Sursă foto: arhivă personală & Pro TV

Laura Boghiu şi-a descoperit vocaţia încă din copilărie, atunci când construia obiecte pentru păpuşi, iar ani mai târziu a ajuns un arhitect de succes, care îndeplineşte visuri cu foaia şi creionul în mână

Casele pentru păpuşi au fost primul pas pentru Laura Boghiu în drumul către arhitectură. Chiar dacă a fost unul anevoios, pe care a mers alături de sora ei geamănă, nu s-a dat bătută şi a intrat din a doua încercare la Facultatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“. „Weekend Adevărul“ a discutat cu Laura Boghiu despre copilăria ei într-o familie doar de fete, despre ce înseamnă să împărtăşeşti aceeaşi pasiune cu o soră geamănă, dar şi despre momentele cu „lacrimi şi zâmbete“ din cadrul emisiunii „Visuri la cheie“, din a cărei echipă face parte şi unde se încarcă de emoţie.

„Weekend Adevărul“: Cum a fost copilăria ta într-o familie doar cu fete? 

Laura Boghiu: Suntem cinci surori – mai am două surori vitrege mai mici –, mai am şi două nepoţele, deci tata a fost şi este înconjurat numai de fete. La noi în familie au predominat rochiţele şi fundiţele. Eu şi sora mea geamănă am avut părul scurt până la vârsta de 12-13 ani şi arătam ca nişte băieţi şi cred că aşa ne şi comportam, poate şi din simplul fapt că tata şi-a dorit un băiat şi s-a ales doar cu multe fete. Mie îmi place cu multe surori, pentru că din start m-am ales cu nişte prietene pe viaţă.

Cum s-a manifestat legătura puternică cu sora ta geamănă? Ai avut momente când simţeai stările pe care le avea şi ea? 

De când mă ştiu, toate lucrurile au fost la dublu, pentru că am fost două. Oriunde mergeam, mergeam „la pachet“ şi am fost nedespărţite. Din povestirile părinţilor am mai făcut mici legături cum că am fi avut diferite stări doar pentru că cealaltă păţea ceva sau simţea anumite lucruri. Dar eu le-aş numi „întâmplări“, nu neapărat legături puternice între noi două, surori gemene. Sunt convinsă că genul acesta de legături există între fraţi, gemeni sau nu.

După un an de pregătire am realizat cât de grea este Arhitectura şi am avut un moment de slăbiciune în care amândouă ne-am dorit să ne oprim, crezând că nu este pentru noi.

Creativitate la dublu

Aţi făcut schimb de „roluri“ de-a lungul timpului? 

Oana, dintotdeauna, a fost mai calculată şi mai serioasă. Am încercat prin clasa a VIII-a să îi facem o farsă unui prieten şi ne-am schimbat gecile, dar nu a funcţionat. Mulţi îşi dau seama care este una şi care este cealaltă în momentul în care zâmbim – este suficient.

Cum îţi manifestai creativitatea în copilărie?

Îmi aduc aminte când ne jucam cu păpuşile – nu existau la momentul respectiv căsuţe de păpuşi sau prea multe jucării de genul acesta – şi, împreună cu surorile şi prietenele de la bloc, improvizam tot felul de obiecte din ce aveam la îndemână să construim nişte locuri unde să culcăm păpuşile, unde stau la masă... Când am mai crescut, eu şi Oana ne-am apucat de desenat şi luam din cărţile cu benzi desenate tot felul de personaje şi încercam să le desenăm ca pe cele din cărţi. Cu timpul, au început să ne iasă foarte bine desenele şi devenise o pasiune. Îmi era foarte uşor să mă exprim prin desen.

Ce fel de adolescentă erai? 

Spre fericirea părinţilor noştri, am fost copii cuminţi. Bineînţeles, am mai făcut şi noi năzbâtii ca orice adolescent, dar îndrumările lor şi încrederea pe care ne-au oferit-o ne-au ajutat să devenim mai responsabile. Alexandra, sora cea mare, a fost un model pentru noi şi ne doream să facem şi noi tot ce făcea ea. Mi-a plăcut şi încă îmi place să fiu înconjurată de oameni buni, de calitate.

„Arhitectura este libertate“

Cum ţi-ai dat seama că vrei să urmezi drumul arhitecturii? 

