E o poveste înfricoşătoare despre averi suspecte, despre continuităţi insidioase între vechiul regim şi „tranziţia” noastră spre capitalism, despre suficienţa dezgustătoare a magnaţilor noştri, ocupaţi, nonşalant, să-şi multiplice la nesfîrşit veniturile şi să decidă arbitrar asupra destinelor ţării: o ţară cu un PIB submediocru, dar, în acelaşi timp, cu cel mai mare număr de miliardari pe cap de locuitor. Dar televiziunile noastre preferă subiecte mai arzătoare. Cînd B1 TV difuza filmul lui Solomon, „România TV” se ocupa, sub bagheta unui moderator care nu prea înţelege despre ce vorbeşte, de circumstanţele telenovelistice ale morţii lui Nicu Ceauşescu. Dl. Marinescu zis „Bideu” şi Serghei Mizil erau „analiştii” principali ai temei, încurajaţi „jurnalistic” de comentariile năroade ale gazdei. Pe alte canale, se discuta, cu detalii „istorice”, despre ieşirile buruienoase ale lui Gigi Becali, ori de cîte ori e inoportunat de femei. În sfîrşit, alte studiouri apelau profesionist la expertiza lui C.V.Tudor pentru elucidarea insolubilului caz „Elodia”. Mai „serioase” se arătau platourile în care se spăla pe jos cu Uniunea Europeană, încondeiată ca duşman al naţiei, ca simplă trompetă a cîtorva pedelişti trădători care o intoxică abil, ca pe o toantă nedusă la biserică.

Ştiu. Trebuie să facem „rating”. Ştiu. Trebuie să ne cîştigăm o pîine. Ştiu. Cînd patronul o cere, trebuie să-i slujim prompt interesele, mai ales dacă Domnia Sa e politician de vîrf. Dar n-ar fi, totuşi, nevoie şi de alte cîteva calităţi „anexe”? De niţică onestitate, de pildă. Sau de niţică responsabilitate. Sau, măcar, de niţică inteligenţă? De un dram de patriotism nu mai vorbesc. Acela e doar un ingredient electoral, o bîtă cu care dăm la cap adversarilor. Şi totuşi, invazia nesemnificativului, a derizoriului, a răfuielii de gaşcă, a trivialităţii, a scandalului rentabil asupra actualităţii reale, asupra subiectelor de interes public cu adevărat dureroase, asupra analizei nemăsluite şi neagresive, toate acestea la un loc au stilul şi efectele unei subversiuni primejdioase, ale unui atac la grijile cotidiene şi de perspectivă ale oamenilor, la buna lor cuviinţă, la sănătatea lor intelectuală şi sufletească.

 A fost, în sfîrşit, redus la tăcere OTV-ul. Degeaba. Dan Diaconescu e înălţat vertiginos pe soclul victimei eroice. E invitat, cu lăcomie, pe toate canalele şi lăsat să peroreze incontinent despre orice, cu rictusul lui de şmecheraş provincial, cu suficienţa lui de combinagiu mărunt. În plus, „breasla” a descoperit, pe neaşteptate, voluptăţile solidarităţii. E atinsă, mă-nţelegi, în libertatea de expresie, în „colegialitate”, în drepturile ei fundamentale. Ce dacă OTV nu-şi plăteşte amenzile, face propagandă electorală în afara termenului impus de lege, încurajează mita electorală, încîlceşte minţile oamenilor cu mari cacealmale de tip „Oltchim”, difuzează impenitent minciuni, hiperbole grosolane, kitsch-uri cosmice, pălăvrăgeli de mahala? Să ne ţinem de principii! Să fim solidari chiar şi cu dejecţia. E interzis să interzici. Fiecare are dreptul să se dea în bărci dinaintea naţiei, după cum pofteşte. DD e un model de succes. Am face bine să învăţăm cîte ceva de la el, să ne dăm şi noi cu ceva chinoroz pe faţă, să ne bălăcim şi noi în vulcanii noroioşi, îmbibaţi de sulf, care lui i-au adus prisos de aplauze şi bani.

Filmul lui Alexandru Solomon nu s-a încheiat încă. România evoluează. Se dezvoltă. E, probabil, singura ţară din lume în care caraghioşi prădalnici (ca Dan Diaconescu) sau barbugii mistici (ca Gigi Becali) sunt aduşi, cu tapaj, la rampă, încurajaţi, votaţi, invitaţi la televiziuni, puşi în vedetă pe prima pagină a ziarelor, îndesaţi pe gîtul publicului pînă la asfixie. Să nu-mi spuneţi că exagerez! Am şi eu dreptul la „libertate de expresie”, la nervi, la panică, la dezgust.