Când raţiunea democratică naşte monştri

Ştirea este acesta: Consiliul german de etică propune depenalizarea din punct de vedere juridic a relaţiilor sexuale liber consimţite între frate şi soră, aflaţi la vârsta adultă.

Motivul: "protejarea unui tabu social" şi "încercarea de stabilire a unor bariere morale" nu ţine de ceea ce trebuie să definească şi să penalizeze dreptul penal.

"Legea penală nu este mijlocul adaptat să protejeze un tabu social şi nici să impună standarde sau bariere morale...Conform tuturor datelor disponibile, incestul între frate şi soră  este foarte rar în societăţile occidentale", iar riscul de sancţiuni juridice obligă cuplurile respective "la păstrarea secretului şi negarea dragostei adevărate care-i uneşte", fapt considerat drept contrar "autoderminării sexuale".

Povestea este tragică, scabroasă şi aproape de neconceput: e vorba despre doi tineri, frate şi soră, din Leipzig, care s-au cunoscut foarte târziu deoarece fratele, Patrick, fusese adoptat de o altă familie la vârsta de 7 ani, în timp ce sora sa, Susan K., rămăsese să fie crecută de familia sa biologică. Cei doi se vor cunoaşte târziu, atunci când Patrick vine să-şi cunoască mama biologică. Începe o poveste de amor, cei doi formează un cuplu incestos, din relaţia lor luând naştere patru copii, dintre care doi handicapaţi.

Istoria celor doi părinţi incestuoşi nu este deloc simplă deoarece, în trecut, Patrick a petrecut peste trei ani în închisoare, iar sora sa a fost mult timp plasată în instituţii specializate din cauza handicapului mental evident de care suferă.

Interesant e că cei doi, timp de ani de zile, au adresat cereri de anulare a prevederilor Codului penal german care penalizează incestul, rând pe rând, către Curtea Constituţională din Karsruhe şi, în 2012, către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Sigur că, până la decizia de acum (de miercuri) a grupului înţelepţilor germani (14 personalităţi considerate a fi elita intelectuală şi morală a ţării) cererile respective fuseseră respinse, invocându-se (în decizia îndelung şi foarte precis argumentată a Curţii Europene a Drepturilor Omului), modul în care, în diverse legislaţii europene este penalizat direct incestul sau, în Franţa sau Spania,  este considerat drept circumstanţă agravantă gravă suplimentară a infracţiunii de relaţie cu un minor sau abuz sexual sau, în Canada, "act criminal" pasibil de o pedeapsă de până la 14 ani închisoare.

De data asta, experţii germani estimează că se deschide calea posibilei rediscutări a modului în care este penalizată relaţia incestuoasă, asta în cazul în care, într-adevăr, se va accepta ideea că incestul este o formă de exprimare a autodeterminării sexuale. Este cu adevărat posibil? Logica ar spune că nu dar, cu mulţi ani în urmă, tot aşa se credea şi despre primele acţiuni în justiţie ale cuplurilor minorităţilor sexuale care, în mai puţin de un deceniu, şi-au câştigat drepturi multiple, de neimaginat în raport cu definirile morale ale societăţilor tradiţionale.

Dincolo de această problemă specifică, tristă şi sordidă, reapare foarte serioasa dezbatere asupra nevoii de impunere a unor limite comun acceptabile de spaţiul civilizaţiei europene.

Este nevoie de asemenea limite impuse prin acţiunea coercitivă a sistemelor legislative? În nici un caz, răspund adepţii unui sistem neo-liberal extrem în care principiul este că societatea însăşi trebuie lăsată să-şi formeze propriile sisteme auto-reglatoare, fără amestecul constrângător (şi prin aceasta dictatorial) al statului.

Fals, răspund alţii, argumentând că laxismul extrem este o formulă falsă de înţelegere a valorilor democratice care ar trebui să fie rezultatul unui sistem comun acceptat de valori care să fie definitorii pentru civilizaţia unui spaţiu, în cazul nostru cel european.

Întreabarea, pe fond, ar fi însă cum s-ar putea stabili un asemenea set de valori (cu eventualele spaţii aferente de interdicţie) în conglomeratul atât de complicat de tradiţii, istorii şi delimitări reciproce pe care-l constituie acum Uniunea Europeană. S-ar putea face aceasta oare, acum în 2014, folosind unul dintre seturile de referinţe religioase (spirituale şi culturale) care au contribuit la evoluţia şi progresul timp de milenii al continentului nostru? Posibil, numai că, în ultima perioadă, puterea reală de influenţă a Bisericilor tradiţionale derivate din creuzetul creştin a scăzut masiv în Europa, pe măsură ce creşte numărul practicanţilor religiei musulmane, numărul lăcaşelor de cult dar şi al aşezămintelor cultural-religioase islamice.

Un alt criteriu de referinţă ar putea fi cadrul larg al practicilor general acceptate, istoric, în spaţiul european. Numai că şi în acest caz evoluţia mentalităţilor a fost extrem de rapidă, legiferând acum nu numai o prezenţă egală a minorităţilor sexuale, dar şi numeroase noi posibilităţi de afirmare a drepturilor sociale, printre care legalizarea căsătoriilor şi dreptul de infiere a copiilor. În plus, este absolut vizibilă şi certă orientarea către apariţia unei legislaţii europene extrem de largi în domeniu, aceasta devenind obligatorie la nivelul tuturor Statelor Membre, mai ales al celor din Estul europeean (şi, cu deosebire, statele ortodoxe - România, Bulgaria, Grecia) acum mereu reclamate în instanţele europene pentru atitudinile lor retrograde, rezultat al unei acţiuni sau influenţe directe a Bisericilor Ortodoxe naţionale din ţările respective.

Ar mai fi o a treia variantă, cea prin care să fie privilegiată orice legislaţie care susţine dreptul şi obligaţia supremă a speciei în raport cu propria sa supravieţuire. Moment în care, iată, intri în conflict direct cu celelalte tendinţe aflate în evoluţie ascendentă rapidă, cu judecăţi de valoare ca aceasta privind incestul sau aceea, în urmă cu o lună, deja lege în Belgia, spre exemplu, aprobând euthanasierea nou-născuţilor care prezintă probleme foarte grave de sănătate.

Este limpede că începe să se creeze un spaţiu într-atât de deschis tuturor posibilităţilor, încât, prin extensie, poate ameninţa ceea ce oricum este pus sub semnul întrebării: încrederea în puterea Europei de a-şi defini propria identitate într-o lume în care, de partea celalaltă, suita de ezitări sau decizii ciudate de la noi este considerată, spre exemplu de propaganda Statului Islamic sau de cea a Rusiei, drept dovada supremă că civilizaţia noastră de află într-un punct de declin iremediabil.

De cealaltă parte, personal, tind să dau oarece credit unei teorii mai ample care spune că sistemul nu poate supravieţui decât prin reacţii regulatoare mixte - ale statului şi populaţiei - la ceea ce, la un moment dat, pot să fie excese de creştere. Dumneavoastră ce părere aveţi? Cât de aproape sau de departe este România europeană de aceste dezbateri care e posibil să se transforme în legislaţii dacă nici de la noi, ţară membră cu drepturi depline în sistem, nu se ridică voci cu comentarii pertinente. N-am auzit, poate de acum înainte...