În clasa a X-a discutam cu Oana despre facultăţi şi ce anume dorim să urmăm. A fost dificil, pentru că nicio facultate nu ne atrăgea în mod special. Discutând despre lucrurile care ne plac şi care nu ne plac, am ajuns amândouă la concluzia că cel mai bine ar fi să dăm la Arhitectură pentru că ne plăcea mult să desenăm, iar matematica era materia noastră preferată. Am realizat cât de greu este în momentul în care am început pregătirile pentru admitere, care durau trei-cinci ore şi le făceam de două ori pe săptămână.

La un moment dat ai vrut să renunţi la pregătirea pentru admiterea la Arhitectură. Din ce cauză?

Am început pregătirea cu un profesor arhitect care, la vremea respectivă, avea 82 de ani şi era foarte strict. O şedinţă dura trei ore şi, fiind copii, ne doream mai mult timp liber pentru orice alte activităţi. Nu ne permitea să lipsim la nicio şedinţă, indiferent dacă eram bolnave sau aveam vacanţe stabilite cu părinţii. Ne certa destul de des şi ne tăia tot elanul şi toată dorinţa noastră de a intra la această facultate. După un an de pregătire am realizat cât de grea este Arhitectura şi am avut un moment de slăbiciune în care amândouă ne-am dorit să ne oprim, crezând că nu este pentru noi. Le mulţumesc părinţilor că nu ne-au permis să renunţăm şi ne-au împins de la spate să continuăm acest drum.

Ce te-a determinat să mergi totuşi mai departe? 

Părinţii au fost cei care au refuzat să ne asculte când le-am spus că vrem să renunţăm şi, discutând cu noi, ne-au făcut să înţelegem că orice meserie necesită muncă. Am analizat mai bine situaţia cu Oana şi ne-am dat seama că preferam oricând să stăm cu o hârtie şi cu un creion în faţă toată ziua. Nu am fi putut să tocim zi de zi. Mi se pare cea mai frumoasă meserie şi anii de facultate, mulţi la număr, au fost minunaţi.

Te vedeai la vremea respectivă lucrând în alt domeniu? 

Nu, şi nici acum nu mă văd făcând altceva. Arhitectura este pentru mine libertate şi modul în care mă pot exprima cel mai simplu.

Muncă şi iar muncă

Iniţial ai studiat un an Arhitectura în cadrul Universităţii „Spiru Haret“, apoi ai intrat la Facultatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“. De ce ai ales să studiezi un an la o facultate privată? 

A fost o dezamăgire foarte mare că nu am intrat din prima la facultatea UAUIM şi nu concepeam să stau un an „pe bară“. Universitatea „Spiru Haret“ a fost singura opţiune care mi-a rămas la momentul respectiv şi în acel an am reînceput şi pregătirile cu un alt profesor, de două ori pe săptămână, câte cinci ore. De la fiecare profesor arhitect cu care am făcut meditaţii, am învăţat foarte multe lucruri. Primul profesor ne-a pregătit foarte mult pentru primul an de facultate, iar al doilea pentru admiterea propriu-zisă. Atât profesorii, cât şi acel an la Universitatea „Spiru Haret“ au avut un rol important în educaţia mea în această meserie.

Ştim că tu şi sora ta geamănă lucraţi în cadrul aceleiaşi firme. Cum este lucratul alături de un membru al familiei comparativ cu persoane pe care nu le cunoşti atât de bine?

Deţinem un birou de arhitectură de 10 ani. Nu mi se pare la fel de uşor să lucrez cu un membru al familiei pentru că intervin tot felul de discuţii şi există riscul să îi spui lucruri pe care nu ţi le permiţi cu o altă persoană. În meseria noastră, cunoşti oameni noi periodic şi eşti nevoit să creezi o legătură cu ei, dacă îţi doreşti să facă parte din proiectele tale.

„Sunt o fată simplă“

Cine este Laura Boghiu dincolo de camerele de filmat?

Sunt o fată simplă, căreia îi place să ajute oamenii din jurul ei. Când vine vorba de job, atât la filmări, cât şi în proiectele personale, sunt ceva mai serioasă, pentru că îmi place să livrez un produs bun, bine gândit, şi să mă încadrez în timpul pe care îl stabilesc. În viaţa socială, sunt o tipă foarte prietenoasă şi ador să cunosc oameni şi obiceiuri noi.

Una dintre pasiunile tale este călătoritul. Ce locuri te-au inspirat cel mai mult? Ce destinaţii ai pe listă? 

