În Libia- a continuat Robert Gates-a devenit mult mai dureros şi mai clar că acelaşi tip de neîmpliniri au potenţialul să pună în pericol abilitatea de a conduce în mod integrat o campanie aeriană şi navală. În timp ce fiecare membru al Alianţei a votat pentru campania militară din Libia, mai mult de jumătate nu au participat de loc şi numai o treime au participat în campania de lovire a inamicului.  

Câţi dintre liderii europeni s-au deplasat în Centrul şi Estul Europei de la începutul crizei Crimeei? Câţi din miniştrii de Externe sau miniştrii Apărării din cancelariile occidentale au aterizat la Varşovia sau Bucureşti? Vă reamintesc numai de Anders Fogh Rasmussen secretarul general NATO care a dat asigurări solide în ceea ce priveşte sprijinul pe  care-l va primii România în faţa ameninţărilor preşedintelui Vladimir Putin. Astăzi cănd scriu aceste rănduri şi în zilele care vin, un adevarat desant de oficiali americani va venii la Bucureşti: vicepreşedintele Joe Biden şi seful Pentagonului - Chuck Hagel. Preşedintele Traian Basescu s-a întălnit deja cu adjunctul şefului CIA, Avril Haines, potrivit unui comunicat al Presedinţiei. Vizitele oficialilor americani vin pe fondul conflictului din Ucraina şi al încercărilor SUA şi NATO de a-şi asigura aliaţii din Centrul şi Estul Europei că Washingtonul este solidar în faţa ameninţărilor crescânde din partea Federaţiei Ruse. Noi românii simţim nevoia, la fel ca şi ţările baltice sau Polonia,  în fapt Noua Europă, unei protecţii militare din parte americanilor sau a unei prezenţe NATO pe graniţa de est a Europei.

După încheierea Războiului Rece, NATO şi politica de securitatea a Europei s-au bazat pe câteva evaluări strategice considerate fundamentale de cancelariile occidentale. Să le luăm pe rând. Prima şi cea mai importantă a fost prezumţia că Rusia a intrat în colaps din punct de vedere militar şi economic ne mai reprezentând o ameninţare la securitatea Europei. Al doilea considerent a fost rolul NATO: deplasarea centrului de greutate de la operaţiunile sub art.5. la operaţiuni out of aria (în afara ariei de resposabilitate). În noile condiţii create de căderea Cortinei de Fier, NATO a găsit o cale de revigorarea prin lărgirile succesive din 1990 (Germania de Est), 1999 (Polonia, Ungaria, Cehia), 2004 (Romania, Estonia, Lituania, Letonia, Bulgaria, Slovacia, Slovenia) şi 2009 (Croaţia, Albania) care au dus în final la lărgirea ariei de responsabilitate spre graniţa Federaţiei Ruse. În al treilea rând lărgirea s-a făcut pe baza primei prezumţii prezentate mai sus dar şi a lipsei de reacţie a Federaţiei Ruse. Ceea ce s-a întâmplat până la un punct: pregătirea pentru aderarea a Ucrainei şi Georgiei în 2008. Legat de misiunile Alianţei în afara ariei de responsabilitate  a apărut cea de-a patra consideraţie faptul că Alianţa poate desfăşura cu succes operaţiuni de stabilizarea în zone diferite de Europa precum Irak Afganistan şi Libia.

Evaluările au fost corecte cu excepţia celei asupra Federaţiei Ruse care a dat semne de nervozitate începând cu 1999 odată cu venire la putere a preşedintelui Vladimir Putin. Adus la putere de siloviki lui Igor Sechin (actualui şef al Rosfnet) pentru a recrea Rusia Imperială, preşedintele Vladimir Putin nu i-a dezamăgit. Cu calm, folosind un amestec de naţionalism şi ortodoxie în ochii populaţiei, a adus stabilitatea politică şi economică, a subordonat oligarhia rusă (cei care nu au dori au intrat în închisoare, Mihail Hodorkovski, sau au fugit în străinătate, Boris Berezovski)  după care a dotat forţele armate cu tehnică nouă dar şi cu rachete de croaizeră sau intercontinentale de ultimă generaţie (Forţele strategice). 

