INTERVIU Ana Ularu, actriţă: „L-am iubit foarte mult pe Ştefan Iordache“

INTERVIU Ana Ularu, actriţă: „L-am iubit foarte mult pe Ştefan Iordache“

Actriţa Ana Ularu (27 ani) povesteşte despre relaţia specială pe care a avut-o cu maestrul Iordache, primul său partener de scenă, şi despre clipele frumoase din scurta, dar prolifica sa carieră.

„Ana, ne cunoaştem de câteva minute şi uite!, deja nu ştim ce să ne mai spunem!“, ne vine să strigăm, dar nu strigăm. Stăm aşa, ruşinos de muţi, în faţa Anei Ularu şi ne uităm meseria de reporteri angajaţi la ziar, mai ştim doar cum ne cheamă.  Şi ea se uită la noi, cu ochii ei albaştri, zâmbeşte îngăduitor şi aşteaptă să înceapă acest interviu înduioşător de stângaci. Oricum, ne va spune despre prima sa pictură – o icoană pe sticlă –, despre cum s-a îndrăgostit de actorie la 6 ani, despre filmele şi viaţa ei, în general, şi despre cum astăzi este un mare revoluţionar şi un mic anarhist. Iar noi vom fi obiectivi, ca nişte jurnalişti adevăraţi!, vom consemna cu responsabilitate tot, vom fi atenţi să nu deturnăm sensul cuvintelor şi să redăm cât mai bine poveştile. Şi vom mai spune aşa, pentru cei care n-au văzut-o pe Ana Ularu în metrou, în filme sau pe scenă, că este cea mai frumoasă actriţă cu ochi albaştri şi pălărie neagră din Bucureşti. Pe străzile pline, când iese, n-are pereche.

„Weekend Adevărul“: Eşti actriţă, cânţi, scrii versuri, desenezi. Ce nu ştii să faci?
Ana Ularu: Mama a avut foarte mare grijă să îmi ofere puţin din toate şi să vadă direcţia în care o să mă duc eu, iar ăsta e un lucru pe care o să-l fac şi eu cu copiii mei. M-a dus şi la karate, şi la tenis, şi la înot, şi la balet. Nu ştiu însă să cânt la niciun instrument. Aş vrea să cânt la vioară.

Ai făcut karate?
Trei ani. Am centura portocalie. Aveam vreo 10-11 ani.

Cum ai descoperit desenul?
Sunt autodidactă când vine vorba de desen, însă nu desenez nici pe departe pe cât de bine aş vrea. Din doi părinţi scenografi, nu m-a învăţat niciunul să desenez. Tatăl meu picta icoane, le punea foiţă de aur, frumos, şi pictam şi eu cu el. Reproduceam ce vedeam. Prima pictură din viaţa mea a fost o icoană pe sticlă. Aveam 3 ani. E o blasfemie îngrozitoare, vă daţi seama cum o desenează un copil de 3 ani pe Fecioara Maria? Ai mei însă mi-au înrămat-o şi au sfinţit-o.

Ai o trupă de muzică, Sunday People.
Sunday People există acum mai mult ca o frumoasă amintire. Unul dintre membri s-a mutat în altă ţară, unde face muzică la fel de frumoasă. Al doilea membru este actor la Cluj. E pe hold (n.r. – amânată) muzica acum, iar asta nu e foarte mulţumitor. Dar e muzică frumoasă. Eu îi cunoşteam pe băieţi de când eram adolescentă, aşa că, atunci când au avut nevoie de o cântăreaţă, eu m-am dus la o trupă care îmi plăcea deja. Am făcut al treilea album cu ei.

Vorbeşti adesea despre un punct de maturizare, seriozitate atunci când ai jucat prima dată. Aveai, totuşi, doar 9 ani.
Seriozitatea a venit odată cu momentul când mi-am dat seama că asta vreau să fac, adică atunci când aveam 6 ani. Mergeam la repetiţii cu mama şi mi se părea minunată scena. Mă putea lăsa acasă, locuiam cu bunicii, dar mă lua ca să cunosc lumea asta. Iar eu eram foarte fericită, chiar mă rugam de ea să mă mai ia. Îmi plăcea lumea, îmi plăcea demenţa aceea de pe un platou de filmare. În momentul în care o echipă de filmare vine într-un loc, şi-l însuşeşte în două secunde. Sunt foarte cotropitori. Aici luminile, aici machiajul. E ca o rasă specială de oameni care acaparează un loc. Mi-am dat seama că şi actorii sunt tot oameni ca mine, doar că fac ceva în plus, aşa că m-am hotărât că vreau să fac şi eu exact acelaşi lucru. Apoi, am început s-o bat la cap pe mama (n.r. – scenografa Mihaela Ularu), care tot lucra pentru coproducţii româno-franceze, dacă e vreun rol de fetiţă în materialele pe care le primea. Până la urmă s-a găsit un rol, pentru care am dat probă.

