China, de la neutralitatea faţă de conflictul din Ucraina la blamarea extinderii NATO. INTERVIU cu analistul Alexandru Georgescu
0
În ciuda aversiunii Chinei la instabilitate globală şi orice afectează bunul mers al pieţelor de care depinde pentru ascensiunea sa economică, aceasta este un beneficiar indirect al războiului din Ucraina, pentru că Rusia îşi asumă ceea ce era deja şi nu vroia să recunoască, adică partener junior al Chinei, mi-a declarat, într-un interviu, Alexandru Georgescu, analist de securitate şi relaţii internaţionale, secretar general Eurodefense România.
Sebastian Rusu: Cum caracterizaţi poziţia de neutralitate a Chinei vis-a-vis de conflictul militar din Ucraina? Ar putea Beijingul să preia iniţiativa unor negocieri de pace dintre Kremlin şi Kiev?
Alexandru Georgescu: Beijingul avea relaţii economice privilegiate cu Ucraina şi planuri de investiţii în valoare de peste 30 de miliarde de dolari, mai ales în agricultură, infrastructură şi aeronautică, la momentul anexării ilegale a Crimeei şi declanşării mişcărilor separatiste în Donbas. Acele investiţii nu au mai avut loc, în mare parte, iar chinezii s-au adaptat la noua situaţie din Ucraina, limitându-şi expunerea, dar continuând cooperarea în cadrul economiei stresate a Ucrainei, în special printr-o diasporă foarte activă. China nu a recunoscut niciodată anexarea Crimeei, dar nici nu a făcut presiuni asupra Rusiei în acest sens, înţelegând pragmatismul mişcărilor ruseşti şi punând mai multă valoare pe parteneriatul cu Rusia.
Retorica Chinei faţă de conflictul actual din Ucraina s-a concentrat asupra blamării expansiunii NATO în sfera naturală de influenţă şi apărare teritorială a Rusiei, susţinând verbal suveranitatea Ucrainei şi formulând dorinţe şi urări de pace protocolare.
Neutralitatea Chinei este vis-a-vis de conflict, dar nu faţă de Rusia. Începând mai ales din 2014, conflictul dintre Vest şi Rusia revizionistă a dus la o adâncire a relaţiilor economice dintre Rusia şi China, în termeni în special favorabili Chinei şi proiectelor sale strategice, cum ar fi Iniţiativa Drumul şi Centura şi mai ales expansiunea sa prin Drumul Arctic al Mătăsii, care implică dezvoltare de infrastructură în Nordul Rusiei. China evită alianţei şi totuşi a declarat un parteneriat nelimitat cu Rusia, ca apoteoză a unei relaţii anticipate de Zbigniew Brzezinski sub forma unei alianţe iliberale de convenienţă împotriva hegemoniei vestice.
Rusia a cooperat cu China în cadrul BRICS, în cadrul Organizaţiei de Cooperare de la Shanghai, a Iniţiativei Drumul şi Centura, în Banca Asiatică pentru Investiţii în Infrastructură şi multe alte realizări punctuale pentru a crea o alternativă la Vest. A permis chiar şi avansul intereselor economice ale Chinei în Asia Centrală, unde energia din Turkmenistan a devenit preţul etalon al contractelor chineze pentru energie rusească. Rusia vinde energie siberiană Chinei în termeni monopsonici, la preţuri setate în favoarea Chinei, şi-a deschis segmente ale economiei inaccesibile actorilor chinezi înainte de 2014 şi acum devine şi mai dependentă de China în contextul sancţiunilor. Inclusiv strategia Rusiei de a reduce vulnerabilitatea la sancţiunile vestice a inclus dedolarizarea comerţului bilateral în valoare de 130 de miliarde de dolari cu China (ajuns la 46% din total în 2020, faţă de 90% în 2015).
În ciuda aversiunii Chinei la instabilitate globală şi orice afectează bunul mers al pieţelor de care depinde pentru ascensiunea sa economică, ea este un beneficiar indirect al războiului din Ucraina, pentru că Rusia îşi asumă ceea ce era deja şi nu vroia să recunoască, adică partener junior al Chinei, şi pentru că China are ocazia să observe unitatea Vestului şi noile mutaţii ale regimului de coerciţie economică de care e capabil Vestul, înainte de a se fi avântat în propriile operaţiuni militare speciale în regiunea sa.