Deşi se cunoştea trecutul său în KGB cancelariile occidentale nu l-au luat foarte în serios cu excepţia Germaniei care avea o relaţie specială, situată în umbră, şi datorată serviciilor secrete KGB, relaţie creată sub bagheta lui Adropov în anii 1960. Partidul din care face parte ministrul de Externe este cel care sub conducerea lui Willy Brand a iniţiat conceptul de Ostpolitik, o politică de reconciliere faţă de URSS şi de fostele state comuniste din Est.

Pe termen lung politica de apropiere economică a diminuat aversiunile dintre Bonn şi Moscova şi a dus la realizarea unui eveniment politic european important: Conferinţa de Securitate şi Cooperare în Europa de la Helsinki din 1975.

Următorul preşedinte Social Democrat, Gerhard Schröder, care a guvernat din 1998 până în 2005, a adugat un element nou la conceptul Ostpolitik şi anume relaţia diplomatică personală. Cancelarul Gerhard Schröder a dezvoltat o prietenie politică cu Putin pe timpul mandatului său la Berlin şi a reuşit să atagonizeze Europa Occidentală datorită proiectului Nord Stream ce aduce gazul rusesc prin Marea Baltică în Germania. La încheierea mandatului Gerhard Schröder a fost numit preşedintele Bordului de conducere al gazoductului Nord Stream de către Putin care a considerat că aceasta este cea mai bună cale de a mulţumi fostului cancelar pentru relaţia deosebită cu Federaţia Rusă. Prietenia lor l-a apărat pe Putin de sancţiuni dure din partea europenilor odată cu invazia Crimeei.

În 2005 prin alianţa dintre SPD şi Creştin Democraţi, fostul şef al stafului lui Gerhard Schröder, Frank Walter Steinmaier, prieten cu cancelarul Schröder din 1990, a devenit ministru de Externe la Berlin în cabinetul lui Angela Merkel şi a continuat politica de toleranţă faţă de Rusia. Frank Walter Steinmeier a iniţiat Parteneriatul pentru modernizare cu Rusia în 2008 sub preşedinţia lui Medvedev cu speranţa că noile autorităţi vor dori un astfel de obiectiv. Dar comanda era la primul ministru Putin şi acest lucru a fost devoalat în august 2008 odată cu interveţia rusă în Georgia. Alegerile din 2009 au dus la schimbarea ministrului de Externe cu liberalul  Guido Westerwelle a cărui politică s-a îndreptat către ţările din Europa de Est şi Centrală. Odată cu reântoarcerea lui Steinmeier la ministerul de Externe, în 2013, politica lui Schröder faţă de Moscova a revenit la Berlin şi toţi foştii colaboratori pe relaţia cu Federaţia Rusă, inclusiv Gernot Erler, autorul măsurilor de apropiere faţă de Kremlin, s-au întors la externe. Gernot Erler şi-a reluat poziţia de coordonator pentru cooperarea la nivelul societăţii civile cu Federaţia Rusă, Asia Centrală şi ţările Parteneriatului Estic.

Criza din Ucraina l-a făcut pe Steinmeier să recunoscă unele greşeli comise în politica faţă de Rusia. El a criticat rolul Rusiei în criza ucrainiană şi a declarat că este inadmisibil modul în care Rusia s-a folosit de situaţia economică disperată a Ucrainei pentru a bloca asccensiunea acesteia în UE. În 2014 oficialii occidentali au avut revelaţia unei lecţii strategice despre erorile comise faţă de Federaţia Rusă dar şi faţă de conceptul de apărarea colectivă.

Ce se mai poate face acum? Nu prea multe! Acum evoluţia evenimentelor depinde de două lucruri: evoluţia guvernului de la Kiev şi coeziunea UE şi a NATO. În timp ce UE se confruntă cu spectrul unor alegeri în care coeziunea şi aşa şubredă din interior este ameninţată de extrema dreaptă, un candidat devenit important pentru alegerile din Parlamentul European, Washingtonul a desantat în estul Europei pentru a reasigura partenerii loiali - Polonia, România şi ţările baltice - de sprijinul lor militar. SUA şi UE încercă găsirea unui răspuns coerent la agresiunea Rusiei în Ucraina fiecare în registrul ei de abordare. Ameninţarea este prezentă şi preşedintele Putin nu dă semne că ar dori o încetare a ostilităţilor în Ucraina.

Urmează operaţiunile de pace, la fel ca în Transnistria (!?)

Cum poate fi oprit? De o Europa unită în acţiune nu în vorbe! În rest în zona limitrofă nu-îl vor angaja decât trupe ucrainiene. De asemenea războiul informaţional continuă cu cei care nu au ajuns la maturitatea găsirii unui răspuns adecvat la ameninţările Kremlinului.

Robert Kaplan avertiza că Vladimir Putin ştie că Articolul 5 din Tratatul NATO îi protejează pe membrii Alianţei de o invazie terestră, dar nu şi de acţiuni subversive, prin cumpărarea instituţiilor media, a băncilor etc. Analistul Stratfor a avertizat România că trebuie să se ferească de acţiunile Rusiei în următorii cinci ani, conform Mediafax.

Cum decriptăm această declaraţie? Simplu: atenţie la ce cumpără ruşii direct sau prin intermediari (şi are destui...) în România. Sunt deja companii în România care au în spate un acţionariat compus din oligarhii ruşi apropiaţi de Kremlin.

Să fie clar Rusia a folosit în Ucraina un fel de operaţii militare de agresiune semi-acoperite.  Campania din Crimeea şi estul Ucrainei nu a implicat coloane de tancuri şi maşini blindate decât foarte puţine, marea lor majoritate fiind plasate la graniţă în principal pentru itimidare. Moscova a folosit provocările, suporterii locali, forţele speciale cu uniforme fără insemne (omuleţii verzi!), atacurile cibernetice, o campanie masivă de dezinformare pentru a crea instabilitate şi un pretex al anexării de teritorii. Găsim în spectrul ameninţărilor actuale, utilizate de Moscova, deopotrivă ameninţări convenţionale dar şi ameninţări imagologice şi asimetrice. Care pot fi, în aceste condiţii de derulare a operaţiunilor psihologice, câteva din elementele ce trebuie consolidate în cadrul unui stat supus un astfel de tip de agresiune: stabilitatea politică internă şi asigurarea securităţii naţională prin creşterea capacităţilor militare, sistemele de avertizare timpurie, măsurile de război cibernetic şi electronic, utilizarea la maximum a capacităţilor diplomaţiei publice.    

Răspunsul europenilor şi al NATO, la evenimentele din Ucraina, a fost lipsit de vlagă şi din cale afară de uzat: asigurări verbale, vizite, rotaţii de trupe dislocate în Europa, supraveghere aeriană şi exerciţii militare de mică amploare. Opinia mea este că NATO trebuie să dezvolte un răspuns viguros, pe termen lung, la reacţia Rusiei în Ucraina pentru că ţările din est au minorităţi puternice rusofone care pot genera oricând un conflict militar. Propunerea secretarului general al NATO de a muta baze militare NATO în est, făcută la Bucureşti, îmi pare rezonabilă. Este clar că misiunea NATO de apărare colectivă traversează un moment de reevaluare fundamental, moment ce va fi în prim planul Summitului din Ţara Galilor din octombrie. Apărarea colectivă este vitală pentru Europa de astăzi iar descurajare a revenit în forţă dintr-un trecut nu prea îndepărtat.

Pe scurt: într-o Europă ale cărei ambiţii militare sunt confuze, singura realitate palpabilă a fost până acum tăierea bugetelor militare. Este cazul ca politicienii să-şi regândească strategiile altfel vor fi numiţi de la...Moscova.