Nu te-a ajutat mama să intri?
Sunt extrem de încăpăţânată şi n-aş suporta ca ai mei să mă ajute într-un fel. Trebuia să fiu eu cea mai bună din cele 10 fetiţe care au venit la probă.

Aveai un alt statut între prieteni?
Nu. Când eram mică, jucam în filme franţuzeşti pe care nu le vedea nimeni. Am avut un statut special în liceu. Am început să repet la „Lolita“ de la 15 ani. Apoi, a intrat Teatrul Mic în renovare, ne-am mutat la Teatrul Foarte Mic, apoi la ArCub, iar repetiţiile au durat doi ani, timp în care eu lipseam enorm de la şcoală. Notele nu mi-au scăzut deloc, dar devenise o problemă faptul că aveam absenţe. Dirigintele meu era de acord să mă păsuiască – înţelegea că acesta este drumul meu în viaţă şi că o să-mi folosească mai mult decât lecţiile de fizică de la liceu –, dar erau probleme cu directoarea. La un moment dat voiau să mă exmatriculeze.

Cum ai scăpat?
A avut mama un moment de geniu. Au chemat-o la şcoală, iar ea a zis: „Bine. Vă rog, exmatriculaţi-o! Haideţi! Dar, să ştiţi, ea o să dea nişte interviuri...“.

Cum era Ştefan Iordache?
L-am iubit foarte mult. A fost primul meu partener de scenă. Mama şi tata mai lucraseră cu el şi mi-au zis: „Vezi că, dacă te iubeşte, te adoră, dacă nu te iubeşte, eşti mort!“. Din fericire, m-a iubit.

Cum te-a ales să-i fii parteneră?
La probă, am făcut o „cioacă“ şi l-am făcut să râdă. El stătea pe scaun şi dădea replicile cu 70 de fete. I-a povestit unei machioze că îi place foarte mult că-l surprind şi că se simte dezarmat în faţa mea, pentru că eu n-am tehnică şi sunt naturală. Ştefan Iordache m-a făcut să fiu superstiţioasă: nu sunt invidioasă pe nimeni pentru că mă gândesc că, dacă mi-aş dori să fiu ca altcineva, aş avea şi problemele lui. Fac trei paşi înapoi şi scuip în sân dacă trec pe lângă o pisică neagră. Mă urmăreşte superstiţia că nu e bine să vezi popi, că ai ghinion. Trebuie să vezi un geam spart!

Nu-ţi place să ţi se zică „Baftă!“ înainte de spectacol?
Nu. Se zice „Căcat!“. Asta e o poveste frumoasă: pe vremuri, lumea venea la teatru cu trăsurile trase de cai. Dacă nu le plăcea piesa, oamenii plecau. Dacă le plăcea, stăteau, şi caii făceau cachi pe trotuar. Ceea ce înseamnă să te iubească publicul şi să stai până la capăt. Nu  suport să-mi zică cineva „Baftă!“ înainte de spectacol. Dacă-mi spune, o sun pe mama, care-mi trimite mesaje pline de „Căcat, Merde, Shit, Scheiße“. Câte trei mesaje.

Tatăl Anei Ularu, „terorist“ la Revoluţie

În braţele tatălui, înainte de Revoluţie
Ce-ai făcut la Revoluţie?
Am stat ascunsă în beci! Stăteam în Drumul Sării. A doua zi, culegeam cartuşe goale din curte, era plin! Eram fascinată. Vecinii noştri au fost tot timpul extrem de ofticoşi pe noi şi, la Revoluţie, unul a spus că tata este terorist. Au venit militarii, l-au scos pe tata din casă şi l-au luat să-l împuşte.