Dacă aş putea, aş călători 365 de zile din 365. Consider că acestea sunt lucrurile cu care rămânem ca amintiri. Fiecare loc în parte are farmecul lui, dar cele care mi-au rămas la suflet sunt New York şi Bali. Dacă aş putea să le unesc, m-aş muta fără pic de ezitare. Lista este lungă, dar îmi doresc foarte mult să ajung în Japonia şi în ţările nordice. Am în plan să vizitez cât mai mult anul acesta şi sper din suflet ca acest virus să treacă mai repede şi să ne permită din nou să călătorim fără prea multe restricţii.

Cum a fost perioada pandemiei pentru tine, mai ales atunci, în perioada stării de urgenţă?

Când a început tot haosul cu pandemia, nu prea credeam sau mi se părea totul prea science-fiction. Chiar mi-am luat un bilet spre Tokyo în martie, în ideea că plec în vacanţă. Totul s-a anulat şi uşor-uşor au început toate ţările să se închidă, ba mai mult, să ne închidă şi în case. Atunci am realizat cât de grav este. Proiectele de amenajare interioară au intrat în aşteptare şi trebuia să îmi caut o ocupaţie. Stând în casă, mi-am propus să schimb lucruri în propria locuinţă şi tare mă bucur că am avut timp să fac asta pentru mine. Tot răul spre bine. Perioada carantinei m-a bucurat pentru că am petrecut mai mult timp cu surorile mele, dar şi cu nepoţelele.

<strong>„Mă abţin cu greu să nu plâng şi eu cot la cot cu ei c</strong><strong>ând</strong><strong> îşi văd noua locuinţă“</strong>

Ce te defineşte ca arhitect?  

Am învăţat să ascult beneficiarul şi poate că uneori pare că vorbesc pe lângă subiectul întâlnirii, dar consider că aşa reuşesc să îi cunosc mai bine. Pun pe hârtie toate dorinţele lui şi atunci începe momentul de creaţie. Asta mă ajută în a crea conceptul ideal pentru beneficiar şi aşa îmi uşurez şi eu munca, pentru că nu va mai fi nevoie să modific conceptul. Îmi place să creez spaţii funcţionale, dar şi plăcute vizual, atât de mine, cât şi de orice altă persoană care intră în încăpere. 

Cum reuşeşti să depăşeşti un moment de blocaj?  

Plimbarea îmi face cel mai bine. Încerc să mă detaşez de absolut tot şi îmi caut noi subiecte interesante, ca să uit de acel moment care mi-a dat viaţa peste cap. Liniştea şi relaxarea sunt nişte factori extrem de importanţi, atât în viaţa personală, cât şi în viaţa profesională. 

Sunt atât de încântată că am reuşit să particip şi eu câtuşi de puţin la bunăstarea acestor familii, încât mulţumirile mi le iau din bucuria lor când îşi văd noua casă, din ochii lor care acum zâmbesc cu adevărat şi dintr-o simplă îmbrăţişare. Şi mă declar mulţumită, cu bateriile încărcate pentru următoarea poveste.

Marea provocare

Care este cea mai mare realizare a ta din punct de vedere profesional de care te simţi mândră? 

Locaţia „Face Club Bucharest“ a fost unul dintre cele mai mari proiecte pe care le-am făcut. L-am preluat încă din faza de construcţie şi nu credeam că vom reuşi vreodată să-l ducem la bun sfârşit exact aşa cum ni-l imaginam noi. Dar totul a fost diametral opus: conceptul s-a modificat foarte puţin şi proiectul a fost finalizat în opt luni. A fost ca şi „copilul“ nostru. Au trecut patru ani de când a fost finalizat şi încă mă bucur de fiecare dată când trec în vizită sau când sunt invitată la diverse evenimente. 

Care a fost cea mai mare provocare pe care ai întâmpinat-o de-a lungul carierei?

Am avut un an care mi s-a părut foarte greu, şi anume, primul an în cadrul emisiunii „Visuri la cheie“. Eram angajată ca arhitect stagiar la un birou de arhitectură, lucram în paralel şi la biroul meu „Join Deco“ şi au început şi filmările. Nu ştiam cum să îmi gestionez timpul şi toată ziua făceam doar arhitectură. Eram atât încântată de tot ceea ce făceam, încât nici nu simţeam oboseala. Sfârşitul sezonului şi sfârşitul de an calendaristic m-au făcut să realizez că timpul pentru mine dispăruse şi, implicit, şi pentru familie. Aş putea spune că pandemia şi carantina au venit ca o „pedeapsă“ care m-a obligat să stau în casă şi să recuperez tot timpul pe care nu l-am alocat cu un an în urmă.

