Nu am ajuns să pun întrebarea politică la conferinţa de presă a lui Călin Netzer, după proiecţia filmului său „Poziţia copilului“ în cadrul Competiţiei Berlinalei. S-a inspirat sau nu filmul din realitatea românească recentă, cum ar fi, de exemplu, cazul lui Andrei Plăcintă, fiul senatoarei Plăcintă? Sau din scandalurile de corupţie din justiţie şi poliţie?

Nu am ajuns să pun întrebarea şi mi-a părut rău.  Aş fi vrut să discutăm în faţa jurnaliştilor această realitate a României pe care Netzer şi scenaristul său, Răzvan Rădulescu, o folosesc cu foarte mare discreţie ca fundal pentru o dramă psihologică. „Poziţia copilului“ povesteşte, din punctul de vedere al mamei (Luminiţa Gheorghiu), încercarea acesteia de a-şi scăpa fiul (Bogdan Dumitrache) de consecinţele legale ale unui accident în care el a lovit mortal un copil.

Îndepărtarea de Noul Val

Călin Netzer este la al treilea film şi încă de la „Medalia de onoare“ s-a dovedit un regizor al intimului, un regizor care îşi conduce cu o mână fermă actorii. „Poziţia copilului“ nu dezamăgeşte, dimpotrivă. Siguranţa regizorului a câştigat şi o simplitate elegantă, o concizie a mijloacelor de expresie care s-a născut, probabil, şi din colaborarea cu Răzvan Rădulescu, unul dintre creatorii Noului Val din cinematografia românească. 

Regizorul a vrut să se îndepărteze, însă, de stilistica Noului Val - şi-a mutat personajele în lumea înstărită a Capitalei, a filmat (imaginea e semnată Andrei Butică) din mână, cu două camere, în prim-planuri, concentrându-se asupra actorilor. Iar aceştia au strălucit. Luminiţa Gheorghiu este remarcabilă în rolul mamei dominatoare care încearcă să preia controlul asupra vieţii fiului, interpretat de Bogdan Dumitrache.

Critica internaţională o consideră în acest moment o candidată serioasă, alături de Catherine Deneuve („On My Way“, Franţa) şi Paulina Garcia („Gloria“, Chile) la un Urs de Argint pentru interpretare, la Festivalul Internaţional de Film de la Berlin.

Bărbatul şi fiul mamei

Dinamica relaţiilor de familie din România descrise în „Poziţia copilului“ pare patologică, dar este tipică pentru societatea noastră. Mama este constant preocupată ca progenitura, un bărbat adult de acum, pe care continuă să îl strige tandru „coculeţ“, să doarmă, să mănânce, să se odihnească.

 Consideră că grija şi dragostea maternă îi dau dreptul să intre în viaţa fiului ei, să îi scotocească în sertare, să îi interogheze iubita (o superbă şi expresivă Ilinca Goia) despre viaţa lor intimă de cuplu, să negocieze în numele lui muşamalizarea accidentului.

Bogdan Dumitrache îşi construieşte echilibrat răspunsul la această atitudine sufocantă faţă de care când se revoltă, când se complace, dar care îl frustrează în mod constant şi îi creează chiar dereglări psihice, cum ar fi obsesia microbilor.

Luminiţa Gheorghiu, stâlpul de rezistenţă

Filmul este susţinut de stâlpul de rezistenţă care rămâne Luminiţa Gheorghiu. Ea reuşeşte să găsească în fiecare clipă doza exactă de vulnerabilitate, empatie, disperare maternă sau posesivitatea aproape patologică faţă de fiu. Fiecare scenă este minuţios şi nuanţat conţinută dramatic, iar filmarea în spaţii reale îi dă şi mai multă forţă.

E adevărat că şi restul distribuţiei îi răspunde pe măsură. Vlad Ivanov este impecabil în discuţia memorabilă  despre schimbarea declaraţiei sale ca martor al accidentului, potenţată de sunetul ritmic al unui covor care este bătut, undeva, afară. Versat în ale legii, personajul lui cunoaşte exact ce are de făcut pentru a-l scăpa pe fiu şi îşi cere, necruţător, preţul.  Tania Popa şi Adrian Titieni, în rolurile părinţilor copilului mort în accident, au atâta durere încât pare că şi culoarea pielii le e schimbată, e gri.

Cu toate că îşi propusese o ieşire din Noul Val, totuşi cred că Netzer nu a reuşit să se desprindă complet, căci a păstrat elementul fundamental – realismul. Asemeni fiului din film, este abia la începutul drumului spre „independenţă“. Dar este, sigur, pe drumul cel bun. ;