Anarhie vs. stabilitate: de ce dictatura şi haosul merg mână în mână

Pentru unii politologi a devenit o modă să argumenteze că un stat autocrat dar stabil este mai bun decât unul  care testează o democraţie falimentară, dar se pierde din vedere un lucru foarte important: dictaturile sunt adevărata sursă a haosului, susţine jurnalistul Mathieu von Rohr, într-o analiză amplă puiblicată în cotidianul german „Der Spiegel”.

„Căderea dictatorilor nu este, întotdeanuna,  un motiv de bucurie”,  scria Christiane Hoffmann,  editorialist la aceeaşi publicaţie. „Daca cetăţenii unei ţări ar avea de ales între o dictatură funcţională şi haosul creat de un stat aflat în cădere liberă sau deja falimentar, dictatura ar putea să le pară răul cel mai mic, pentru că promite o stabilitate continuă”.

Este o ipoteză seducătoare, ce a devenit şi mai apreciată  de când războiul civil a înghenunchiat Siria.  Primăvara Arabă dezlănţuită a exagerat speranţa de a democratiza Orientul Mijlociu. Şi acum, când idealiştii au fost dezamăgiţi, partizanii aşa-numitei „politici reale” susţin că, deşi programa lor prin care promit stabilitate, poate să pară nepopulistă, şi poate fi considerată chiar cinică, este cât se poate de realistă. Dar este cu adevărat realistă? Se întreabă jurnalistul german.

Unii cetăţeni sau membri ai comunităţii internaţionale ar putea fi copleşiţi de amintiri despre ceea ce înseamnă ordinea şi stabilitatea impusă de un dictator, oricât de înspăimântătoare ar fi fost „domnia” acestuia. Dar este, cu adevărat, o iluzie optică. Iar greşeala este simpla prezentare a unei dictaturi ca fiind stabilă. 

Exemplele lui Hosni Mubarak din Egipt, Muammar Gaddafi  în Libia sau al lui Zine el-Abidine Ben Ali în Tunisia: dacă aceste regimuri ar fi fost stabile, cu siguranţă nu s-ar fi prăbuşit.

Hosni Mubarak, dictator în Egipt timp de 30 de ani

Traiectoria revoltei arabe nu suportă argumentul conform căruia un regim dictatorial ar putea să fie o alternativă mai bună a haosului. Ci doar spune povestea unui regim totalitar care, în parte, a fost susţinut zeci de ani de către tările vestice şi care, într-un final, s-a destrămat surprinzător de rapid. Acest tip de regimuri se sprijină pe fundaţii care au fost devorate de trimiterea tinerilor în şomaj, probleme economice şi degradarea instituţiilor statului.

Aceste regimuri dictatoriale erau putrezite din interior şi şi-au găsit sfârşitul din cauza propriilor contradicţii legate de incapacitatea de a satisface nevoile de bază ale propriilor cetăţeni. Iar nevoile despre care vorbim nu sunt neapărat libertatea de exprimare sau de democraţie, ce se manifestă de multe ori secundar, ci de nevoia de a munci, de a avea mâncare sau un trai demn, notează Der Spiegel.

Dictaturile, un eşec asigurat

Întrebarea nu este dacă democraţia este fundamental şi moral preferabilă unei dictaturi, pentru că nimeni nu pune problema aşa, cel puţin nu la modul serios.  Dar chiar şi din perspectiva partizanilor „politicii reale”, Mathieu von Rohr consideră că este eronat să argumenteze că dictatura şi stabilitatea merg mână în mână.

Democraţiile funcţionale sunt, pe termen lung, cu mult mai stabile decât dictaturile. Regimurile totalitariste dau, doar aparent, impresia de stabilitate, şi asta doar dacă sunt extrem de represive sau asigură prosperitatea pentru o bază ceva mai largă a populaţiei.