Cât despre posibilitatea de a media conflictul, Beijingul nu are această experienţă diplomatică şi nu cred că şi-ar dori să îşi exerseze acest talent (important pentru o superputere) într-o problemă atât de sensibilă. De asemenea, Beijingul nu are credibilitatea pe care o are, spre exemplu, Israelul, şi nici legăturile umane pentru a media discuţiile.
Oficialii UE aşteaptă noi progrese în negocierile de pace dintre ruşi şi ucraineni. Când s-ar putea încheia agresiunea militară rusă din Ucraina în contextul în care sancţiunile aplicate economiei ruse încep să îi pună reale probleme lui Putin?
Consider că declaraţiile UE cu privire la progrese aşteptate în negocieri erau inevitabile şi nu exprimă neapărat gândirea Comisiei, ci fac parte din imaginea pe care UE doreşte să o proiecteze cetăţenilor şi pieţelor afectate de incertitudini şi de contemplarea războiului pe teritoriu european. După zădărnicirea speranţei Rusiei la o victorie zdrobitoare şi necostisitoare asupra guvernului de la Kiev, Kremlinul marşează pe continuarea războiului în ciuda dificultăţilor logistice, economice şi de imagine pentru că un eşec în ceea ce trebuia să fie un război scurt şi victorios ar fi şi mai periculos pentru Vladimir Putin.
Ambele părţi îşi văd capacităţile erodate, însă Ucraina beneficiază de sprijin material şi moral vestic, iar Rusia beneficiază de rezervele sale considerabile, de aparatul represiv şi de relaţii cu parteneri geopolitici profunzi (China) şi cu ţări care sunt indiferente războiului cu Ucraina comparativ cu interesele lor economice în relaţia cu Rusia (ex: India, dar de fapt mai toate ţările în afara Vestului, care nu s-au alăturat sancţiunilor).
Nu ştim sigur dacă vreuna ar putea să capete victoria totală convenţională asupra celeilalte. În acest sens, aşezarea la negocieri reale de pace se va produce atunci când fie s-a produs o stagnare totală a conflictului, fie una dintre părţi îşi dă seama că a ajuns într-un punct critic al diminuării capacităţilor sale şi încearcă să salveze ce mai poate. Dar trebuie să recunoaştem că orice negociere de pace cu succes în aceste condiţii poartă cu sine seminţele unui viitor conflict, amânat până când adversarii se vor reface. Războiul dintre Armenia şi Azerbaidjan atestă acest lucru.
Pedepsirea economică a Rusiei este un salt în necunoscut şi am putea asista la un nou val global de instabilitate. Cât de importantă este accelerarea revoluţiei energiei verzi în contrapartidă la gazul rusesc?
Gradul de sancţionare al unei economii G20 este fără precedent, incluzând şi precedente îngrijorătoare cum ar fi blocarea rezervelor valutare ale unei bănci centrale şi împiedicarea procesării plăţilor fără cash în interiorul ţării, de unde vor rezulta consecinţe majore nedorite în relaţia Vestului cu ţări terţe.
Importanţa Rusiei este foarte mare nu doar în pieţele de energie globale, dar şi în structurile internaţionale de guvernanţă a pieţelor de energie (ex: formula OPEC+). Dependenţa Europei de energie rusească a fost un călcâi al lui Ahile în confruntarea geopolitică care a început realmente în 2008 şi a fost recunoscută de europeni, târâş-grăpiş, în 2014.
Eu am, însă, un punct de vedere iconoclast asupra revoluţiei energiei verzi în contrapartidă la gazul rusesc. Înverzirea mixului energetic al Europei, decarbonizarea şi denuclearizarea promovate în special de Germania au fost un factor de creştere a dependenţei Europei de Rusia. Continuarea acestor trenduri semnifică o creştere a cererii de gaz în calitate de combustibil fosil de tranziţie conform taxonomiei europene (pentru turbinele rapide care oferă electricitate atunci când soarele şi vântul nu bat), iar mare parte din acest gaz poate veni, pe termen scurt şi mediu, numai din Rusia, care are deja infrastructura construită şi capacitatea de extracţie neblocată contractual pentru a veni în întâmpinarea acestei cereri extra.
