John Florescu, producătorul apreciatului documentar „Războiul Regelui“, povesteşte cum a decurs întâlnirea cu regele Mihai din 2003 FOTO VIDEO

John Florescu, producătorul apreciatului documentar „Războiul Regelui“, povesteşte cum a decurs întâlnirea cu regele Mihai din 2003 FOTO VIDEO

Regele avea 82 de ani când s-a întâlnit cu John Florescu.

Producătorul John Florescu, fiul istoricului Radu Florescu, a obţinut în 2003 unul dintre cele mai ample interviuri acordate vreodată de regele Mihai I. Parte din interviu s-a transformat într-un documentar de succes, intitulat „Războiul Regelui“. John Florescu a vorbit pe larg despre cum l-a perceput pe rege şi a redat o parte din conversaţia înţesată cu momente istorice marcante.

Ştiri pe aceeaşi temă

Pe 10 mai 2016, Pro TV a difuzat în exclusivitate documentarul eveniment „Războiul regelui“, cu ocazia Zilei Regalităţii.

Regele Mihai I al Roâaniei dezvăluia atunci o parte a istoriei rămasă necunoscută pentru unii. Povestea deciziei unui rege care, într-un punct critic al celui de-Al Doilea Război Mondial, a renunţat la sprijinul acordat Germaniei, îndreptând România spre aliaţi şi a grăbit astfel sfârşitul războiului. Este o poveste a intrigilor de palat, a decepţiilor. De la Buckingham Palace spre Bucureşti. De la Moscova spre Washington. Semnale diplomatice pierdute, spioni, şantaj sub ameninţarea pistolului şi curajul unui tânăr rege, care a îndrăznit.

În cursul zilei de sâmbătă, Pro TV va difuza pe perioada întregii zile programe speciale de ştiri care vor informa românii despre funeraliile regelui, dar şi fragmente din documentarul „Războiul Regelui“ şi materiale despre istoria Familiei Regale a României. 

Redăm, în continuare, relatările lui John Florescu în urma întâlnirii cu Regele Mihai.

 
   
Ultimul şef de stat contemporan al celui de Al Doilea Război Mondial vorbeşte. Ai putea spune că regele s-a aflat pe partea greşită a istoriei, doar că, până la urmă, toate părţile s-au dovedit a fi greşite. Abdicări, lovituri de stat şi trădări în familia regală - şi pericolele de a fi aliatul unei superputeri.
 
În zilele noastre este oarecum neobişnuit să discuţi cu cineva care a avut o conversaţie cu Adolf Hitler. Într-adevăr, nu a mai rămas nici unul din liderii celui de-Al Doilea Război Mondial - Chamberlain, Roosevelt, Churchill, de Gaulle, Truman, cu toţii au intrat în manualele de istorie. Şi, lăsând la o parte cele câteva rude îndepărtate ale lui Hitler, aghiotanţi militari şi gardieni din lagărele de concentrare, care se străduiesc să rămână în anonimat, rămâne o singură figură proeminentă şi este în faţa mea, chiar acum.
 
 
„Am luat trenul şi ne-am dus la Berlin unde am luat prânzul cu Hitler“, a rostit oaspetele meu, plonjând parcă înapoi în timp. „Nu a fost deloc plăcut.“
 
Ai notat „Avea o «privire sticloasa»“ în dreptul citatului oaspetelui. „Atinsese un subiect care îl interesa. În asemenea momente avea acea privire.”
 
În acea zi din 1941, oaspetele lui Hitler era regele Mihai al României, acum în vârstă de 94 de ani, binecuvântat cu un pedigree aproape de neegalat. Membru al familiei imperiale germane de Hohenzollern-Sigmaringen, el este stră-stră-strănepotul Reginei Victoria a Angliei şi descendentul ţarului Alexandru al II-lea al Rusiei. Ca să fim foarte exacţi, el este de asemenea căsătorit cu o descendentă a familiei Bourbon.
 
Dar nu arborele genealogic uimitor al regelui îl intriga pe Hitler. România avea ceea ce Hitler îşi dorea cu ardoare: zăcăminte de petrol de înaltă calitate, comparabile ca dimensiuni cu cele din Texas, care să pună în mişcare maşinăria de război germană. România avea, de asemenea, o armată de un milion de oameni, mai mare decât cea a SUA la momentul respectiv, care ar fi reprezentat un impuls binevenit pe câmpul de luptă, având în vedere capacitatea monumentală a Rusiei de a distruge duşmanii invadatori.
 
