Analiză realizată de Cristian-Ion Popa*

Iată ce constata diplomatul: „În urma unor alegeri presupus libere şi corecte, cei aleşi sunt rasişti, fascişti, separatişti... Aceasta este dilema“ (s.m.). Într-adevăr, în unele societăţi actuale, majorităţi politice alese ignoră adesea atribuţiile constituţionale ale guvernării, încălcând astfel drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor: aceasta este „democraţia iliberală“ (s.m.).

De peste un secol, însă, în Occident cel puţin, democraţie înseamnă „democraţie liberală“, bazată nu numai pe alegeri libere, ci şi pe economia liberă de piaţă şi pe statul de drept. 

În mod paradoxal, primul ministru al Ungariei Viktor Orbán, în deja celebrul său Discurs de la Băile Tuşnad (24 iulie 2014), atribuie noţiunii de „democraţie iliberală“ o semnificaţie eminamente pozitivă, expunând un fel de „Proclamaţie a statului ungar iliberal“, care se bucură acum de o audienţă surprinzătoare, deşi nemeritată, în întreaga Europă Centrală şi de Est, inclusiv în România.

Expediind sumar democraţia liberală ca pe o „dogmă occidentală“ depăşită, Orbán afirmă că „o democraţie nu trebuie să fie în mod necesar liberală“. Până în prezent, spune el, sunt cunoscute trei forme ale statului: „statul naţional, statul liberal şi statul bunăstării“ – pe care politicianul ungar le vede în succesiune, nu în coexistenţa lor istorică reală. După Tratatul de la Versailles, însă, statele europene sunt deopotrivă naţionale (jurisdicţiile lor acoperă aproximativ „graniţele etnice“); liberale (garantează drepturile civile şi politice ale cetăţenilor lor, indiferent de etnie); şi, mai ales după al doilea război mondial, sunt şi sociale (redistribuie veniturile private ale cetăţenilor pentru a asigura drepturi sociale extinse: învăţământ, sănătate, ajutoare de şomaj, asistenţă socială, pensii etc.).

Nostalgia „gulaş-comunismului“

Depăşindu-le pe toate dintr-o singură lovitură retorică, Orbán proiectează „statul ungar al viitorului“, anunţând profetic: „era statului bazat-pe-muncă se apropie“!. Departe de a fi o noutate, formula evocă irepresibil vechiul Gulyáskommunizmus, faţă de care categoriile cele mai sărace ale societăţii ungare actuale manifestă o puternică nostalgie. Conform studiilor sociologice, majoritatea lor este alcătuită din vârstnici, dar şi din muncitori şi agricultori mai puţin calificaţi, care îşi găsesc cu greu locuri de muncă în noile industrii situate în capitală şi în marile oraşe, locuind de regulă în oraşele mici şi în satele izolate din Puszta ungară. În prezent, unul din trei locuri de muncă nou create în Ungaria sunt oferite de companiile germane înalt tehnologizate amplasate în marile oraşe.

În definitiv, Constituţia comunistă ungară de la 1949 clama şi ea: Ungaria „este un Stat al muncitorilor şi al agricultorilor“, iar „mijloacele principale de producţie... se află în proprietatea societăţii, în proprietatea Statului“. În termeni abia puţin schimbaţi, pentru a-i face mai palatabili, Orbán exploatează această nostalgie transformând-o într-o acuzaţie generală adresată rezultatelor schimbărilor sociale şi economice profunde din întreaga perioadă postcomunistă. „Democraţia liberală şi statul liberal ungar nu au protejat bunurile comunităţii“; mai mult, nu au protejat familiile ungare şi nici guvernul însuşi de a cădea în „sclavia datoriilor“.

În Discursul său recent asupra „stării naţiunii“ (10 februarie 2019), Viktor Orbán nu mai denunţă democraţia liberală, în general, ci „coşmarul“ guvernării socialiste din 2002-2010, care a lăsat ţara „sub munţi de datorii“, declarând drept un succes reducerea acesteia de la 85% la 71% din Produsul intern brut în ultimul deceniu al guvernării sale. Într-adevăr, Ungaria poartă povara uneia dintre cele mai mari datorii publice din zonă, prin comparaţie cu România, de exemplu, a cărei datorie publică este de numai 34% din PIB.

Stereotipuri autarhist-xenofobe

În aşa-numita „Proclamaţie iliberală“ sunt indicate şi obstacolele care ar trebui înlăturate din calea bunăstării generale a naţiunii ungare: în primul rând, ONG-urile care critică guvernul pentru încălcarea statului de drept şi a drepturilor omului, fiind finanţate de străini, mai ales – horribile dictu et auditu! – de miliardarul american, liberal şi filantrop de origine evreiască şi ungară, George Soros. Este evident aici stereotipul autarhist-xenofob al „neamestecului în treburile interne“, oricare ar fi ele, propriu naţional-comunismului old-style; şi, în al doilea rând, „birocraţia bruxelleză“, care controlează şi penalizează fraudele comise cu fondurile de coeziune primite de la Uniunea Europeană. 

În treacăt fie spus, de la aderarea sa în 2004 şi până în prezent, Ungaria a atras fonduri publice de la UE în valoare de aproape 50 miliarde €, cam tot atât cât a accesat şi România (cifrele se schimbă mereu), dar cu un teritoriu şi o populaţie de peste două ori mai mari. Caeteris paribus, în timp ce Ungaria a primit investiţii străine directe private (ISD) în valoare de cca. 300 miliarde de €, în România, care a aderat la UE în 2007, au intrat numai cca. 80 miliarde de €.

„Frăţia“ naţionalist-comunistă

Premierul ungur Viktor Orban FOTO EPA-EFE

Totuşi, „programul iliberal“ al lui Viktor Orbán clamează ca „cel puţin 50% din sistemul financiar ungar să treacă în mâinile ungarilor. Nu în mâinile statului, ci în mâinile ungarilor“! – plonjând astfel de-a dreptul în retorica falacioasă a Constituţiei comuniste. 

În ciuda drapajului său naţionalist înşelător, persistă aici un echivoc constituţional profund, care străbate această specie a retoricii politice de aproape două secole. Dacă la comunistul Karl Marx şi la discipolii săi „a se afla în mâinile statului“ era totuna cu a se afla „în mâinile muncitorilor“, pentru naţionaliştii de azi pare a fi totuna cu a se afla „în mâinile naţiunii“. Colectivişti şi etatişti ireductibili şi unii şi ceilalţi, sinceri sau doar de faţadă, ei contestă deopotrivă virtuţile democraţiei liberale şi ale economiei libere de piaţă, periclitând astfel drepturile şi libertăţile constituţionale, precum şi bunăstarea actuală şi viitoare a concetăţenilor lor.

Finalmente, însă, aceste idei politice grosiere nu sunt nici de speriat, nici de imitat. Ele sunt doar lucruri vechi îmbrăcate în haine care par noi...

*Cristian Ion-Popa este cercetător şi secretar ştiinţific la Institutul de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale al Academiei Române „Ion I. C. Brătianu“.