Soluţia nu poate veni în mod rapid nici din Nigeria sau nordul Africii, nici din Marea Caspică, şi aş zice nici din SUA, care va avea nevoie de timp (şi de o Administraţie pragmatică în domeniul energiei) pentru a deveni un exportator real către Europa. În vreme ce guvernele autoritare cu resurse mari pot investi rapid în infrastructurile critice transfrontaliere ale pieţelor de energie, stilul vestic de guvernanţă a dus la consorţii ratate şi vulnerabile la imixtiuni geopolitice (Nabucco) sau proiecte neambiţioase ca mărime (AGRI). Prin urmare, va dura timp să securizezi alte surse de gaz pentru a acoperi cererea tranziţiei energetice. Este nevoie de un singur moment de şovăială geopolitică pentru ca Germania să termine de certificat Nord Stream 2 şi pomparea de gaz să înceapă, fără să mai fie oprită, aşa cum nimeni nu şi-a pus problema închiderii Nord Stream 1.
Până şi viitorul glorios bazat pe hidrogen avansat puternic de către Germania în interiorul UE (şi al Comisiei) ar duce la creşterea dependenţei de Rusia, care şi-a propus în documentele strategice să asigure hidrogen Europei, inclusiv prin Nord Stream 2, creată de la bun început cu această capacitate tehnică[1]. Realitatea fizică a dependenţei de Rusia exclude viziuni simultane de decarbonizare a la Berlin şi decuplare de Rusia. Economiile avansate depind de accesul permanent şi de încredere la energie. Altfel, guvernele europene vor trebui să explice alegătorilor că stau în întuneric sau că fabricile lor nu produc pentru că ... Ucraina şi Gaia.
Niciun guvern vestic nu a vândut vreodată tranziţia energetică şi decarbonizarea (sau confruntarea geopolitică) menţionând că energia va deveni mai scumpă, iar nivelul de trai se va reduce. Pe cât posibil, evită aceste declaraţii, pentru că înseamnă o pierdere electorală inevitabilă. Alternativa este ca Europa să îşi reducă ambiţiile verzi (ceea ce s-a văzut în condiţii de urgenţă prin autorizarea repunerii în funcţiune a unor centrale pe bază de cărbune), să îşi asume un calendar mai puţin ambiţios, să pună un accent real pe renaşterea nucleară în Europa (nuclearul a fost introdus cu chiu cu vai în taxonomia europeană) şi să acţioneze decisiv pentru diversificarea surselor de combustibili fosili. Securitatea energetică ar urma să primeze în faţa considerentelor de mediu, deşi acestea ar rămâne importante. Dacă vor să le spună politicilor care rezultă de aici tot “tranziţie verde” şi să se prefacă că nu a fost o repudiere totală a unei filosofii energetice anti-rezilienţă, atunci cu atât mai bine.
În ce cheie putem interpreta vizita recentă a vicepreşedintelui SUA (Kamala Harris) la Varşovia şi Bucureşti?
Vizita Vicepreşedintelui Kamala Harris a avut rolul de a asigura Flancul Estic de sprijinul american pentru menţinerea integrităţii lor teritoriale în faţa revizionismului şi revanşismului rusesc. Este, am putea spune, un rezultat al diplomaţiei constante a regiunii la Washington şi în capitalele europene pentru a avertiza cu privire la importanţa geopolitică a regiunii şi riscurile la care sunt supuse statele de aici. Aceste mesaje au fost mult timp minimizate de către Vest, iar NATO îşi dezvolta alte misiuni în afara apărării integrităţii teritoriale, considerată drept improbabilă în contextul de securitate post-sovietic. Lucrurile s-au schimbat puternic după 2014, dar datorat nu doar acţiunilor Rusiei, ci şi disciplinei mesajelor transmise de România, Polonia şi de către statele baltice. SUA şi, prin extensie, NATO, iau în serios nevoia de întărire a Flancului Estic şi de majorare a efectivelor din regiune, mergând chiar dincolo de statutul de tripwire forces (forţe mici de descurajare diplomatică a agresiunii) şi, în mod ironic, producând acea desfăşurare de capacităţi (în continuare defensive şi nestrategice adică nenucleare) de care se temea Rusia.