Premiantă în clasa a II-a, alături de bunicul său
De ce erau ofticoşi?
Bunicul meu, care a fost arhitect, a reuşit să păstreze casa, să nu fie dărâmată. Aşa că vecinii de la bloc ne-au aruncat gunoi în curte şi ne-au omorât câinii toată viaţa mea. Când s-au făcut demolările, toţi câinii din jur au venit la singura curte care mai rămăsese. Bunica mea, evident, i-a hrănit pe toţi. 15 câini, 7 pisici, arhiplin de animale. Vecinii le puneau laţuri, pentru că lătrau. Eu nu înţeleg cum a rezistat bunicul meu, pentru că era pe faţă contra sistemului – n-am să cred niciodată că trebuia să spui poezii patriotice ca să rezişti. Bunica avea origini nesănătoase – tatăl ei fusese jandarm. Ea a vrut să facă Medicina, dar n-au lăsat-o comuniştii. S-a făcut inginer zootehnist. Măcar a fost toată viaţa aproape de animale.

Ai fost la vot?
Nu. Nici n-am mai urmărit campania. Eu iubesc ţara asta şi vreau să rămână aşa. Dacă deschid televizorul, gata, n-o mai iubesc.

Eşti dezamăgită de clasa politică?
Care clasă politică?! Este totul numai un bâlci, un carnaval. Dacă vorbesc de politică prefer să vorbesc de Winston Churchill.

Eşti naţionalistă?
Da. E o alegere să fiu în România. Sunt legată de locul acesta. Sunt un actor de limbă română. Sunt oameni care se nasc cu dorinţa de a pleca cu orice preţ, vor să se afirme, li se pare că-i îngrădeşte ţara asta. Nu judec pe absolut nimeni. Tatăl meu este unul dintre oamenii care au vrut să plece. Acum e cetăţean american. Mi-a zis: „Hai aici! Ai dreptul la green card (n.r. – permis de muncă)!“ „Nu, eu vreau să fac pe puterea mea, aici.“ Nici măcar n-am fost în America.

Ca ideologie, eşti de stânga sau de dreapta?
Asta nu vă zic!

Ai un blog chiar pe platforma adevarul.ro.
Deşi sunt complet neadaptată la lume. Eu sunt verbală, articulată, dar sunt foarte haotică. Pe blog am scris doar de cinci ori până acum. Dacă nu am ceva care să mă bată la cap în acel moment, nu pot să scriu. De asta n-am avut nici blog, nici jurnal, niciodată!

Dar ai cont pe Facebook.
Am, şi dau „accept“ la toată lumea. Sunt mulţi oameni care află de concerte, de spectacole văzând pe
Facebook.

Numele tău pe Facebook este „Ana key“. De unde vine?
De la la „anarchy“, aşa, cu accent englezesc. În mintea mea sunt un mare revoluţionar şi un mic anarhist.

Una din două

Focile sau urşii polari?

 
Ca să fii actor, trebuie să ai imaginaţie. Eu nu cred că, dacă joci rolul unui măcelar, te angajezi trei luni într-o măcelărie să vezi cum eAna Ularu

Urşii.
Muzică sau desen?
Desen. Nu. Ba da.
Gheorghe Dinică sau Ştefan Iordache?
Iordache.
Meryl Streep sau Demi Moore?
Meryl Streep.
Al Pacino sau Bradley Cooper?
Al Pacino.
„Aurora“ sau „După dealuri“?
„Aurora“.
Natalie Portman sau Keira Knightley?
Natalie Portman. Doamne!, nu începe cu Keira!
Audrey Hepburn sau Marilyn Monroe?
Marilyn Monroe. Bleah, Audrey Hepburn! Nu-mi plac fetele cuminţici.
Bicicletă sau maşină?
Bicicletă. Nu ştiu să conduc.

