Bătălia pentru Europa şi puterea vorbei

Tabăra de refugiaţi Jungle din Calais, Franţa FOTO Guliver/GettyImages

Cum se va configura Europa viitoare, cea edificată pe ruinele actualei Uniuni, rămâne de văzut. Dar va depinde în mare măsură de concepţiile elitei care-şi va păstra ori impune suveranitatea asupra discursului politic.

Moartă şi îngropată în plină criză a migraţiei, după unii, aflată în mare pericol de dezintegrare, după alţii, Uniunea Europeană ar urma, dacă se va da curs politicii Angelei Merkel, să fie salvată ori resuscitată prin recursul la soluţia turcească.

Soluţia pare simplă. Preţul s-a dublat. Teoretic, pentru aparenta oprire a afluxului de refugiaţi şi migranţi la frontierele occidentale ale Turciei, ar urma să i se plătească Ankarei nu trei, ci şase miliarde de euro. Celor aproximativ 80 de milioane de turci li s-ar acorda pe viitor înlesniri de călătorie în Europa, iar Turciei o rapidă integrare în Uniunea Europeană. În fine, Bătrânul Continent s-ar obliga să preia direct din Turcia viitori refugiaţi sirieni în schimbul repatrierii migranţilor aflaţi ilegal pe teritoriul UE.

Vor accepta europenii aceste condiţii oneroase din partea unui stat islamist tot mai autoritar, care acţionează în interior de o manieră brutal dictatorială, după bunul plac al tiranului, iar faţă de vecini ca o mafie specializată în extorcare de bani de protecţie? De ce ar face-o? Pentru un câştig extrem de ipotetic şi incert? Pentru că statele ei, incapabile să-şi apere, manu militari, nu doar interesele externe, ci şi propriile frontiere, sunt atât de timorate de oamenii forte de la Moscova şi Ankara încât seamănă cu o ceată speriată de mărunţi băcani laşi, smeriţi şi dispuşi să se lase călcaţi în picioare pentru a-şi apăra insignifiantul avut?

Bătălia pentru Europa şi puterea vorbei

Sau pentru că e calea preconizată de discursul politic al Angelei Merkel? În rolul ei de şefă a principalei puteri economice europene şi, deci, de veritabilă căpetenie a Europei, Merkel cere, de o bună bucată de vreme, „evitarea oricăror măsuri naţionale, unilaterale şi soluţionarea europeană a crizei refugiaţilor”, în conformitate cu valorile morale ale continentului. Iar Europa unită nu e imaginabilă fără Germania.

În schimb, Germania e imaginabilă fără Angela Merkel. Iar adversarii ei politici interni şi externi, în frunte cu liderii Ungariei, Cehiei şi Poloniei, cărora li s-au adăugat elitele de la Viena şi Paris, par, la rândul lor, să spere într-o rezolvare a problemelor continentale prin izolarea Berlinului şi formarea unui cordon sanitar în jurul Germaniei cancelarei. Cordon, care să-i ţină dincolo de porţi pe imigranţi, conservând-o în interior pe o Merkel inofensivă, până la obştescul ei sfârşit politic.

Spre a-şi sparge izolarea, Merkel luptă. Susţinută de liderii Comisiei Europene şi birocraţi globali, precum liderul ONU, Ban Ki Moon, care tocmai a elogiat-o ditirambic, ca „adevărată voce morală” în strădania ei de a-i „proteja pe toţi” oamenii, „nu doar din Europa, ci din întreaga lume”, cancelara a ripostat. Replica ei politică este şi una etic-lexicală, care pretinde să i se accepte propria versiune de morală.

Cancelara clamează necesitatea „solidarităţii europene” şi renunţarea la „ispite unilateraliste”. Or, e clară inconsistenţa propriei atitudini, La fel, fragilitatea propriilor sintagme. Căci tocmai Germaniei i se poate reproşa că a acţionat singură, când şi-a deschis unilateral graniţele. Deloc uimitor că a rămas, în consecinţă, solitară. În fond, înainte de a fi abandonată, Germania a cedat tentaţiei hybrisului, a aroganţei şi unilateralismului. Fiindcă din lipsă proprie de solidaritate cu ceilalţi europeni, Republica Federală şi-a neglijat datoria de a respecta acorduri precum cel de la Dublin şi propria constituţie, care stipulează apărarea suveranităţii naţionale şi deci şi a frontierelor.

