Neavând cumva pretenţii de analist (Doamne fereşte, analiza politică în România e aproape la fel de proastă ca politica însăşi!), eu exprim doar păreri bazate pe experienţa personală de viaţă, directă (am făcut 10 ani de politică) şi indirectă (urmăresc cu atenţie viaţa politică românească şi internaţională, încă din anii '80).

Părerile mele încearcă să pătrundă, aşadar, dincolo de aparenţe şi poveşti de aburit populaţia credulă, care există peste tot în Lume, cu diferenţe insignifiante de la o ţară la alta. În politică, lucrurile nu sunt cum par a fi şi mai ales aşa cum ne sunt ele servite. Politica e un permanent bluf, o „lucrătură” eminamente cinică şi ipocrită, nu e bazată pe principii şi francheţe, ştim (?) bine! Iar Marea Britanie se mai numeşte - deloc întâmplător! - şi „Perfidul Albion”...

Din păcate, prea mulţi oameni se complac într-o perpetuă amăgire de sine şi aleg „să creadă ce văd (aud)”...

Tot ceea ce am spus în primul articol rămâne şi azi, în opinia mea, valabil pe fond:

Cameron a jucat magistral (poate că genial e exagerat zis, era doar prin comparaţie cu ceea ce mă aşteptam de la el) o carte pe care a fost obligat de contextul politic intern s-o joace. De acum înainte, hamletizarea are o altă versiune: „to be or to be (more...)!”. Rezultatul acestui veritabil „poker politic” conferă in prezent Regatului o excelentă poziţie de negociere pentru a obţine acel statut special pentru care se luptă încă din „epoca Thatcher”(1979-1990).

Cameron nu avea cum să nu organizeze un Referendum pentru care s-au strâns semnăturile necesare (doar 100 de mii) şi mai ales nu avea cum să nu demisioneze, în cazul în care poziţia lui (pe care a susţinut-o fără entuziasmul de la Referendumul Scoţian, de pildă) a fost perdantă. Admit, credeam că va mai trage puţin de timp, dar poate că omul îşi dorea o vacanţă... Oricum, e un aspect secundar. 
 
Cameron a dezamorsat bomba politică pe care stătea insula, anesteziind practic mişcarea pro-Brexit, nu doar prin organizarea Referendumului, ci - paradoxal - mai ales prin rezultatul lui (pe care îndrăznesc să spun că l-a dorit şi încurajat tacit, subtil). Dacă tabăra „remain” ar fi câştigat (tot aşa, „la mustaţă”), cred că valul pro-exit ar fi luat amploare, pe termen mediu, după un temporar recul, în special pentru că Bruxelles-ul ar fi dat sigur cu flit Londrei (ar fi fost suficient - va fi, mai bine zis... - să nu-şi respecte întocmai toate promisiunile „smulse” de Cameron, pentru o Mare Britanie membră a UE).

Cameron (şi orice alt Prim-ministru) nu putea să-şi permită să spună pe faţă că nu respectă rezultatul unui Referendum organizat chiar de Guvernul lui, chiar dacă acesta NU ESTE OBLIGATORIU din punct de vedere legal!

Parlamentul, însă, poate să-şi permită şi nu cred, în ruptul capului, că va vota ieşirea, dacă acest lucru ar avea (şi ar avea!) consecinţe generale nefaste asupra Marii Britanii şi intereselor ei majore (cum aşa frumos spunea şi Theresa May, citatul e ceva mai jos). Motive politice pentru „nerespectarea voinţei populare” sunt destule, slavă Domnului!, nu trebuie decât să ne gândim la frauda morală, la toate minciunile crase pe care s-a construit campania pro-Brexit... 

Theresa May, fostul Ministru de Interne, este „asul din mânecă”, pregătit cu migală de către aripa Cameron din Partidul Conservator, pentru a-i succede în caz de eşec. Fiecare articol de presă, fiecare ieşire şi gest public al duduiei a fost bine gândit, de mai bine de un an, pentru ca ea să fie singurul urmaş posibil al lui Cameron...
 
Esenţial, MAY NU ESTE EUROSCEPTICĂ! Nimic din ceea ce a spus sau a făcut înainte de 23 iunie nu duce spre o astfel de concluzie, iar ceea ce zice acum, lozinci de genul „Brexit means Brexit”, sunt praf în ochii proştilor! Cum să spună altceva, cum ar mai împăca facţiunile rivale din Partid şi cum ar mai negocia de pe poziţii de forţă „ieşirea” (a se citi privilegiile)...?! 

Dar iată ce duios şi „corect politic” grăia acestă „Maica” Theresa a politicii britanice, înainte de Referendum, în original (traducerea, după):

„So as we approach polling day, and as the country starts to weigh up its decision, let us focus on the future. Instead of debating the peripheral, the ephemeral and the trivial, let both sides of the argument debate what matters. And let us do so in a serious and mature way. Let us concentrate on Britain’s national interest. Britain’s future. Our influence around the world. Our security. And our prosperity. Let us make our decision with the great challenges of the future in mind.”

(„Deci, după cum ne apropiem de ziua votului, iar ţara începe să-şi cântărească decizia, să ne concentrăm asupra viitorului. În loc de a dezbate periferic, efemerul şi banalul, lăsaţi ambele părţi să dezbată cu argumente ceea ce contează. Şi să facem acest lucru într-un mod serios şi matur. Să ne concentrăm pe interesul naţional al Marii Britanii. Viitorul Marii Britanii. Influenţa noastră în Lume. Securitatea noastră. Şi prosperitatea noastră. Să luăm decizia noastră cu marile provocări ale viitorului în minte.”)

Bla, bla, bla! „Yada, yada, yada”! „About nothing” (vai, ce dor mi-e de Seinfeld!), despre nimic, dar frumos zis, ca un politician englez, perfid şi rasat ce e!
 
În mod deliberat, noul PM britanic nu a lăsat la voia întâmplării nicio vorbuliţă, înainte sau după Referendum, a fost sibilinică ca un Sfinx, „neutralitatea” aceasta de-a dreptul bizară fiind „biletul” ei către 10 Downing Street.

Numirea lui Boris Johnson în funcţia de ministru de Externe semnifică doar dorinţa de păstrare a unităţii partidului, grav zdruncinată de Brexit, esenţial în chestiunea cu pricina fiind faptul că Boris „a renunţat” la pretenţia de a deveni Prim-ministru.

Well done, David Cameron! Patriotic, Boris Johnson şi Michael Gove!
Succes, May(ca) Theresa!

„House of Cards”, varianta britanică.

Ce cacealma!