Tur de Bucureşti halucinant/halucinogen

După o sâmbătă neagră (poate părea ciudat că nu e o marţi ca la noi şi la indieni, o vineri ca la restul lumii sau măcar o joie), cu filme incalificabile (un rusesc, o palidă copie a lui “Promised Land”), cu unul care aci vrea aci nu vrea să-şi vândă un teren amărât unor mafioţi cu iaht şi tatuaje, pe care încearcă să-i mituiască mai întâi cu o gâscă de Crăciun.

Şi când află că nu-l sărbătoresc nici măcar pe stil vechi, îi lichidează cât ai zice peşte, după care se duce şi face amor, liniştit, în casa de pe malul apei, cu fetişcana din dotarea distribuţiei-(se chema “O viaţă lungă şi fericită”, îndemnul fiind parcă: Vă supără careva? Împuşcaţi! Împuşcaţi! Împuşcaţi!) I-o fi ameninţat şi pe selecţioneri de l-au luat.

Cert e că intrând în Palat şi cum am o geantă prea mare, în care să încapă şi draga mea tabletă de la Vodafone, m-au pus să o deschid, că părea suspectă. I-am declarat “verificatorului” că, deocamdată, n-am o bombă, dar dacă se mai dă o peliculă ca precedenta, m-ar tenta ideea.

Următorul era un nemţesc cu minunata Nina Hoss, din formidabilul “Barbara”, numai că de data asta era totul pe la sfârşitul secolului 19, cu nişte nemţi care pleacă să caute aur în Canada. Îi zice “Gold”, dar n-are nicio şansă la Ursul repectiv, chiar dacă se face o aluzie la animalul ca atare…

E de-o plictiseală şi un ridicol, cu toate locurile comune din westernurile americane. Li s-o fi făcut dor de Old Shatterhand. Nu le-a ieşit. S-au ales cu râsete când se taie, la nesfârşit, şi temeinic un picior cu fierătrăul şi s-au auzit palide aplauze patriotice, dar şi fluierături sănătoase.

După, a venit “The Necessary Death of Charley Countryman”, filmat în România, despre care se tot auzise cât fuseseră pe la noi Shia LaBeouf, Mads Mikkelsen , care cu toate premiile din lume, dacă regizorul debutant, venit din videoclipurile suedeze, deşi îl chemă Bond (dar nu James ci Fredrik) nu-l ţine în mână, deraiază rău. E şi fosta oscarizată  Melissa Leo, care a şi dat o tura de la lăudatul MediaPro, direct la Cluj, la Festival, anul trecut. Mai puţin s-a ştiut de Rupert Grint, roşcovanul din Harry Potter, care a luat prea multă viagra românească, (cel puţin în script) şi... vă scutesc de detalii.

Oraşul văzut de sus n-arată rău, dacă facem abstracţie că Ateneul pe dinafară, devine Opera pe dinăuntru, deşi e drept că, originala are o arhitectură stalinistă, şi sunt aproape gata să-i iert că ne-au scutit de Casa poporului, care, apropo, la Kar Wai era o casa a republicii ca eufemism pentru un bordel...Caramitru, credibil şi înduioşător, este tatăl unei fete, de astă dată, (în realitate are trei băieţi) a lui Evan Rachel Wood, care vorbeşte o românească mai rău ca personajele din “Dracula” lui Coppola (pentru care regizorul ultracelebru şi-a cerut ulterior scuze), iar în engleză nu se ştie de ce are accent rusesc.

Publicul berlinez sau mai degrabă presa, a fost în delir când şi-a regăsit vedeta locală, pe Til Schweiger, iar eu pe Gojira de la “Anonimul” sau petrecerile Radio Guerrilla. Plus un pic de Gelu Niţu şi Andrei Finţi, ori Naidin la violoncel. Un Florin Piersic Jr. senzaţional, care l-a intimidat şi eclipsat şi pe hollywoodian, şi un şofer de taxi, nu chiar De Niro, ci Spahiu. Se joacă pe confuzia, deja seculară, între Budapesta şi Bucureşti, unde pare paradisul drogurilor, (cu ecstasy de Carpaţi) mai ceva ca Amsterdamul, dar şi periculos ca Ucraina.

Ţigănuşii din figuraţia locală sunt adorabili, dar mereu aceeaşi, de la împins Trabantul la căminul studenţesc Marco Polo. (Cum se plângea cândva Tatos în inegalabilul “Secvenţe” că sunt mereu aceleaşi prăvălii, în decorurile noastre!) Un motiv de bucurie a fost că la conferinţa de presă cineaştii ex-paţi s-au arătat încântaţi de România. Ce reclamă turistică şi ce profesionişti locali la Studiouri! Doar produsul finit lasă de dorit,  dar din fericire nu din vina noastră!