„Sunt încă în perioada când fac numai ceva în care cred“

Mulţi tineri actori se plâng de faptul că nu sunt distribuiţi în spectacole.
Din păcate, oamenii nu înţeleg că un teatru are o trupă ideală atunci când poate să pună în scenă „Romeo şi Julieta“, pentru că acolo ai toate vârstele. Or, dacă angajezi tineri în teatru doar ca să-ţi ducă tava sunt nişte aripi pe care le tai din start. Tinerii ăia vor îmbătrâni imediat. Dacă la Hollywood este glorificată tinereţea, prospeţimea, pentru că se vinde mai bine, la noi totul parcă e împotriva acestui curent. Ileana Stana Ionescu îmi spunea, pe bună dreptate, că la noi este mult mai greu decât era în perioada generaţiei ei. Ei erau 4-5 într-un an, iar teatrele tot alea erau şi atunci. Automat, îi distribuiau în piese. Ştefan Iordache n-a ajuns Ştefan Iordache la 60 de ani. El a fost dintotdeauna acolo. Dacă ţineai un actor de talia lui Ştefan Iordache doar să ducă tava, nu mai ajungea niciodată aşa. Noi avem nevoie de încredere! E mai greu să te afirmi ca actor acum pentru că, înainte, lumea se ducea la teatru. Acum, generaţia mea trebuie să se lupte cu 1.000 de canale la televizor, tot ce înseamnă divertisment, internet, smartphone-uri. Oamenii devin din ce în ce mai comozi. Noi ne luptăm cu lucruri mult mai nasoale. Şi, în general, ele câştigă. Bine, sălile nu sunt goale, dar ştii clar că într-o seară în care e un meci important nu prea ai public.

Ai jucat şi tu într-un serial TV, „Cu un pas înainte“.
Eram în anul III şi lipseam atât de mult de la şcoală încât aş fi avut şanse să fiu exmatriculată. M-am rugat, pur şi simplu, să nu mă dea afară. Şi aveau motive pentru că partenerii noştri depindeau de noi pentru examene, iar noi nu eram acolo, am pierdut roluri pentru că n-aveam timp. Mi-am dat seama că e un pic devreme să fiu asociată cu un personaj de televiziune. A fost exact atât cât trebuia să fie.

La televizor se câştigă mai bine. Cât de importanţi sunt banii pentru tine?
Am jucat gratis la viaţa mea.. oho! Mă duc şi acum cu mare drag la filme studenţeşti. Mănâncă timp, e greu, oamenii nu ştiu mereu ce fac pentru că sunt la început, dar mi se pare că face parte din datoria mea. Din moment ce tu ai fost luat când erai puşti şi n-aveai pic de şcoală, mi se pare normal să am şi eu încredere în aceşti oameni şi să-i ajut, în măsura în care pot eu, să descopere ceva despre ei. Şi să mai învăţ şi eu câte ceva.

Ce fel de roluri refuzi?
N-am nicio preferinţă pentru roluri anume, dar refuz lucruri în care nu cred că mă potrivesc. Sunt încă în perioada când vreau să fac numai ceva în care cred. M-am şi enervat, la un moment dat, când un regizor străin mi-a propus un rol care era o insultă la adresa tuturor românilor, era ceva sinistru, un stereotip îngrozitor. I-am spus: „Este cel mai insultător lucru pe care l-au auzit în viaţa mea şi, deşi sunt convinsă că vor exista actriţe care vor accepta, dar eu, pe toţi banii din lume, nu voi accepta. No way! (n.r. – Nici gând!)“. Asta-i problema mea, că am tot felul de principii.

Va apărea anul acesta filmul „Serena“, regizat de Susanne Bier, film în care ai fost distribuită.
E un film de artă şi, în afară de Bradley Cooper şi de Jennifer Lawrence, care sunt americani, toată lumea era din Europa.

Cum e Bradley Cooper?
Tot respectul! E foarte mişto. E un tip foarte deştept, are un umor special. Am avut o surpiză vizavi de Bradley Cooper şi de Jennifer Lawrence la filmări. Ei cam aveau un altfel de statut. Odată că erau starurile, dar regulile sindicatului lor sunt altfel. Nu pot să-i foloseşti decât un anumit număr de ore, un anumit tip de cascadorii, sunt mai protejaţi. Uneori, sindicatele merg atât de departe încât pare că sunt împotriva meseriei.

Eu cred foarte mult în interdependenţa dintre actor şi echipa lui. Toate elementele astea ajută ca produsul final să fie bun. Nu actorul e cea mai importantă piesă de pe un platou de filmare sau de pe scenă. Totul e important.

N-aveau atitudine de superstaruri?
Un exemplu: Bradley Cooper terminase de filmat, iar eu mai aveam un prim-plan în care stăteam cu pruncul în braţe – eu fiind mama copilului –, ni se făcea o fotografie destul de importantă mai târziu pentru acţiunea din film, iar el trebuia să treacă pe acolo şi să avem un schimb de priviri. Acum, în mod normal, nu-l chemi pe săracul actor de la cabină să se plimbe prin ploaie şi prin noroi în spatele camerei. Îi spui celui care e în faţă care e direcţia de privire, care e înălţimea. E, el a venit şi a stat în noroi doar ca să mă ajute pe mine. Şi n-a avut nicio clipă atitudine de star. În general, cam toţi actorii mari pe care i-am cunoscut sunt extrem de modeşti şi foarte deschişi. Culmea, actorii mult mai puţin cunoscuţi către deloc cunoscuţi, care vin aici şi filmează, au mai degrabă atitudine de staruri.