Regele este aşezat în faţa mea acum, pe un scaun de stejar sculptat, în „palatul său de familie“ pe malul lacului, unul din cele două palate regale dintr-un oraş cunoscut altădată ca „Parisul Estului“.  Palatul regal oficial arată ca o versiune mai mică a Palatului Buckingham; cel al familiei, de pe malul lacului, este lipsit de ostentaţie, construit într-un stil aproape maur, înviorat cu artă modernă – „cam prea mult pentru gusturile mele“, admite regele sincer – cu portrete ale boierilor valahi (nobilii din Est) şi câţiva strămoşi Hohenzollern.
 
Este vară. Prin fereastra din spate, se vede o căprioara. Una din patru. Paşte într-un parc care este regatul privighetorilor, aricilor, a unei broaşte ţestoase şi a rândunelelor - un contrast liniştitor în comparaţie cu lacul din apropiere, invadat de bărci cu pedale, coceni de porumb ronţăiţi pe jumătate şi muzică pop.
 
Primul lucru pe care l-am observant la regele românilor este că vorbeşte engleză ca un englez. Şi faptul că este înalt şi stă foarte drept, ceea ce îl face să pară şi mai înalt. Pur şi simplu, are o alură de Rege. Mă întâmpină cu căldură şi începem să discutăm liber, în pregătirea interviului. Îi povestesc despre un interviu anterior la Kremlin, în care am observat că Elţin avea doar două degete la o mână. Majestatea sa pare a fi moderat amuzat, dar expresia lui facială, aşa cum o voi observa în următoarele două zile, rareori te lasă să întrevezi ce simte.
 
O voce moale şi blândă. Cuvintele sale sunt punctate de câte un ocazional chicot autoironic. Are ochi pătrunzători şi o privire lungă, pe potriva unui om care a fost martorul lumii de undeva de la vârf şi care a îndurat cele trei isme ale secolului trecut - fascismul, comunismul şi un fel de capitalism sălbatic care a înghiţit Europa de Est post-1989.
 
Cu doisprezece ani în urmă, eu, un bostonian nativ, am venit să-l văd pe Regele Mihai, singurul şef de stat în viaţă după cel de-al II-lea Război Mondial, tânărul monarh care s-a întâlnit cu Hitler de două ori (la „Cuibul Vulturului“ şi mai târziu la  Berlin) Chamberlain, Mussolini, Churchill, Truman şi, bineînţeles, personajele titanice care au avut importanţă (sau au dorit să conteze), inclusiv unchiul regelui, George VI, aşa-numitul „Rege Balbait“ , faimosul personaj din filmul premiat cu Oscar, „Discursul regelui.“

 
Viaţa regelui a fost una plină de consecinţe, aşa consider eu, pentru că în timpul celui de-al II-lea Război Mondial, la vârsta de 22 de ani, l-a convocat pe aliatul român al lui Hitler, Mareşalul Ion Antonescu, aşa-numitul „Conducător“ - un fel de Fuhrer lite  - la palat, a ordonat arestarea sa şi apoi Garda Regală l-a închis într-o cameră rece unde regele îşi păstra colecţia de timbre. Regele a declarat în aceeaşi noapte într-o emisiune radio difuzată la nivel naţional, „Războiul s-a sfarsit şi ne alăturăm Naţiunilor Aliate“.
 
Această confruntare esenţială la palat, necunoscută marelui public, a salvat mii de vieţi aliate şi a scurtat războiul, deoarece linia principală a rezistenţei germane s-a deplasat cu 500 de kilometri spre nord-est. Unii istorici susţin că, în consecinţă, ruşii au capturat Berlinul întrecându-i pe americani, care se zbăteau să cucerească Normandia. Pentru faptele lui curajoase, în 1997, regele a fost nominalizat la Premiul Nobel pentru Pace.
 
Acele câteva minute agitate petrecute în palat în acea zi - regele a numit evenimentele „operative“ - au fost caracterizate de academicianul britanic John Erickson drept „una dintre zilele cele mai decisive ale întregului război.“ Busculada acelei după-amieze a avut semnificaţia unei chei de boltă într-o acţiune care poate părea desprinsă dintr-un roman. Dar, pentru acele decizii luate în fracţiuni de secundă, improvizaţie, noroc şi absenţa totală a fricii, Regele ar fi putut foarte uşor fi cel executat, mai degrabă decât dictatorul.
 
Când plutonul de execuţie a curmat în cele din urmă viaţa lui Antonescu, dictatorul scund, cu părul roşcat, a aruncat teatral cu pălăria în aer, ca un absolvent de colegiu la serbarea de sfârşit de an. (Decât să explice acele zile complicate Gestapo-ului, aristocratul Ambasador al Germaniei  în România, Manfred von Killinger, a ales calea mai sigură şi s-a sinucis, dar nu înainte de a-şi împuşca, plin de prudenţă, secretarul).
 
Eram bine pregătit pentru sarcina acelei zile. Tatăl meu, Radu Florescu, un istoric educat la Oxford, cel mai bine cunoscut pentru cele cinci biografii ale lui Vlad Tepes (alias Dracula), mi-a schiţat o cronologie istorică de 22 de pagini a vieţii Regelui. Peste două zile, urma să parcurg cu atenţie scenariul. Aveam şi un alt atu: munca mea de zi cu zi era de producător executiv al lui Sir David Frost. Ştiam lecţia bine din perspectiva producătorului acelor sesiuni „faţă în faţă“ la Casa Albă, Kremlin (povestea degetelor lui Yeltsin) şi Downing Steet Nr. 10, precum şi din alte puncte de pe mapamond. Vroiam să scriu povestea regelui, înainte ca el să nu mai poată să şi-o amintească.
 
Zona Balcanilor a fost dintotdeauna „captivul“ marilor puteri ale lumii - o condiţie neplăcută a populaţiilor poliglote, care ştiu acest lucru şi se tem. Pentru mai mult de o jumătate de mileniu, turcii, ruşii şi Occidentul au sculptat acest colţ fracturat al Europei.
 
În 1938, moştenitorul tronului, în vârstă de 17 ani, şi tatăl său, regele Carol al II-lea, îngrijoraţi de militarizarea crescândă a Germaniei, s-au dus la Londra pentru a obţine asigurări de la Neville Chamberlain. Au fost întâmpinaţi de Lordul Mountbatten; în Anglia au ajuns cu un distrugător britanic pentru a-l vizita pe regele George al VI-lea. Apoi, au luat calea spre Paris, în mare măsură cu acelaşi scop, să se întâlnească cu prim-ministrul francez Edouard Daladier. 
  
Demersul nu prea a avut finalitatea scontată.
 
Chiar şi Ambasadorul Statelor Unite, Joseph Kennedy, a încercat să intre în acest joc al intereselor. Spre nemulţumirea administraţiei Roosevelt, “jucatorul” Kennedy a încercat să ajungă la o înţelegere cu emisarii lui Hitler. Kennedy s-a întâlnit, de asemenea, cu bunicul meu, tot un Radu Florescu, Ambasadorul în exerciţiu al României la vremea aceea, pentru a vedea dacă România ar putea furniza petrol şi cereale româneşti în schimbul deturnării ambiţiilor teritoriale ale Fuhrer-ului către Occident.
 
Ca urmare a rezultatelor nesemnificative ale manevrelor sale diplomatice, Carol a mers să-l vadă pe Hitler la Cuibul Vulturului, cu fiul în siajul său. Din primele două vizite la Hitler, regele îşi aminteşte doar “acele scări celebre pe care toţi le văd în toate fotografiile şi filmele”. Regele părea aproape jenat de simplul fapt că a fost acolo, în imediata vecinătate a Fuhrerului. Voia să înţeleg că a încercat să se sustragă cumva din acea situaţie.
 
 
În 1940, Patriarhul Bisericii Ortodoxe a aşezat „Coroana de Oţel“ pe capul Prinţului Moştenitor, în vârstă de 18 ani. S-ar putea spune că evenimentul a fost un deju vu, având în vedere că fusese rege de la vârsta de 5 ani, timp de trei ani. Circumstanţele acestei a doua ungeri au fost predeterminate. Comportamentul tatălui său, regele Carol al II-lea, a depaşit orice limite: el a preferat să călătorească în lumea largă cu amanta lui extravagantă, Zizzi Lambrino, a doua din cele două legături celebre, decât să conduca ceea ce devenise cunoscuta sub numele de „România Mare“.
 
Regele îşi aminteşte,  “Când s-a întors din una din călătoriile sale, (tatăl său) nu l-am recunoscut. Ştiu că îl iubeam, dar nu-l cunoşteam.” 
 
