Bun. Despre film? Uf, nu ştiu cum să zic.

Acolo e un fir ascuns al unei stări de fapt. O situaţie tragică, profundă. Este evident o frescă a unei lumi în descompunere, degradată, putredă rău. Dar în ciuda acestei situaţii aparent total defavorabile culturii acolo se naşte, în acea mâzgă, noroi, gunoi etc., o cultură unică şi de o calitate greu de atins azi.

Dacă vă uitaţi atent ce vedeţi? Nişte degradaţi social, neadaptaţi, care nu fac decît să bea toată ziua, să discute încontinuu ceva depresiv, să ducă o viaţă precară şi să fie mereu nemulţumiţi pe putere şi în general de toată lumea. Nişte tipi care nu se încadrează deloc în peisaj, în sistem. Cînd toţi de zor construiesc comunismul victorios aceşti „depravaţi“ îl boicotează prin discuţii şi beţii interminabile. Sistemul îi aruncă oricum afară. Nu arată a fi nişte ostaşi ai sistemului. Prea mahmuri.

Păi aşă-i în comunism, spun unii. Ah, nu e despre comunism aici. Treceţi oceanul şi vedeţi că fraţii lor de meserie cam acelaşi lucru fac în perioada cu pricina.Treceţi peste clişeele astea şi priviţi „ca în Matrix“, mai în profunzime. Se pare că ce e „gunoi“ pentru sistem va deveni poate cea mai valoroasă parte a culturii ruse şi universale de sfîrşit de secol XX. Numai Brodski & Dovlatov&Kabakov cît fac. Dar ei sînt o legiune pe diverse domenii.

Dacă citim cu atenţie liniile poveştii şi a excelentei imagini de ansamblu al acestei epoci decadente în care s-a născut ultima mare „renaştere rusă“ care arată ca o „renaştere descompusă“, dar importantă în ecuaţia sec. XX atunci „Lecţia Dovlatov“ din film e următoarea:

- Cultura importantă, care rămîne, nu se naşte şi nu trăieşte în instituţiile oficiale, ci în afara lor: subsoluri, bodegi, mahalale, grupuri informale etc. Instituţiile au alte funcţii: de selectare, conservare etc. Instituţiile sînt mai degrabă cimitire decît creşe, grădiniţe culturale etc. Ele sînt necesare, dar deloc suficiente.

- Cultura care contează şi rămîne se dezvoltă în afara cîmpului hegemonic politic şi economic. În cel mai rău caz, ignorîndu-l. Sau, în cel mai bun caz, confruntîndu-l, jucînd împotriva discursului şi practicii hegemonice. Vedeţi tipurile de muncă prestate, marginalitatea lor, starea financiară precară etc. Nicidecum nu vreau să „reîncălzesc“ mitul „artistului sărac“ pentru că elita din care face parte Brodski & Dovlatov nu e nicidecum săracă şi lipsită de privilegii, sau atît de precară pe cît pare. Ei mai degrabă boicotează hegemonul, nici măcar nu-l înfruntă. De unde şi ironia adusă la mare artă. Ei nu vor să se urce în ascensoarele clasei privilegiate. Ei vor să urce etajele pe scări ca să poată discuta şi bea pe la colţuri. Şi nici măcar nu vor să urce ci doar să coboare în subsol, cu decăzuţii nu cu şefii vremii. Şi iarăşi să discute şi să bea.

- Există nişte condiţii pentru această cultură care iese din „gunoi şi degradare“: din bălegar pot ieşi nişte ciuperci tare bune. Şi nu e nevoie de bani, nu e nevoie de instituţii oficiale, nu e nevoie de condiţii politice speciale etc. E nevoie de timp, de un anumit cîmp temporal care să nu ne facă muci creierul. Să nu uităm că timpul în modernitate e legat enorm de mult de muncă, de tipul de muncă prestat care la rîndul ei determină accesul la resurse. Cel mai e important e să ştim acest lucru: timpul de care dispui e strîns legat de forma de muncă însă forma de muncă e foarte puţin legată de accesul la resurse.

Bun, trecem peste paranteză.

În acest cîmp temporar „a la Dovlatov“ se desfăşoară un amplu proces nu de urlete şi ţipete, cum se întîmplă acum aici, chiar dacă oamenii se mai bat şi acolo, ci de frămîntare, de discuţii interminabile, dezbateri din care se naşte ceva. Asta devine un soi de grund, de humus primordial din care se nasc toate.

Literatura se naşte nu doar din timpul petrecut de un scriitor talentat în faţa hîrtiei, nu e doar un proces de scriere ci e rezultatul unui amplu proces social în care apare un moment în care cineva produce ceva ca un efect al acestei stări de fapt.

Povestea asta e valabilă ca niciodată azi cînt totul e pe invers. Acum ne-au luat nu doar resursele ci şi timpul. L-am dat noi de bună voie prin sistemul de credit.

Comuniştii au ştiut să controleze resursele însă nu şi timpul. Aici vedem cum oamenii au atît de mult timp încît se plictisesc de el. Îşi discută şi îşi beau timpul. El nu se mai termină. Lucru aproape de neînţeles astăzi cînd timpul nu doar că este controlat total, acum el este şi vîndut în avans. Împrumutul financiar asta înseamnă în primul rînd: vinderea timpului tău viitor, îl dai în credit, pentru nişte bani. Nu doar prezentul nu-ţi mai aparţine ci nici viitorul.

Şi Dovlatov a emigrat. La primul interviu cînd a ajuns în SUA a spus ceva care a bulversat? În stilul lui inconfundabil de ironie perfectă a spus cam aşa: „După comunişti cel mai mult îi urăsc pe anticomunişti“.

Nu-i rataţi cărţile, vedeţi şi filmul Dovlatov. Ajută.