Dar regimul dictatorial este foarte precar, ceea ce explică nevoia de a fi întărit şi susţinut cu forţa.  De cele mai multe ori dictaturile îşi asigură propriile condiţii pentru un colaps perfect şi, într-un final, destrămarea lor este o cauză directă a lipsei de legitimare socială. Iar acesta este încă un motiv pentru care conceptul de „dictatură funcţională mai tolerabilă decât haosul”  este înşelător. Pentru că, dacă acea dictatură ar fi funcţionat, nu s-ar fi ajuns de la bun început la haos. Statele care s-au luptat cu haosul post-dictatorial şi în care structurile de bază s-au prăbuşit nu au avut parte de stabilitate. 

Dictaturile nu fac decât să creeze condiţiile pentru haosul ce le va urma.

Singurul răspuns pe care regimurile dictatoriale le pot avea pentru a diminua tensiunile sociale sau confictele inter-etince este represiunea imediată si eficientă.  Rigiditatea şi regulile unui astfel de sistem pot duce la înăbuşirea conflictelor politice pe perioade destul de lungi de timp, dar acestea sunt probleme care au capacitatea de destabilizare pe termen lung.

Analiza publicată în „Der Spiegel”  continuă prin a demonstra că nu ezistă „dictator binevoitor”.  Într-un sistem totalitar, continuă Mathieu von Rohr,  regimul atât cel economic, cât şi cel militar promovează nepotismul şi corupţia.

Această reţea de tip mafiot dezvoltată în jurul conducătorilor este unul dintre motivele pentru care populaţia poate să fie determinată să recurgă la revoltă.

Odată ce un astfel de regim ajunge la un final, urmează haosul. Dar acest lucru nu are nimic de a face cu democraţia, ci este doar un efect cât se poate de logic. Stabilitatea este, evident, de preferat instabilităţii, cu toate acestea trebuie văzut cum poate să fie atinsă. Nu poate să fie creată cu ajutorul puterilor armate din Vest, aşa cum a fost demonstrat de dezastruosul război din Irak, în 2003, când s-a încercat impunerea democraţiei cu forţa. Iar Primăvara Arabă a arătat că deciziile despre soarta unei ţări nu pot fi făcute în afara acesteia, ci să vină din interior.

Instabilitatea generalizată a politicii globale are ca nucleu ţările care au fost conduse de regimuri totalitariste şi care sunt guvernate de decenii de reprezentanţi ai acelor sisteme, susţine Mathieu von Rohr.

Terorismul islamic nu este doar sursa cea mai mare de îngrijorare, la nivel global, ci şi un rezultat direct al represiunilor menţinute de către regimurile totalitariste din regiune. Dictaturi susţinute de occidentali. Şi nu, nu este o coincidenţă că imediata criză globală îşi are originea în Rusia, ţară al cărei comportament agresiv vizavi de revoltele din Ucraina porneşte tot din instabilitatea domestică, mai scrie Der Spiegel.

Revoluţiile pot, arareori, să fie controlate din exterior, pentru că ele pornesc din interiorul ţării. Una dintre ţările care au reuşit să scape de sub dictatură, lucru care a dus la luni de haos absolut şi care, a ales să se supună unei noi dictaturi, este Egiptul. Pentru cei care favorizează stabilitatea, cu orice preţ, ar putea să fie un rezultat binevenit. Însă, cazul Egiptului este folositor doar ca exemplu negativ. Chiar dacă mulţi egipteni, în dezamăgirea lor faţă de ce le-a adus democraţia, au primit bine noul regim militar condus de generalul Abdel Fattah al-Sisi, acest lucru nu poate decât să întârzie cu puţin o nouă revoltă. Şi asta pentru că persistă problemele economice şi sociale care au dus la căderea regimului lui Mubarak, ceea ce va duce în scurt timp la violenţe. Ceea ce duce la concluzia evidentă că nu poţi înlocui un regim dictatorial cu altul şi să aştepţi rezultate diferite.

Iar jurnalistul Mathieu von Rohr concluzionează: Este o ţară ce ar trebui să ştie cât de greu se construieşte o democraţie funcţională. Şi aceea este Germania. O ţară care a dat lumii unii dintre cei mai groaznici dictatori şi care, acum, este un exemplu al democraţiei. Este greu să găseşti un exemplu mai bun pentru teoria conform căreia nu există popoare nepotrivite pentru democraţie.