Carol al II-lea - cunoscut în presa internaţională ca “Bad Boy din Balcani”, a plecat în cele din urmă în toamna anului 1940, o ruptură care a asigurat pentru totdeauna devotamentul tânărului rege pentru mama sa. “El [tatăl] a încercat cu disperare să se apropie de mine. Deci, mi-a scris scrisori. M-a sunat la telefon. A trebuit să-i scriu o scrisoare. A fost neplăcut. Din respect faţă de poporul român, nu pot veni să vă văd. “A fost vorba şi de viaţa lui personală, am întrebat? “Da, şi, bineînţeles, viaţa lui privată.” Şi asta a fost - nu ne-am mai văzut niciodată. 
 
Pentru discreditarea adusă de regele Carol al II-lea ţarii sale, auto-exilul a fost pedeapsa pe care a trebuit să o îndure. Carol al II-lea a plecat în Spania, Portugalia, Mexic, Brazilia şi în final s-a stabilit în Portugalia, unde a murit. Mama s-a întors - “cea mai fericită zi din viaţa mea” - din exilul ei de la Villa Sparta, de lângă Florenţa, o reşedinţă care aparţinea familiei regale a Greciei.
 
În 1941, războiul era în plină desfăşurare. Germania zdrobise Franţa, iar panzerele lor puternice se îndreptau impetuos spre Moscova. În timpul celei de-a doua vizite a monarhului (şi a Reginei Mama) la Hitler, la Berlin, Fuhrerul era pregătit să strângă şurubul în ceea ce-i privea pe oaspeţii săi români.
 
La masa de prânz - un prânz pe care regele la numit “straniu” - Hitler a vorbit doar în limba germană, limba pe care regele nu o vorbeşte. Dar regele şi-a reamintit cuvintele lui Hitler foarte, foarte clar. “Un  lucru pe care l-a spus atunci ... că garanţiile din partea Statelor Unite sunt că nu vor intra niciodată în război”, a spus regele, privindu-mă cu o privire sfârşită, ca şi cum ar fi trăit din nou ameninţarea Fuhrerului. 
 
Regele şi mama sa au mers apoi spre sud pentru a-l vedea pe Benito Mussolini şi pe regele Italiei. “Mussolini era absolut diferit de Hitler... într-un fel era prietenos, în timp ce celălalt era de gheaţă”.
 
Odată cu abdicarea tatălui său, tânărul monarh a domnit - dar numai cu numele. Hitler l-a spionat în permanenţă, chiar a trimis verişorii din casa de Hohenzollern în acest scop. A fost supărat că monarhul a condus pânî la câmpurile petrolifere la nord de Bucureşti pentru a alina piloţii americani, duşmanul, care au fost doborâţi în timpul raidurilor de bombardamente. Piloţii americani răniţi erau împrăştiaţi  în câmpurile de grâu şi de porumb. Răniţii se aflau peste tot: într-o singură zi, în operaţiunea Tidal Wave, SUA au trimis 177 bombardiere din Benghazi, Libia pentru a bombarda Ploieştiul.
 
Regelui i-au plăcut maşinile, jeepurile şi avioanele şi îi plăcea să scotocească  personal prin epavele contorsionate – îşi făcuse un titlu de glorie că a reuşit să identifice tipurile de avion şi că putea să-şi dea seama care dintre ele au decolat din Africa de Nord din cauza prafului roşu înfundat în panourile instrumentelor de bord.
 
“Am dat mâna cu ei. De ce nu? Vreau să spun, duşmani dacă doriţi, dar nu în sentimentele noastre. “Regele a mers atât de departe încât a cerut unui prizonier american căzut arma, cu urmatoarele cuvinte - “dacă nu vă deranjează“. “Am primit o scrisoare murdară din partea vărului meu [Hohenzollern]“ despre toate astea. 
 
Pe măsură ce războiul a progresat, România şi-a văzut vastele provincii de la est, înghiţite de expansiunea rusă, o durere geopolitică recurentă în Balcani (şi, cu Putin în plină desfăşurare astăzi, un subiect deosebit de sensibil). Adolf Eichmann era şi el adesea în Bucureşti. Hitler îl trimitea în mod regulat, deoarece efortul de război se îndrepta spre rău şi deportarea evreilor începea să încetinească.

 
Fuhrerul era pornit în mod special împotriva mamei regelui, Regina Mama Elena din Grecia, deoarece ea, regele Mihai şi Rabinul Alexandru Safran, sabotau planurile de a deporta evreii români în lagăre. 
 
