmi este absolut neclar care în acest moment nivelul de acceptare pe care PSD îl are la nivelul socialiştilor europeni şi, în orice caz, la cel al lui Frans Timmermans şi echipei sale. Deci, nivel de lobby aproape de zero, soartă ingrată împărtăşită de ALDE, aflat într-o relaţie cel puţin tensionată cu familia sa europeană pe chestiunea încălcărilor sistemice ale statului de drept în România. Absolut neoficial, se vehiculează un fel de listuţi provenind din zone guvernamentale şi ajunsă la Bruxelles pentru un prim test de acceptabilitate. Sper din tot sufletul să fie doar ceva de tipul „fake news“ pentru că dacă vom propune un personaj nepregătit, gata vulnerabilizat la nivel naţional şi internaţional, vom produce o problemă serioasă, cu mult mai serioasă acum decât a fost scandalul din trecut privind nominalizarea eşuată a lui Vosganian. Nu uitaţi, viitorul comisar european pe locul rezervat României va fi desemnat exclusiv de Guvernul României, exact aşa cum votul dvs. va trimite la Bruxelles 33 de fruntaşi în producţie care să reprezinte cu cinste naţiunea.

Dar, în definitiv, trec şi încercările astea şi, oricum, trece şi perioada asta cu preşedenţia rotativă de ne-a adus mai multe scandaluri decât jocuri favorabile. Şi atunci, doamnelor şi domnilor, ne vom întoarce fericiţi la ale noastre, fuduli ignorându-i pe europeni la modul definitiv. Sperând că vor avea bunul simţ să facă şi ei la fel. Părerea mea? Cred c-o vor face.