Cum a fost castingul pentru emisiunea „Visuri la cheie“?

A fost mai greu decât mi-am imaginat. Am descoperit că am trac de cameră când m-am trezit pe un scaun, cu o cameră în faţa mea, un operator şi un producător de teren. Voiau doar să discutăm despre mine şi au reuşit să scoată de la mine atât lacrimi, cât şi zâmbete. Când sunt stresată, încep să vorbesc mai repede, fără punct şi virgulă. A urmat un casting pe teren care m-a făcut să înţeleg cât de important e rolul fiecăruia într-o filmare: actorii, operatorii, producătorii de teren, regizorul, sunetiştii... Pare totul mult mai uşor din faţa televizorului. Mă distrez acum când îmi aduc aminte cum îmi făceau operatorii şi colegii arhitecţi semne să mă întorc cu faţa la cameră, pentru că stăteam cu spatele. Încercam să fiu eu, naturală, aşa cum mă ştie toată lumea, şi evitam toate camerele de filmare. Pe parcurs am învăţat să le „pierd“ doar cu privirea, nu stând cu spatele.

Bucurie din bucurie se face rai

Ce caz te-a marcat cel mai mult? 

Casa de la zero din sezonul 6, la care am şi participat – cazul bunicului care avea grijă de nepoata lui de numai 12 ani. Încerc să îmi imaginez cum s-ar descurca bunicul meu să crească una dintre nepoţele şi nu reuşesc să găsesc imaginea finală. Am plâns când l-am văzut pe acest bunic, am plâns şi când am plecat de la ei, pentru că ştiu că o casă completă o să îi uşureze lui viaţa, dar nu îl va scăpa de toate responsabilităţile pe care le are. Şi anii trec...

Cum sunt acele prime momente când întâlneşti familiile din cadrul emisiunii?

Primul contact pe care îl avem cu familia este în momentul în care Dragoş Bucur, prezentatorul emisiunii, ne prezintă filmuleţul în autocar şi atunci începem să ne imaginăm fiecare cum sunt copiii, cum sunt părinţii, bunicii... Eu îmi imaginez nişte oameni puternici, care îşi ascund toate supărările în spatele unei cortine şi încearcă, cu zâmbetul pe buze, să se bucure de ceea ce au. Şi aşa ne primesc şi pe noi, cu braţele deschise, cu zâmbetul pe buze şi cu ochii plini de lacrimi de fericire.

Dar momentele când văd rezultatul final?

Momentul meu preferat din această emisiunea este predarea locuinţelor. Sunt atât de încântată că am reuşit să particip şi eu câtuşi de puţin la bunăstarea acestor familii, încât mulţumirile mi le iau din bucuria lor când îşi văd noua casă, din ochii lor care acum zâmbesc cu adevărat şi dintr-o simplă îmbrăţişare. Şi mă declar mulţumită, cu bateriile încărcate pentru următoarea poveste. Mă abţin cu greu să nu plâng şi eu cot la cot cu ei în momentul în care îşi văd noua locuinţă.

Roller-coaster de emoţii

În cadrul emisiunii sunt prezentate diverse cazuri învăluite într-un roller-coaster de emoţii. Cum reuşeşti să faci faţă? 

În primul an de „Visuri la cheie“, plecam acasă foarte încărcată emoţional de la poveştile familiilor, de la discuţiile din echipă, fie ele bune sau rele, şi mai aveam şi tot surplusul de muncă. Pe parcurs, am reuşit să le împart pe fiecare şi să aleg eu ce mă va afecta, lucrurile în care mă voi implica mai mult. Trebuie să existe o barieră între fiecare parte ca să prezinţi un produs final de calitate şi trebuie să ai moralul sus şi să fii capabil să îţi susţii proiectul. Şi să susţii emoţional şi familia.

Cum arată o zi din viaţa ta atunci când eşti implicată într-un astfel de proiect?

În prima zi obişnuim să facem şi releveul (n.r. – operaţia de măsurare, desenare şi reprezentare la scară a elementelor) locuinţei. O zi de filmare durează în jur de 8-12 ore, în funcţie de câte momente avem de filmat. Indiferent de ora la care ajung acasă, mă apuc de releveu, pentru că timpul este scurt şi satisfacţia începerii unui nou proiect nu mă lasă să dorm liniştită. Mi-am dorit să le fac mai mult decât avem posibilitatea şi încerc să compensez prin accesorii mici, care îi vor bucura şi pe ei.