“Am avut o relaţie destul de bună cu Rabinul Sef., iar rabinul îmi dădea informaţii. “Informaţiile erau transmise într-un cerc închis, mai ales către mama regelui. Ea a spus la un momnt dat, “Ei bine, asta nu mai poate continua. Trebuie să încercăm să facem ceva.”
 
Regina Mama a avut o întrevedere cu dictatorul. “Mama a reuşit să apeleze la Antonescu pentru a opri deportarea evreilor [la Auschwitz]... a reuşit să atingă punctul său slab”. Prin urmare, regele susţine că 400 000 de evrei au fost salvaţi de la deportare din Transnistria, deşi cifrele privind deportările din România sunt disputate între istorici. În 1995, Reginei Mama i-a fost decernat postum titlul “Yad Vashem”.
 
Odată cu intensificarea războiului, o cortină de fier a împărţit familiile regale din Europa. De fiecare parte a conflictului, guvernele respective au aruncat o privire dezaprobatoare asupra schimburilor de informaţii între familii pe liniile de luptă. “Nu am putut să ţin legătura cu familia regală a Marii Britanii. Acest lucru a fost imposibil.“ Regele pierduse de mult şi contactul cu Romanovii care acum erau împrăştiaţi între Londra şi Italia.
 
Dezmembrarea familiilor regale nu a fost singura problemă a regelui. Relaţiile diplomatice s-au rupt, se înstrăinase de tatăl său pentru totdeauna, consilierii erau înlocuiţi unul câte unul. Regele a fost angajat într-un joc de uzură fără sfârşit de-a şoarecele şi pisica cu dictatorul.
 
Regele şi dictatorul se spionau unul pe celălalt şi erau în contradicţie pe toate temele importante: relaţia cu Hitler, conduita războiului, tratamentul evreilor, tratamentul prizonierilor de război, nevoia de a ieşi din război şi mesajele secrete pe canale speciale către puterile occidentale, pe care Antonescu le-a explorat în secret şi pe cont propriu.
 
În 1943, Regele prin intermediul unor reprezentanţi personali loiali lui a încercat canalele din Ankara şi Cairo, ca mesajele să ajungă la preşedintele Roosevelt. “Ar fi fost periculos să fac asta direct.“ Aveau unul de-al lor în biroul de transmisiuni al Ministerului de Externe, iar Regele avea omul său în biroul de telex. Mesajul regelui a fost îndrăzneţ, chiar sinucigaş: România ar elibera porţiuni din ţară pentru a permite paraşutiştilor aliaţi să aterizeze şi să întreprindă o acţiune de ariergarda împotriva Germanilor. Punându-se în pericol, Regele a mers atât de departe încât să trimită  fotografii aeriene detaliate pentru a indica punctele de aterizare ale paraşutiştilor.
 
Nu a venit nici un răspuns de la Washington. Odată cu războiul întorcându-se împotriva României, Regele a simţit ca este momentul să acţioneze.
 
Pe 23 august 1944, Regele l-a invitat pe dictator la Palat să discute despre situaţia războiului. – “L-am rugat să vină el la mine,” povesteşte Regele, subliniindu-şi autoritatea. Dictatorul a fost condus într-o cameră de zi, cu un grup de gardieni loiali Regelui ascunşi alături.
 
“Am început prin a spune că această situaţie nu poate continua. Trebuie să ieşim [din război]. El a refuzat. Şi acolo a spus acest lucru despre promisiunea făcută lui Hitler... că va fi cu el. Este ofiţer; el şi-a dat cuvântul de onoare.“
 
După aproape o oră - şi într-un impas clar - regele a spus: “Îmi pare foarte rău, dar nu mai pot face nimic“ - “nu mai pot face nimic “ a fost codul pentru ca gărzile să dea buzna în cameră. Au înconjurat dictatorul.
 
“Ce este asta?”, a spus Antonescu. Unul dintre subofiţeri şi-a pus mâna pe braţul dictatorului. Comandantul a spus: “Luaţi mâna de pe braţul Mareşalului”.
 
Dictatorul a fost împins în hol şi Antonescu le-a strigat. “Mâine veţi fi spânzuraţi în piaţa publică.”
 