Simultan, Berlinul a omis să-şi consulte populaţia şi vecinii înainte de a pune mâna pe bisturiu şi a proceda, într-o intervenţie chirurgicală fără precedent, la durabila reconfigurare demografică, nu doar estetică, a fizionomiei şi anatomiei Europei. Merkel îşi contrează acuzatorii printr-o abordare universalistă, în speţă cu trimiteri la drepturile omului şi desconsiderarea oricăror critici ca frizând, de regulă, fascismul.

Adversarii ei, adesea mai puţin inteligenţi şi articulaţi, contraatacă prin aluzii la aceleaşi drepturi ale omului, la prezumtiva nevoie a salvării culturale şi politice a Apusului creştin, la cămăşile naţionale, care sunt mai aproape de corp decât haina universalistă, la dreptul autodeterminării. Nu puţini clamează pericolul planând asupra democraţiilor în urma unei evoluţii incontrolabile iscate de fundalul cultural problematic al unei "invazii" arabo-islamiste, nevoia apărării identităţilor europene şi, mai cu seamă, riscul suprasolicitării capacităţilor de absorbţie ale ţărilor gazdă.

În măsura în care nu părăsesc terenul democraţiei, ambele tabere se revendică, în conformitate cu distincţia operată de concepţiile etice ale lui Max Weber, fie de la o "morală a responsabilităţii", potrivit căreia europenii nu-i pot ajuta pe alţii dacă nu se ajută mai întâi pe ei înşişi, fie de la una strict "principială". În cea din urmă s-a cantonat teoretic, în reacţie la criza refugiaţilor, Angela Merkel.

Or, nu e clar de ce drepturile sirienilor care-şi părăsesc ţara trebuie, obligatoriu, să deţină prioritate în faţa intereselor şi angoaselor existenţiale ale autohtonilor. De pildă în faţa temperării temerilor acute de alienare etnică şi religioasă nutrite de largi segmente ale populaţiilor europene, dispuse, iată, spre a se calma, să cotizeze, la rigoare, la himere şi la riscante aventuri electorale populiste.

La fel de neclar este, desigur, de ce şefa executivului german susţine inebranlabil principialitatea pură şi dură doar în chestiunea drepturilor unor discutabili refugiaţi, nu şi în cea a cetăţenilor îngenuncheaţi, intimidaţi şi denudaţi de drepturi ai Turciei islamiste, ai Rusiei putiniste, sau ai Chinei comuniste. De ce în cazul celor din urmă se clamează strident pragmatismul unei Realpolitik parţial găunoase, iar în cazul crizei migraţiei se propagă neclintita ancorare în atitudini de un dogmatism vădit?

Cine se va impune? Sunt nou-veniţii "refugiaţi"? Ori mai degrabă doar "migranţi"? E conducerea Turciei "mafia"? Sau unicul sprijin pentru Merkel, singura soluţie "europeană" a crizei?

Bătălia pentru Europa va fi înainte de orice şi una pentru limbaj. Deznodământul luptei depinde mult, probabil, nu doar de coeziunea naţiunilor aflate acum în opoziţie faţă de Berlin, sau de evoluţia foarte incertă a SUA, ci şi de bătălia pentru suveranitatea discursului, care are loc, în acest moment, pretutindeni, în Apus.

În Germania, în reacţie la eşecul zdrobitor şi scandalos al presei, rămase vremelnic, din corectitudine politică, mută cu privire la religia, etnia şi relevantul fundal cultural al agresorilor sexuali implicaţi în excesele de revelion din Köln, se discută pe moment, între altele, despre modificarea principiilor publicistice, a aşa-zisului codex al presei.

Nu e clar cum anume se va configura Bătrânul Continent. Cert e că Europa de mâine va depinde de elita care-şi va păstra ori impune finalmente suveranitatea asupra discursului moral şi politic. Iar în actuala încleştare pentru viitor, tabăra progresistă e surclasată doar numeric, nu neapărat şi intelectual, de criticii ei.