Premiera peliculei în România e planificată la mijlocul lui octombrie. Mai multe informaţii despre film aici. Stilistic, lungmetrajul lui Marcu poartă amprenta şcolii româneşti şi îi confirmă calitatea. Se pot recunoaşte povestea stil felie de viaţă, cadrele lungi, coloana sonoră austeră, ritmul meditativ şi montajul aspru. Filmul urmează şi ca mod de producţie practicile şcolii româneşti: E un film în care regizorul e creditat şi pentru scenariu; e de buget mic şi cu ambiţii de festival.

Tematic, filmul lui Marcu aparţine de asemenea unei tendinţe din ultimii cinci ani de a igieniza ecranul românesc. Mai puţine ruine, mai puţină sărăcie, mai puţină clasă muncitoare şi empatie cu cei exploataţi, şi mai mare concentrare pe dramele clasei mijlocii. În cazul lui Un om la locul lui, personajul e un inginer geolog, iar partenera sa e medic. Locuiesc în apartamente moderne, vorbesc fără accent şi când intră în magazine nu se uită la bani. Sunt bine pieptănaţi, conduc maşini în stare bună, beau apă plată, dau ordine la subalterni, iar dramele lor sunt legate de fidelitate şi infidelitate.

Dincolo de calitatea stilistică menţionată, filmul lui Marcu are meritul artistic de a oferi o reflecţie asupra unei stări. Titlul face o referinţă ironică la această stare. „Un om la locul său” nu e un om care trăieşte cum o cere dumnezeu, aşa cum e specificat în traducerea spaniolă a titlului „Un hombre como Dios manda”, ci o persoană împotmolită într-o situaţie pe care nu poate sau nu ştie să o gestioneze.

Specială e şi încercarea filmului de a ridica personajele din faţa farfuriei de supă şi de a le scoate din apartament (alt stereotip al noului cinema românesc). Se filmează mult la locul de muncă al protagoniştilor—în spital şi pe şantier. Şantierul are desigur o tradiţie încărcată în filmul românesc, în special venind din epoca de dinainte de 1989 şi unele figuri ale şantierului socialist, precum personajul maistrului luminat, apar şi în filmul lui Marcu. Deşi foarte lăudabilă, această intenţie de a filma la locul de muncă generează doar un decor exotic, pe care personajul îl părăseşte ori de câte ori îi sună celularul, profesia şi munca nefiind integrate în ţesătura poveştii (cum e viaţa de mânăstire în După dealuri spre exemplu).

Scriu aceste rânduri, înainte de decernarea premiilor. Filmul lui Marcu va fi apreciat, dar nu va stârni valuri aici pe coasta Atlanticului. S-a vorbit mult anul acesta la San Sebastian despre conţinut şi despre filme curajoase, care atacă teme cu miză etică, socială sau politică de interes. Filmele tinerilor regizori adeseori se numără printre acestea.  Din păcate, în ciuda virtuţilor sale stilistice şi a poveştii impecabil povestite, nu şi cel al lui Marcu. Îi lipseşte curajul pentru a fi mai mult decât un film de calitate la locul lui.