Nelăsand nimic la voia întâmplării, oamenii regelui au aplicat acelaşi mecanism asupra altor membri ai cabinetului, i-au atras cu pretexte false şi i-au arestat unul câte unul, înainte de amurg. Şoferii în aşteptare şi anturajul au fost luaţi pe sus: “Nu vă mişcati, veniţi cu noi” în timpul a ceea ce s-ar putea numi o schimbare modificată de gardă.
 
Evenimentele se derulau cu viteza luminii. “Nu am ştiut dacă Hitler ştia [dar]  Gestapoul era lângă Palat”, a spus Regele. Simţind că se întâmplă ceva necurat, şeful poliţiei secrete a mers direct la germani şi ambasadorul german Killinger a fost expediat în Palat.
 
“A intrat furios, cu o privire ucigaşă. Unde este Antonescu?“, a întrebat. Regele i-a spus o poveste, dar Killinger nu a crezut-o. El „a ştiut că ceva se întâmplă“ şi l-a informat pe Hitler. “În câteva ore şi la ordinele lui Hitler, valuri de avioane germane au bombardat Palatul sperând să-l ucidă pe rege şi familia sa. 
 
La o jumătate de secol distanţă, regele explică aceste evenimente aproape ca pe un fapt divers . “Nu ne-am putut gândi prea mult la ceea ce se întâmpla în jur. A trebuit să facem treaba.”
 
 
Până la sfârşitul anului 1944, regele a înlăturat aliatul lui Hitler - un act pentru care Truman l-a lăudat mai tîrziu pe Regele Mihai într-o Scrisoare de Merit foarte mediatizată. “Cu ignorarea totală a siguranţei sale, el a dat semnalul unei lovituri de stat prin care a ordonat gărzilor palatului să aresteze dictatorul”. Iosif Stalin a scris acelaşi fel de scrisoare - de fapt, una din cele patru scrise pentru liderii mondiali în perioada în care a fost Secretarul Partidului. Cu o asemenea recunoştinţă, s-ar fi putut crede că Regele ar fi obţinut măcar o parte din ceea ce dorea de la Washington, Londra sau Moscova. 
 
În schimb, s-a ales cu Andrei Visinski.  
 
Visinski a fost arhitectul lui Stalin pentru “Marea Epurare”. El a fost un fel de enforcer care, în opinia regelui şi în conformitate cu alte documente din epocă, avea reputaţia dubioasă de a fi condamnat la moarte “30 de milioane din proprii cetateni“.
 
Cuvintele cu care Visinski a deschis discuţia la Palat au fost: “Aici eu sunt Yalta.”
“În conformitate cu Acordul de la Yalta,” a spus regele, “fiecare ţară are voie să-şi aleagă propria cale“. Visinski vroia ca doar apparatchiksi numiţi de ruşi să preia conducerea ţării. 
 “Nu putem face aşa ceva “, s-a revoltat Regele.
 
Visinski şi-a pierdut răbdarea. Rusul a insistat asupra unui rezultat conform propriului său design, în 24 de ore. Regele explică: “Şi când am spus,’nu pot ‘, a izbit cu pumnul în masă, a început să strige, s-a ridicat şi a ieşit afară trântind uşa. Apoi a crăpat zidul.”
 
Ulterior, după cum povesteşte Regele, Vişinski l-a numit “o nuca tare”. Deşi există îndoieli cu privire la faptul că accesele de furie ale lui Vişinski ar fi fost reale, regele s-a bucurat de faptul că a fost numit “o nuca tare” de către executantul nemilos al lui Stalin. Regele m-a privit drept în ochi când a pronunţat cuvintele “o nuca tare”.
 
După ce s-a răspândit vestea despre volta executată de România şi întoarcerea armelor, “liberatorii” ruşi au “măturat” România.  Au fost “jafuri şi violuri şi tot ceea ce însoţeşte asemenea acte”, a spus Regele. “Ei i-au adus pe aceşti oameni înarmaţi cu bare metalice care loveau toţi oamenii care le ieşeau în cale sau erau în jur... Cele mai crude au fost femeile... nu chiar ucideau oamenii, doar îi schilodeau.“
 
Regele a continuat să povestească cum prizonierii cu sifilis au fost eliberaţi în mod selectiv “şi le-au violat [pe fetele pro-regalitate], bolnavi fiind, intenţionat, şi apoi le-au agăţat pancarte de gât, în care scria exact ceea ce s-a întâmplat şi apoi le-au trimis înapoi la familiile lor.”
 
Întunericul a trecut peste România, aşa cum a trecut şi peste un grup de naţiuni în curând numite “sateliţi”. Dar exact cand Vişinski şi comuniştii români şi-au înăsprit strânsoarea, cu procese false, încarcerări în masă şi execuţii, au venit şi  nişte veşti mai bune. Regele George VI l-a invitat pe Regele Mihai şi pe mama sa să participe la nunta fiicei sale, prinţesa Elizabeta şi a prinţului Phillip, ambii veri ai regelui.
 
“Am fost foarte fericiţi. Cel puţin puteam să ieşim şi să vedem altceva... nu mai ai suprimarea în jurul tău, puteai să respiri – puteam să respirăm libertatea ca să zic asa...“
 
Conducerea comunistă românească în devenire a fost în totalitate în favoarea participării la eveniment. “Dacă nu plecaţi, toată lumea va spune că vă ţinem prizonieri”, a spus Petru Groza, unul dintre liderii de partid, râzând. Întregul guvern a fost la aeroport “numai zâmbete, efuziuni călduroase, totul minunat”. Sperau că nu-i vor mai vedea niciodată. 
 
La Londra, regele a participat la nunta prinţesei Elizabeta la Catedrala Westminster. După aceea, Marele Duce al Luxemburgului a organizat o petrecere fabuloasă la care regele Mihai s-a întâlnit cu tânăra doamnă de Bourbon care era înrudită cu casele regale din Spania, Italia, Grecia, Danemarca. Câteva zile mai târziu, s-au întâlnit din nou, din întâmplare, la Claridges.
 
“Eram îmbrăcat în uniformă, însoţit de viitorul meu cumnat. Am intrat în camera de zi şi ea era acolo. Nici măcar nu ştiam cine era”, a spus Regele cu cel mai strălucitor zâmbet la amintirea acelei zile. A dus-o la filme şi muzee şi apoi “a cerut-o oarecum în căsătorie “. Ea a spus “Nu”, îşi aminteşte Regele cu un râs. Această decizie urma să se schimbe în curând. 
 
Alte recepţii au fost organizate pentru tânărul cuplu regal. La unul dintre evenimente, regele şi mama lui s-au apropiat de Winston Churchill şi Antony Eden. Mama şi fiul l-au întrebat pe Churchill: “Ce se poate face pentru a ajuta România?” “El [Churchill] a spus doar atat:  «Am ales întotdeauna calea curajului.»” şi s-a îndepărtat, tăind conversaţia din scurt.
 
Ceea ce Churchill nu le-a spus a fost că Marea Britanie şi americanii făcuseră de mult timp o înţelegere cu Stalin. Reamintindu-şi iniţiativele eşuate din 1943 şi 1944 de a-i contacta pe britanici şi americani pentru a “ieşi, a ieşi” din război, regele a înţeles abia acum pe deplin de ce ţara sa a fost întâmpinată doar cu tăcere. “Nimeni nu a vrut să ajute din cauza unui aranjament [între aliaţi şi Kremlin] pe care nu l-am cunoscut – prin care Stalin a primit bucata lui de tort în România. Ei au împărţit Europa fără ca noi să ştim.“
 
Ştiaţi, am întrebat, despre formula exactă de 90/10 scrisă la Yalta pe spatele unui plic, care a condus la împărţirea Europei? Regele a spus nu.
 
Regele George VI a cerut să-l vadă pe Regele Mihai şi l-a invitat pe monarhul român la Paris. El a vrut să ştie: “Ce făceau ruşii şi ce făceau comuniştii?” La Paris, Ernest Bevin, fost membru al Cabinetului de Război, le-a explicat totul. “El a fost  singurul la acel moment, care a fost absolut sincer cu noi”, a spus regele.
 
Singur cu mama sa, tânăra sa logodnica rămânând în Anglia, Regele s-a întors în România. La aeroport, primirea a fost glacială. Regele nu ştia că zilele lui ca monarh erau numărate.  
 

 
Petru Groza, cel mai important oficial comunist şi primul prim-ministru comunist, a avut un mesaj ambiguu pentru rege: “Am vrea să discutăm o problemă legată de familie”.
 
“Probleme de familie, ne-am gândit noi, că trebuie să fie în legătură cu logodna mea”, a spus Regele. Prin temperament, regele avea prea puţină răbdare pentru Groza, care avea aspectul unui vânzător jovial de maşini din anii 1950. “Obişnuia să spună glume murdare în faţa doamnelor”. 
 
Era puţin înainte de prânz. Groza a ajuns la palatul familiei dorind să vorbească mai mult despre politică decât despre nunţi. “Monarhia este terminată, nu mai este modernă. Împiedică România să progreseze.“
 
Apoi a aruncat o bucată de hârtie în faţa mea - o Scrisoare de Abdicare. “Voi merge în camera alăturată şi voi citi în linişte acest lucru”.
 
În câteva minute, mareşalul curţii, consilierul loial al regelui, şopti în urechea acestuia. Au fost tăiate liniile telefonice, gărzile regelui au fost înlocuite cu soldaţi pregătiţi de ruşi. Şi, cel mai grav, palatul a fost înconjurat cu artilerie, îndreptată spre palat.
 
“Ei, ce e de făcut într-o asemenea situaţie?”, spuse Regele. Regele a argumentat şi a argumentat. Dar fără nici un rezultat. 
 
“Uite ce e, dacă nu semnezi rapid acest act, va fi vărsare de sânge,” i-a spus Groza. 
“Ce vrei să spui?“
“Avem o mie de tineri în închisoare aici şi dacă nu faceţi asta repede, îi vom împuţca pe toţi”. 
Regele s-a întors spre mama sa, care era lângă el. “Nu pot să-mi asum această responsabilitate, plec doar eu”, a spus regele mamei sale. – “Aşa că am semnat-o.”
 
Groza, “jovial ca de obicei, cu un zâmbet larg pe faţă”, l-a rugat pe rege să privească buzunarul costumului. “Pipaiţi buzunarul,” i-a spus. “Am întins mâna. Avea un pistol în el.”
 
“Apoi s-a întors cu un zâmbet larg şi i-a spus mamei mele, în germană: «L-am luat la mine ca să nu mi se întâmple ceea ce i s-a întâmplat lui Antonescu»... A fost foarte bine organizat”, a recunoscut Regele.
 
“Am fost atât de dezgustat, pe lângă faptul că am fost foarte trist şi supărat. Şi nu m-am mai gândit la nimic.“
 
Monarhia României se încheiase, ultima monarhie care a căzut în Europa de Est.
 
Familiei regale i s-au acordat trei zile pentru a-şi împacheta bunurile la Peleş, palatul lor splendid în stil bavarez, cuibărit în Alpii Transilvaniei din oraşul Sinaia. Li s-a promis un tren sigilat spre libertate, dar regele avea îndoieli. Gândul la strămoşii săi Romanovii, ucişi la Ekaterinburg în 1917 l-a bântuit. Nu ştiam, a spus regele, dacă „nu vor deturna trenul şi în loc să meargă în Elveţia, va merge în Rusia“.
 
Regele i-a descris pe cerberii săi ca fiind “oameni oribili, ofiţeri de-ai lor, în casa noastră... de joasă speţă ... încercând să ne umilească tot timpul. N-a funcţionat.”
 
În Gara Regală de la Sinaia, două linii de ofiţeri români au fost aşezati de-a lungul peronului pentru un salut final. În ultima secundă, gărzile trebuiau să întoarcă spatele Regelui şi Reginei Mama.
 
“Şi a fost un căpitan, chiar la capătul rândurilor, care şi-a întors puţin capul, să se uite la mine. Şi plângea.“
 
În acel moment, vocea regelui s-a frânt.
 
Elveţia urma să fie casa libertăţii. Cu vulturul său regal încapsulat în aur, trenul  s-a îndreptat pufăind spre nord în noaptea aceea, atingând brazii încărcaţi de zăpada iernii care tivesc văile abrupte din Transilvania, la nord de Castelul Peleş. 
 
În a doua zi de călătorie, spre seară, trenul cu ferestre camuflate a ajuns într-un loc şi apoi s-a oprit. Regina Mama a devenit agitată. “Nu ştiam unde suntem. Undeva nicăieri, ştii? “, a rememorat Regele.
După o scurtă oprire, trenul s-a pus din nou în miţcare, apoi s-a oprit a doua oară. Eram la Moscova?
Tăcerea a fost frântă brusc de sunetul foarte familiar al unui Jeep american. Uşa trenului s-a deschis brusc şi a aparut un căpitan, un american, în uniformă. Ne-a privit şi ne-a spus: “Acum sunteţi liberi”.
M-am uitat îndeaproape la Rege - ochii îi erau înlăcrimaţi.
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările