72 de ore la Duşanbe
0
Duşanbe şi Braşov au ceva în comun: ambele au purtat o vreme numele lui Stalin. Oraşul de sub Tâmpa s-a numit aşa în deceniul şase al secolului trecut, iar actuala capitală a Tadjikistanului a fost, între 1929 şi 1961, Stalinabad. Dar nu doar oraşul şi-a schimbat numele.
Şi preşedintele actual a suferit o asemenea transformare. La naştere, în 1952, îl chema Imomali Şaripovici Rahmonov, pentru ca în 2007 să devină Emomalii Rahmon. El le-a cerut şi concetăţenilor lui să elimine terminaţiile slave din numele primite în timpul URSS. Membrii guvernului şi ai autorităţilor locale - khukumat - l-au urmat, nu şi grosul populaţiei. La rândul ei, moneda folosită de tadjici s-a numit rublă până în 1995, „rublă tadjică” până în octombrie 2000, când a fost creat „somoni”, de la numele unui erou naţional, emirul Ismoil Somoni, mort în 907.
Toate astea te-ar putea face să crezi că tadjicii s-au despărţit definitiv de Rusia, după prăbuşirea Imperiului sovietic. Nimic mai fals. Cea mai săracă republică din fosta URSS e locul în care se află cele mai multe trupe ale Moscovei staţionate în afara Rusiei, după cele din Crimeea.
Pe de altă parte, deşi limba majorităţii e tadjica, înrudită cu farsi şi dari, rusa a rămas o limbă esenţială de comunicare în administraţie şi în viaţa cotidiană, chiar dacă numărul populaţiei rusofone a scăzut de la 8% în 1989 la 0,46% în 2010.
În singura ţară din Asia centrală de cultură persană, nu turcească, imaginarul politic e încă dominat de memoria războiului civil din 1992-1997, ca şi de teama unei noi contestări islamice. Într-adevăr, în prima parte a anilor nouăzeci, tadjicii care se reclamau de la islam erau agenţii democratizării împotriva elitelor (post)sovietice. După acordul de pace, strategia autorităţilor a fost includerea islamiştilor: s-a fixat chiar şi o cotă de 30% pentru participarea lor la putere, cotă care n-a fost, însă, respectată.
Teama unei contestări radicale a rămas, de aceea, mereu prezentă, iar ea a crescut acum, când s-a aflat, de pildă, că 300 de tadjici luptă pentru califat în Siria şi Irak şi că e foarte posibilă o proclamare / extindere a acestuia şi în partea nordică a Afganistanului, dar şi în sud-estul Tadjikistanului. Grupul radical existent (în ilegalitate) în Tadjikistan se numeşte Hizb ut-Tahrir şi caută să racoleze tineri fără job. Sunt vizaţi în special cei care munceau în Rusia, dar care au fost siliţi să se întoarcă, din pricina crizei economice. Tadjicii plecaţi la muncă în străinătate erau foarte numeroşi - banii trimişi de ei acasă (remitenţele) însemnau în anii trecuţi 50% din PIB. Dar situaţia se va schimba: de la 1 ianuarie a.c., ei nu mai pot intra în Rusia decât cu paşaport, nu şi cu buletinul.
Un alt element care marchează politica tadjică e conflictul cu uzbecii. Intră aici frustrări mai vechi - tadjicilor le vine greu să accepte includerea, pe vremea URSS, a centrelor istorice Samarkand şi Buhara în Uzbekistan -, dar şi o dispută mai nouă, cea pentru resursele de apă. Tadjicii vor să construiască un baraj la Rogun, dar vecinii lor nici nu vor să audă de el, zicând că vor fi afectate astfel imensele lor culturi de bumbac, care necesită imense cantităţi de apă. Preşedintele uzbec a mers până acolo încât a declarat, în septembrie 2012, că „apa poate duce la război”. Pe de altă parte, prin Uzbekistan trec conductele cu gaz din Rusia, aşa că tadjicii depind de vecinii lor mai prosperi. Nu e de neglijat nici faptul că uzbecii sunt şi cea mai numeroasă minoritate din Tadjikistan, iar în Uzbekistan trăieşte o minoritate tadjică, desigur nu la fel de mare ca în Afganistan, unde ea numără 15 milioane de persoane, dublu faţă de întreaga populaţie a Tadjikistanului!
Regimul de la Duşanbe (capitala Tadjikistanului) e controlat cu mână forte de E. Rahmon. Acesta e la putere din 1992 şi ar putea păstra poziţia de autoritate cel puţin până în 2020, după ce un referendum i-a acordat, în 2003, posibilitatea de a avea patru mandate.
Separaţia puterilor e sublimă, dar lipseşte cu desăvârşire, iar cenzura media - inclusiv online - e frecventă, deşi în ţară apar sute de gazete. Insulta la adresa preşedintelui înseamnă 5 ani de închisoare.
E. Rahmon a convocat pentru 1 martie a.c. alegeri pentru Majlisi Namoyandagon, camera inferioară. A fost al cincilea scrutin de acest fel de la câştigarea independenţei în 1991. Am fost la Duşanbe, ca şi în mai multe alte localităţi din partea de sud-est a ţării, ajungând până la graniţa cu Afganistanul, pentru a observa aceste alegeri. Parlamentarii europeni au fost, de fapt, integraţi în misiunea OSCE, care a revenit în Tadjikistan, după ce criticase şi în 2010, şi în 2013 condiţiile în care s-au ţinut alegerile legislative, respectiv prezidenţiale, considerând că standardele internaţionale nu au fost respectate. Tadjicii au ignorat recomandările făcute. Ceva-ceva au făcut, totuşi. De pildă, au diminuat taxa de înscriere în alegeri - de la circa 1.400 la 650 de euro pentru fiecare candidat. Au decis, de asemenea, ca procedura votării să fie modificată: în locul ştergerii numelor candidaţilor pe care nu-i doresc, alegătorii au fost invitaţi să pună o cruce în dreptul celor preferaţi.
Scena politică e inedită, fiindcă alegerile au fost mai competitive în anii nouăzeci decât după aceea. Astfel, formaţiunea preşedintelui - Partidul Democratic al Poporului - care a fost iniţial un grup de interese economice regionale, a câştigat din ce în ce mai clar toate alegerile ţinute din 2000 încoace, după ce în 1995 cei mai mulţi aleşi erau botezaţi „independenţi”, iar pe locul al doilea se situase, cu o treime din totalul mandatelor, Partidul Comunist din Tajikistan. În ultimul deceniu, comuniştii au avut doar 2-4 din cele 63 de mandate ale adunării, în vreme ce partidul prezidenţial a avut 45-55 de mandate. Voturile pentru comunişti vin din urban, electoratul care iubeşte secera şi ciocanul fiind mai educat decât media. Acum, scorul lor nu a depăşit pragul electoral.
Cealaltă formaţiune de opoziţie, mult mai vocală, e Renaşterea Islamică a Tadjikistanului, singurul partid islamist din Asia centrală. Conduşi de Muhiddin Kadiri, islamiştii au boicotat scrutinul din 2006, nu şi pe cele din 2010 şi 2015. Ei se cred mai aproape de Ennahda şi PJD-ul marocan decât de Frăţiile musulmane, cu care îi compară mai toată lumea. Conform AFP, opoziţia islamistă a acuzat numeroase presiuni la scrutinul de acum: pagini false de facebook, acuzaţii de adulter la adresa liderilor, candidaturi refuzate (jumătate din cele depuse). În campanie, un candidat al Renaşterii islamiste a fost chemat de 3 ori la poliţie, fiind acuzat că a furat o vacă în timpul războiului civil. Muftiul Saidmoukkaram Abdulkodirzoda i-a cerut, pe de altă parte, şefului partidului Renaşterii Islamice să elimine orice referinţă la islam. Doar 1,5% din votanţi i-au creditat, aşa că vor rămâne şi ei în afara Parlamentului.
În competiţia electorală au mai fost alte 5 partide înregistrate, două dintre ele având mandate şi în precedenta adunare: Partidul agrarian, în creştere la actualul scrutin, şi Partidul Reformei Economice. Critici ai guvernului, socialiştii au reuşit să intre abia acum în legislativ, dar mandatele lor vor fi cu totul nesemnificative ca număr. Au ratat intrarea în cameră social-democraţii, care alcătuiesc „partidul juriştilor”, susţinut în cercuri intelectuale. Partide noi nu au fost acceptate. În 2013, un fost ministru al industriei - Zaid Saidov - a încercat să înregistreze o formaţiune - Noul Tadjikistan - dar fondatorul a fost condamnat la 26 de ani de închisoare.
Din punct de vedere strict tehnic, sistemul electoral e unul mixt: 22 de mandate sunt alocate în cadrul unui scrutin RP, pe listă naţională blocată, alte 41 fiind câştigate în circumscripţii uninominale, în sistem majoritar cu două tururi. Doar partidul prezidenţial şi cel islamist au desemnat candidaţi peste tot, celelalte partide au avut între 4 şi 15 candidaţi pentru lista naţională. În competiţia uninominală au fost, în total, peste 150 de ambiţioşi. Notez aici şi două prevederi bizare ale legii electorale tadjice: (a) alegerile se repetă dacă nu vin minimum 50% din cetăţeni la vot; (b) candidaţii trebuie să aibă neapărat educaţie superioară.
Tadjicii din afara ţării au avut mari dificultăţi să-şi exprime opţiunile, numărul de secţii de vot fiind foarte limitat. În general, regimul îi dispreţuieşte. Un singur exemplu: Oinikhol Bobonazarova, avocată în domeniul drepturilor omului, care a fost desemnată candidata unică a opoziţiei în 2013, a fost până la urmă oprită să participe, imputându-i-se că are doar 201 mii din cele 210 mii de semnături cerute pentru înscriere, întrucât semnăturile muncitorilor tadjici care lucrează în străinătate i-au fost refuzate.
Campania pentru legislative a fost reglementată foarte rigid: de pildă, fiecare candidat a primit maximum 20 minute pentru apariţiile tv, listele de partid având dreptul la câte 40 de minute. Dimensiunea maximă a afişelor, dar şi conţinutul au fost stabilite de autoritatea electorală centrală. N-am văzut prea multe, iar în ziua alegerii erau toate scoase de pe stâlpi şi panouri. Fiecare candidat a primit 500 de euro pentru campanie din fonduri publice şi a putut primi maximum 9.750 de euro ca donaţii private. Partidele pot cheltui maximum 200 de mii de euro pentru o campanie, iar sumele trebuie raportate în maximum 10 zile de la alegeri. Temele dezbătute în campanie au fost, în ordine, situaţia şomajului, în condiţiile crizei economice din Rusia, securitatea în Afganistan, radicalizarea islamului.
Ce am mai văzut pe teren, în cele aproape 20 de ore petrecute în secţiile de vot? Cel mai şocant a fost votul multiplu practicat pe scară foarte largă. Practic, în fiecare secţie am dat peste bărbaţi care votau pentru întreaga familie, având uneori 10-15 buletine. Când i-am întrebat de ce votează pentru alţii, nu au ezitat să critice „democraţia individualistă” din Europa, net inferioară „deciziei de grup” de la tadjici. Asta explică faptul că, în jurul orei 11, în multe secţii de vot participarea atinsese deja 75-80 la sută. Am descoperit, apoi, secţii cu birouri electorale foarte numeroase - 25 de persoane! - şi unde nu călca vreun membru al partidelor de opoziţie sau vreun observator naţional. Şi aparenţele contează. La fel ca şi Moldova, singura republică ex-sovietică în care am mai fost pentru alegeri, şi Tadjikistanul cultivă forme ale epocii comuniste: lampă şi scăunel în cabinele de vot, muzică la intrarea în secţii. În schimb, nicăieri n-am dat, în cele circa 15 alegeri pe care le-am observat, peste atâtea portrete ale şefului statului ca în Tadjikistan: într-o sală de clasă erau agăţate pe pereţi cinci portrete diferite ale lui...
Alegerile din Tadjikistan nu sunt democratice. N-aş spune, cum au făcut-o unii, că e vorba despre un scrutin organizat doar pentru plăcerea comunităţii internaţionale. E clar, însă, că democraţia e simulată.
Nu e, de aceea, de mirare că regimul de la Duşanbe e de partea lui Putin în conflictul din Ucraina.
Ne-a spus-o clar ministrul de externe, atunci când ne-a primit, pe mine şi pe ceilalţi cinci colegi din PE, cu o zi înainte de scrutin. Pe de altă parte, am înţeles că UE e departe de a avea influenţa pe care a căpătat-o China, după ce a anunţat investiţii de 6 miliarde de dolari în 2015-2017.
Ar fi oare altfel dacă Bruxelles n-ar fi atât de exigent în chestiuni de democraţie şi de drepturile omului? În mod evident, răspunsul e: nu.
Se încarcă comentariile...
