Era acum mai mult de 12 ani, primăvara devreme, şi călătoria noastră în China, destul de scurtă, se făcea, în principal, pe triunghiul Beijing – Xian – Shanghai.  
 
Trenuri de noapte, călătorii de 12 – 14 ore, întâlniri cu ghizii locali la ajungerea la punctele stabilite dinainte. 
 
Dimineaţa, înainte de a intra în marile oraşe, câmpurile erau încă în ceaţă, cătune cu case cenuşii moţăiau în fumul sobelor, iar destinaţiile erau imense necunoscute. 
 
Pe timpul drumului eram singuri, pierduţi într-o mare de hieroglife, amestecaţi cu pasageri care se uitau la noi insistent, înconjuraţi de dialoguri melodioase într-o limbă total străină. 
 
Sigur, se întâmplau şi minuni, ca în călătoriile speciale şi iniţiatice. Cum a fost întâlnirea, pe timpul unui drum de noapte, cu un chinez vorbitor de rusă, care îşi făcuse studiile la Moscova. 
 
De engleză, însă, nici vorbă.  
 
Cum spuneam, doar la capătul drumului, după întâlnirea cu stâlpii de susţinere ai călătoriei noastre, tinerii care ne erau ghizi locali, înţelegeam unde suntem şi ce urma să facem. 
 
Era, aşadar, acum mai mult de 12 ani.  
 
Xian, vechea capitală a Chinei, capătul de est al Drumului Mătăsii, avea 4 -5 milioane 
 
de locuitori, fără metrou, cu un district de afaceri care se construia undeva în sud, cu zid al oraşului vechi aproape în forma originală, şi, desigur, cu armata sa de teracotă descoperită intactă undeva la est de oraş. 
 
Yang Zhifa, un ţăran chinez oarecare îmbrăcat în tunică gri, descoperitorul comorii antice, era, chiar şi în ziua în care am vizitat noi muzeul, la datorie, spunând povestea primelor săpături şi făcând poze cu turiştii. 
 
Era primăvară, Xian era inundat de taxiuri şi biciclete, Beijingul părea apăsat de smogul roşu venit dinspre Gobi, iar în Shanghai am prins o vreme înnorată de care ne-am ascuns în muzeul oraşului, unde, pe o machetă imensă, cuburi gri indicau construcţiile existente, iar cuburi albe pe cele care urmau să fie construite până în anul 2020. 
 
 
Era în perioada în care China avea creşteri economice incredibile, planuri care se întindeau pe decade, dar totul părea doar un castel de cărţi care, odată şi odată, avea să se prăbuşească.  
 
Cel puţin aşa credea lumea. Multă încă mai crede. 
 
Dar, de la un timp, nu şi liderii statelor care s-au aflat pe podiumul puterii în ultima sută de ani. 
 
Trezirea la realitate a avut loc în perioada 2015 – 2016, când, dintr-odată, lumea, în general, anglo – saxonă, mai ales, şi-a dat seama că fostul imperiu tăcut ar putea să revendice şi în planul influenţei globale, procentul pe care îl are ca populaţie. 
 
Cel puţin. 
 
Vremea dezvoltării romantice, în care China copiază tot ce prinde din vest, produce în masă şi ieftin, s-a terminat. 
 
În câteva domenii nici nu mai are ce copia, face, dimpotrivă, tot ce poate să nu se repete istoria cu praful de puşcă şi viermii de mătase. 
 
Povestea acum se desfăşoară în sensul invers acelor noastre de ceasornic. 
 
A iniţiat Xi Jinping, în 2013, un proiect uriaş de infrastructură, Belt and Road Initiative / BRI, a replicat şi Casa Albă, sub Administraţia Biden, opt ani mai târziu, cu un  plan, Built Back Better / BBB, pe care l-a extins şi la nivelul G7, sub forma Build Back Better World (B3W).  
 
Şi-a propus China ca în anul 2035, Beijingul să dea ora exactă în materie de tehnologii de vârf, B3W are aceeaşi ţintă calendaristică pentru proiectele sale. 
 
Şi-a propus China ca în anul 2049 să devină o ţară puternică,  cea mai puternică, dezvoltată şi modernă? 
 
Un articol din The Atlantic prognoza că PIB-ul Chinei va fi de TREI ori mai mare, la acel moment, decât cel al SUA. Dacă planul va fi realizat, desigur, ceea ce, la acest moment, pare destul de probabil. 
 
Dar şi Occidentul nostru are ca obiectiv, peste trei decenii, să... dar mai e până atunci, ne mai gândim... 
 
Acum 12 ani, pe timpul călătoriei în China, m-am comportat şi eu asemenea multor turişti din vest: am admirat noile construcţii moderne, am tras cu ochiul în pauzele dintre vizite şi pe străzile laterale, să vedem cu ochii noştri cum arată modernitatea chineză dincolo de faţadă. 
 
Da, erau mici probleme. 

 
Am dat din cap afirmativ când ghizii mi-au amintit că fusese un preşedinte chinez care vorbea româneşte şi am fost de acord că nişte decenii a fost chiar o oarecare prietenie între popoarele noastre. 
 
Acum, după 12 ani, Xian are adăugate alte 4-5 milioane de locuitori.  
 
Plus un metrou cu o reţea de patru ori mai extinsă decât a Bucureştiului, construită într-un interval de cinci ori mai scurt. 
 
Drumul cu trenul Beijing – Xian durează acum în jur de cinci ore. Am avea timp să ne şi întoarcem în intervalul orar pe care l-am folosit în 2009. Doar e o bagatelă de 1200 de kilometri. 

Foto: VCG / China Daily 
 
Nu ştiu ce s-a întâmplat cu relaţiile noastre, cum au rămas pierdute în translaţie, deşi, de la un timp, se vorbeşte mai multă engleză în China şi mai multă chineză în restul lumii. 
 
Îmi pare că suntem printre ultimii mohicani care se agaţă de pulpana unui frate mai mare care are casa dincolo de gârlă. Şi care, acasă la el, şi-a tratat destul de sever proprii mohicani. 
 
Nu cred că voi mai ajunge vreodată în China, între timp, însă, Beijingul se străduie să ajungă peste tot.  
 
La ofensiva chineză, Occidentul are replici mai curând panicarde, de copil răsfăţat căruia i se iau jucăriile. 
 
Şi va fi greu să se reinventeze, pentru că a evoluat ca şi cum meridianul lumii, denumit şi Meridianul Zero a trecut şi va trece întotdeauna pe la observatorul Greenwich.  
 
Ceea ce s-ar putea, nu peste mult timp, să nu mai fie adevărat.