„Nu mă ştie nimeni!“

2012 a fost, poate, cel mai bun an al carierei tale, ai câştigat premiul Gopo pentru cea mai bună actriţă într-un rol principal, ai primit trofeul „Shooting Stars“ la Berlinală.
„Shooting Stars“ a fost un program excelent pentru mine. Premiul Gopo e foarte mulţumitor pentru că se votează de către membri ai breslei. Or, dacă oamenii m-au votat – şi le mulţumesc pentru asta! – au făcut-o pentru că le-a plăcut.

Ai fost mult mediatizată. Te lasă oameni în faţa lor la coadă?
N-am ajuns vreo vedetă şi nici nu-mi doresc. Merg atât de liniştită cu metroul şi-mi place atât de tare asta. Nu mă ştie nimeni. Nimeni!  Îmi place să mi se ceară autografe, dar, totodată, îmi place foarte mult că nu interesează pe nimeni cu cine sunt, slavă Domnului! Aş înnebuni de nervi dacă aş apărea în tabloide! Dacă îţi construieşti imaginea într-un anumit fel, vin apoi la tine oamenii şi-ţi propun o şedinţă foto care chiar să semene cu tine. Am făcut pictoriale superbe, dar asta e altceva.

În timpul liber ce faci?
Mă uit la filme.

Care e ultimul film la care ai plâns?
Am plâns un pic la „Waltz with Bashir“, ieri, şi am mai plâns la „Paradise Lost“, la început. În perioada asta îmi fac documentarea pentru viitorul film în care voi juca.

Ce film?
Un film englezesc. Voi juca rolul unui biolog şi, pentru asta, mă uit la sute de ore de documentare „Natural History“. Am învăţat o mulţime de lucruri, îmi fac o mini-specializare nouă: sunt biolog în perioada asta. Oricum, iubesc animalele. Mai puţin fluturii.

Dar cu fluturii ce ai?
Urăsc toţii fluturii şi mai ales pe cei de noapte. Nu-i suport, sunt oribili, siniştri! Mi se face pielea de găină când mă gândesc. Am nişte reacţii inumane dacă mă ating.

CV/ Două filme noi în 2013

Numele:
Ana Ularu
Data şi locul naşterii: 26 iunie 1985, Bucureşti
Starea civilă: necăsătorită
Studiile şi cariera:
A debutat în film la 9 ani, în două coproducţii româno-franceze, „Meurtres par procuration“ şi „Passion mortelle“, iar la 17 ani a fost distribuită în rolul Lolitei, unde a jucat alături de Ştefan Iordache.
Cele mai cunoscute filme în care a jucat sunt: „Italiencele“, „Hârtia va fi albastră“ şi „Periferic“.
A câştigat, printre altele, premiul Gopo pentru cea mai bună actriţă în rolul principal din filmul „Periferic“ şi trofeul Boccalino, dat de criticii elveţieni de la Festivalul de Film de la Locarno.
Anul trecut, a fost selecţionată în programul „Shooting Stars“ la Festivalul de Film de la Berlin.
În 2013, vor fi lansate producţiile „Sunt o babă comunistă“ (de Stere Gulea) şi „Serena“ (de Susanne Bier), în care este distribuită.
Locuieşte în: Bucureşti

Nu-mi place să mă uit la filmele în care am jucat. În general, atunci când un film s-a terminat de montat, sunt cu şase luni – un an mai mare, am mai învăţat nişte lucruri şi am senzaţia că joc foarte prost.

Răzvrătita Ana Ularu, alături de o prietenă

Imagini din aceeasi galerie
  • Răzvrătita Ana Ularu, alături de o prietenă
  • La 4 ani
  • Premiantă în clasa a II-a, alături de bunicul său
  • Ana Ularu, în rolul adolescentei capricioase
  • În braţele tatălui său, înainte de Revoluţie
  • În clasa a V-a, la propria expoziţie de desen
  • La premiera piesei „Lolita“, cu Ştefan Iordache
  • Anei Ularu îi plăcea rockul
Distribuie imaginea

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: