Analiştii şi zona academică, tot la fel ca şi zona militară de planificare, iau în discuţie toate scenariile posibile, estimând ulterior probabilitatea. Iar la nivel oficial, chiar dacă un asemenea scenariu nu este discutat public sau anunţat ca dorit, el este evaluat constant.

Apariţia tot mai prezentă a numeroase evaluări, în ultima vreme, care vorbesc despre perspectiva şi modalităţile schimbării de regim în China, arată tot mai des că o schimbare nu este imposibilă, şi că este conştientizată chiar de autorităţile de la Beijing. Însă Occidentul rămâne, programatic, doar la nivelul presiunii asupra Chinei pentru a reduce ameninţările asupra lumii libere şi a se supune regulilor internaţionale, o îndiguire de tip Război Rece în alt context de secol 21, lăsând evoluţiile interne politice pe seama voinţei manifestate de poporul chinez, dar sancţionând prin presiuni majore măsurile restrictive şi represiunea împotriva drepturilor omului în China.

Formulele de schimbare a regimului în China sunt trei: schimbarea de lider – cea mai la îndemână, mai ales că se apropie un Congres în 2022, cu perspectiva ca actualul Preşedinte al CC al PCC, Xi Jinping, să devină preşedinte pe viaţă; schimbarea grupului de conducere şi a orientării, între multele grupări din interiorul Partidului Comunist Chinez, unele mai pragmatice sau mai apropiate zonei oamenilor de afaceri şi clasei mijlocii, elitei de partid care-şi doreşte o creştere mai departe, o creştere economică care presupune şi reforme politice; sau schimbarea de regim ce implică trecerea de la puterea bazată pe control la puterea bazată pe încredere, dacă nu chiar acceptarea pluripartitismului şi democratizarea.

Evident că există şi formule teoretice care ar implica revoluţia populară, dar în regimurile autocratice, mai ales în contextul totalitarismului unipersonal al lui Xi, care a înlocuit autocraţia Partidului Comunist Chinez în urmă cu 4-5 ani, este puţin probabil. Astăzi, China se bazează pe supremaţia Partidului Comunist care este situat deasupra legii, pe controlul absolut folosind cuceririle tehnologice şi ale artificial intelligence şi totalitarism, adică pătrunderea partidului şi controlului în toate sferele vieţii personale, familiale, sociale şi profesionale. Pe un asemenea context, este greu de presupus măcar că va putea naşte o societate civilă vibrantă, lideri vizibili şi acceptabili, o disidenţă puternică şi prezentă care, eventual, să comunice în afara hotarelor şi să poată negocia cu Partidul unic. Formulele de tranziţie populară din Europa Centrală şi de Est devin improbabile în China de astăzi.

Lovitura de stat a elitei devine cea mai probabilă formă de intervenţie şi schimbare de regim. Ba chiar există şi precedentul, chiar în liderul şi fondatorul regimului, Mao Zedong, care după campania Marelui Salt Înainte din 1958-1962, în care China ieşită din sărăcie lucie a vrut să ajungă Marea Britanie în 10 ani, ucigând 30 de ţărani. Mao a fost “pensionat” de colegii săi, dar a revenit ulterior pentru un alt dezastru, Revoluţia Culturală. Iar perspectiva este cu atât mai probabilă cu cât există deja un cumul de factori care împing nemulţumirea internă în această direcţie.

Este vorba, mai întâi, despre epurările din partid ale lui Xi Jinping, cele mai mari din istorie: peste 170 de miniştri şi miniştri adjuncţi au fost demişi, iar şi mai mulţi au fost încarceraţi pentru corupţie, încălcarea disciplinei de partid sau comportament nepotrivit, şi asta numai între 2012 şi 2017. Comparativ, în 63 de ani, între 1949-2012, au fost supuşi sancţiunilor doar 22 membri ai Comitetului Central. Ca să nu vorbim despre Noua Comisie de Supraveghere introdusă în urmă cu doi ani de Xi pentru a-şi controla activul conducerii de partid.

Putem adăuga aici situaţia economică, căderea PIB de la 7,86% în 2012 la 6,10% în 2019, după care China nu a mai avansat cifre privind creşterea planificată. În schimb, a crescut dramatic şomajul, într-un stat unde creşterea economică de peste 6% acoperă simpla creştere a populaţiei apte de muncă. Mai nou, China a intrat într-o perioadă de declin demografic, în ciuda deschiderii pentru natalitate obţinută în urma abolirii politicii unui singur copil.

Dar poate argumentul cel mai puternic rămâne blocarea tranziţiei spre economia de piaţă şi liberalizare economică, în ciuda acumulărilor de proprietăţi şi averi, dar fără a atinge temele schimbărilor politice. Stoparea tranziţiei pentru a menţine monopolul politic al Partidului lui Xi a dus la discrepanţe şi probleme majore ale societăţii şi economiei chineze, pentru că atât clasa de sus, avută, cât şi cea mijlocie, care-şi permite şi deţine proprietăţi relevante, nu au deloc drepturi politice asociate acestui statut şi realizărilor proprii. Iar nevoia de a trece de la regimul bazat pe control absolut la cel bazat pe încredere este tot mai mare, cu aceste elite chineze relativ bogate şi avute, educate şi adaptate global, integrate în comerţul şi economia lumii, dar blocate de o structură politică vetustă, care de acum împiedică creşterea mai departe.


Jack Ma, fondatorul Alibaba

În plus, cazul Jack Ma joacă un rol copleşitor pentru această categorie care vede că, peste noapte, proprietăţile pot fi spoliate şi orice avantaj economic rezultat al propriei priceperi este preluat de către Partid, dacă nu rămâi în liniile prognozate de acesta şi-ţi doreşti mai mult. Pentru aceste câteva milioane de chinezi, conformismul politic intră în contradicţie nu numai cu propriile aspiraţii, ci chiar cu perspectiva Chinei de a atinge creşteri mai importante şi a-şi face profesia. De aceea, alături de presiunea externă constantă şi hotărâtă, schimbarea de regim este o posibilitate, cu asemenea premise.

Fireşte că şi alte componente intră în discuţie. Dacă vulnerabilitatea relevată de clasele mijlocii şi superioare rezultate din adoptarea perceptului O ţară două sisteme este clară, există alte două posibilităţi de coexistenţă competitivă între China şi lumea de azi. Prima ar fi de dorit, respectiv acomodarea noilor sau mai vechilor structuri de conducere ale Partidului Comunist, după 2022, cu realitatea lumii şi instrumentele şi instituţiile democraţiei liberale, chiar menţinându-şi sistemul. Este un efort major de adaptare pentru China, dar este o opţiune fezabilă.

Cea de a doua se referă la perspectiva – nedorită – ca cetăţenii la nivel global să înceapă să tolereze, să accepte sau chiar să-şi dorească lideri autoritari şi să privească autoritarismul drept o opţiune, dacă nu chiar o soluţie. Nu suntem acolo, toate sondajele arată aspiraţiile spre democraţie şi libertate, dar totuşi trebuie realizat că suntem şi într-o perioadă în care avem regrese la toţi indicatorii privind democratizarea, la nivel global şi, mai grav, cam în toate zonele globului şi structurile integrative ale democraţiilor.

Pe un trend care s-ar duce în direcţia acceptării autocraţiilor, pe baza propagandei ruso-chineze că acestea sunt mai eficiente, mai puternice şi oferă mai mult cetăţenilor, nu putem respinge nici varianta teoretică a supravieţuirii regimului chinez, ba chiar a perpetuării acestuia, din punct de vedere internaţional. Însă pentru a spera pe această direcţie, este necesar, în primul rând, ca regimul chinez să se clarifice cu sine şi să-şi adapteze metodele şi mijloacele la structura societăţii şi la nou găsitele libertăţi economice şi de iniţiativă de care s-au bucurat ultimele generaţii de cetăţeni, care vor fi greu de înghesuit din nou în limitele înguste ale controlului de partid şi de stat.