Dar vizita Kamalei Harris trebuie văzută şi în registrul intern al politicii americane. Acest tur european îi sporeşte profilul politic ca persoană promovată pentru poziţii politice viitoare. Un Vicepreşedinte american are o poziţie ingrată în sistemul american, de onoare semnificativă şi puteri/beneficii reduse, ceea ce îl face dependent de Preşedintele pe care îl serveşte pentru a-şi avansa perspectivele viitoare. Altfel, aşa cum apare şi în serialul american Veep (amplificat comedic), vicepereşedintele alternează între irelevanţă şi pion de sacrificiu. Preşedintele Biden i-a acordat toată susţinerea Kamalei Harris, despre care a glumit că a ales-o special să îi ia locul cineva de încredere în cazul în care moare, şi a trimis-o în Europa şi i-a acordat alte elemente de portofoliu (situaţia cu migranţii ilegali de la graniţa SUA) pentru a-i spori profilul public în mod pozitiv ca om de stat, Kamala Harris fiind o figură necarismatică, divizivă şi în partidul democrat, lipsită de profil naţional şi cunoscută (şi controversată) mai mult în statul ei natal, California.
De asemenea, această vizită trebuie analizată şi în contextul alegerilor congresionale intermediare (mid-terms), în cursul cărora este tradiţional ca partidul care a câştigat recent Casa Albă să piardă un număr de locuri, pentru că laptele şi mierea promise în campanie nu s-au materializat. Preşedintele Biden caută să se folosească de conflictul din Ucraina pentru a declanşa reflexul de solidaritate în vreme de conflict al americanilor, chiar dacă SUA nu este angajată militar în acest conflict. S-a văzut această tendinţă şi în cursul discursului tradiţional legat de starea naţiunii, în care Ucraina a ocupat un loc special, iar succesul acestei strategii a fost vizibil prin bipartizanismul cu care Congresul a abordat problema ucraineană, un bipartizanism care a lipsit cu desăvârşire în alte dosare americane, mai ales cele interne.
Exploatarea politică a acestui reflex este o tradiţie americană, aşa cum Bill Clinton iniţia bombardamente în Irak chiar în perioada scandalului Lewinsky, George W. Bush se folosea de atacurile din 11 septembrie pentru a amplifica amprenta americană în Orientul Mijlociu pe care o repudiase în campania sa recentă, iar Donald Trump a bombardat în Siria la începutul controversat al mandatului său. Preşedintele Biden se confruntă nu doar cu nemulţumiri pe tema agendei sale, dar şi cu probleme naţionale a căror administrare este puternic contestată, cum ar fi preţurile la benzină, războaiele culturale şi situaţia cu migranţii ilegali la graniţa cu Mexicul, sau cu probleme cu impact politic cum ar fi scandalul în derulare al lobbyului străin mediat de fiul său, Hunter Biden, reieşit din informaţii de pe un laptop acceptat ca fiind autentic şi de către New York Times.
Ar putea deveni România un lider regional în contextul războiului din Ucraina?
Depinde ce înţelegem prin leadership regional, mai ales în contextul unui conflict în care nu suntem parte activă. România nu poate media discuţii, pentru că nu are acces egal la părţile beligerante sau credibilitate şi capital politic (cum are mai degrabă Turcia, în ciuda relaţiei bipolare cu Rusia). România nu poate acorda o susţinere materială puternică Ucrainei, pentru că nu are industria de apărare dezvoltată şi stocuri militare importante. Nu putem spune în acest moment care este natura implicării cibernetice a României (şi a Vestului în general) în conflictul din Ucraina şi în conflictul surd mai larg care se derulează între Vest şi Est de mai mulţi ani (caracterizat ca fiind adevăratul al treilea război mondial).
România a avut un rol activ atribuit de NATO pentru a sprijini Ucraina pe partea cibernetică în perioada post-2014 pentru a-i spori rezilienţa, dar nu avem informaţii concrete. Dacă vorbim de un rol de mobilizare a vecinilor noştri, noi nu am cultivat acelaşi grad de acces, influenţă politică şi capacitate de coordonare pe care a cultivat-o Polonia cu grupul Vişegrad şi cu statele baltice. Să ne aducem aminte de eşecul flotilei NATO la Marea Neagră promovată de România, de politica duplicitară a Ungariei şi de lipsa forurilor majore de cooperare regională care să fie găzduite de România. A deveni lider regional în oricare dintre aceste privinţe este un proiect pe termen lung, care necesită consecvenţă de-a lungul mai multor cicluri politice, un domeniu în care România, o ţară etern în căutarea unui proiect naţional şi în care premierul încă mai vorbeşte despre relansarea industriei de apărare, nu a excelat.
Nu suntem un lider regional, dar suntem un pilon regional de stabilitate, bune practici şi purtări, bună guvernanţă şi asimilare vestică (relativ la toţi vecinii noştri, cel puţin) şi o ţară care nu doar consumă dar şi produce securitate. Dependenţa regională de subvenţii de securitate externe permanente şi dificultatea reformei structurale interne pentru a deveni o ţară jucătoare, nu doar o ţară cu lideri jucători, face improbabilă ascensiunea României ca lider regional în vreun domeniu fără să ne propunem activ acest lucru.
Cum se va schimba balanţa puterii din jocul Marilor Puteri la finalul războiului din Ucraina? Ar putea fi Marea Resertare de la finalul pandemiei de COVID 19 şansa de construcţie a unei noi lumi în care să ”trăim fericiţi şi fără proprietăţi”?
Platon spunea că ”numai morţii au asistat la sfârşitul războiului”, aşa că formulele utopice legate de o schimbare totală în bine nu îşi au locul. În funcţie de natura păcii din Ucraina, s-ar putea să ajungem ca Mareşalul Franţei, Ferdinand Foch, care a zis profetic după tratatul de la Versailles, după prima conflagraţie mondială, că nu s-a semnat o pace, ci un armistiţiu pe 20 de ani. Tot aşa, războiul de azi s-ar putea să fie interpretat de istorici drept al doilea conflict dintr-un şir mai lung care să determine soarta Ucrainei şi rolul Rusiei în lume. Vladimir Putin a mizat foarte multe pe acest război, iar consecinţele în contextul unei lumi complexe şi interdependente sunt greu de enunţat cu precizie. Înclin să cred ca sancţiunile fără precedent la adresa unui membru G20 (inclusiv sancţiuni rezultate din decizii ale companiilor individuale, cum ar fi Visa, Apple, Google) vor reprezenta punctul critic de la care tot mai multe state vor căuta să îşi diversifice nu doar relaţiile economice, ca până acum, dar şi afilierea la infrastructuri critice transfrontaliere cu impact sistemic (ex: să fie nu doar în SWIFT, dar şi în CIPS al Chinei sau în SPFS al Rusiei; să nu folosească doar GPS american, ci şi Galileo european sau Beidou chinezesc pentru navigaţie, poziţionare, sincronizare), de teama politizării accesului la ele. Practic, am asista la sfârşitul definitiv al momentului unipolar şi al dominaţiei structurale a Vestului, deşi rezultatul s-ar putea să nu fie multipolar, ci un fel de bipolar+, dacă va continua ascensiunea Chinei.
În acelaşi timp, trebuie evidenţiat faptul că evenimentele din ultimii ani şi evoluţia globalizării au condus la incertitudini persistente cu privire la pieţele globale, mai ales în domeniul materiilor prime şi energiei, şi la dependenţe tot mai mari de aceste pieţe. Nu ştiu în ce măsură putem vorbi de continuarea reală a unui regim secular de creştere şi dezvoltare economică în condiţiile unor preţuri permanent ridicate la energie.
Fie că vine din epuizarea rezervelor accesibile, din incertitudinile produse de crize geopolitice în naţiunile bogate în energie, din slăbiciunea sistemului global de transport şi distribuţie la variaţii extreme de cerere (ca în pandemie, când preţurile futures la petrol în SUA au fost, pentru scurt timp, negative) sau din efectul unor politici intransigente şi unilaterale de decarbonizare, consider că ne îndreptăm către o perioadă dificilă din punctul de vedere al accesibilităţii, sustenabilităţii şi preţului la energie.
Or, eu nu sunt conştient de vreo ţară care să fi făcut saltul de la în curs de dezvoltare la dezvoltat (care este un prag calitativ, nu cantitativ) în condiţii de cost ridicat (direct sau indirect) al energiei. Astfel, ţări cum sunt Polonia, România, dar şi altele din Asia de Sud-Est, s-ar putea trezi în capcana venitului mijlociu şi în stagnare esenţială pe durată nedeterminată.
[1] [1] Zabanova, Y, Westphal, K. (2021, mai). Russia in the Global Hydrogen Race – Advancing German-Russian Hydrogen Cooperation in a Strained Political Climate. SWP Comment Nr. 34, Stiftung Wissenschaft und Politik Berlin. https://www.swp-berlin.org/publications/products/comments/2021C34_Russia_Hydrogen.pdf.
Se încarcă comentariile...
