„Din culisele cinematografiei“. De ce l-au speriat „zmeii“ pe tovarăşul Mihai Dulea

„Din culisele cinematografiei“. De ce l-au speriat „zmeii“ pe tovarăşul Mihai Dulea

Regizorul Alexandru Tatos

„Secretul armei…secrete“, penultimul lungmetraj realizat de Alexandru Tatos, a fost ţinut „la sertar“ timp de mai bine de un an din ordinul vicepreşedintelui Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste - cel despre care Ion Băieşu spunea că „a fost trimis la Casa Scânteii cu sarcina de a lichida cultura română“ - din cauza „formei şocante a filmului şi a posibilelor asemănări“.

Mihai Dulea. Un nume de tristă amintire pentru filmul românesc. Puţini sunt scenariştii sau regizorii care nu s-au confruntat cu măsurile politrucului care a răspuns de cinematografie, din postura de vicepreşedinte al Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste între 13 aprilie 1985 şi 22 decembrie 1989, fiind, în acelaşi timp, membru supleant al Comitetului Central al Partidului Comunist Român (22 noiembrie 1984 - 22 decembrie 1989).

„Dulea a fost trimis la Casa Scânteii, adică la defunctul Consiliu al Culturii, cu o sarcină specială: sarcina de killer. Sarcina de a lichida cultura română. Cine l-a trimis? Ei, bravo! Sunteţi nişte naivi! Chiar academiciana analfabetă“, nota Ion Băieşu într-un articol publicat în anul 1991 în „România literară“ despre cel care în tinereţe fusese corector la Editura Politică şi şef de secţie în colectivul redacţional al revistei „Lupta de clasă“.

Printre ultimele „victime“ ale tovarăşului Dulea s-a numărat şi filmul lui Alexandru Tatos, „Secretul armei… secrete“, „uitat“ prin sertare mai bine de un an înainte de a i se aproba proiecţia pe ecranul cinematografului „Luceafărul“, la 3 iulie 1989, pelicula nefiind considerată a fi demnă de „Patria“ sau „Scala“, sălile în care aveau loc de obicei premierele filmelor autohtone. Lungmetrajul, realizat de către Casa de Filme nr. 4, spune povestea unui împărat care avea o prea-frumoasă fiică. Aceasta era îndrăgostită de un voinic şi, totodată, râvnită de zmeu, pe care împăratul vroia să-l răpună cu ajutorul unei formidabile arme pe care o inventase: arma care trăgea din spate. Atunci când zmeul a intrat în posesia armei, doar voinicul s-a dovedit a fi în stare să-i vină de hac, cucerindu-şi dreptul la mâna prea-frumoasei.

„Un deosebit simţ al cretinătăţii şi fricii maladive a stimatului tov. Dulea“

Prima formă a scenariului, „Sânziana şi Pepelea“ a fost scrisă de Alexandru Tatos în 1978, când s-au înregistrat şi tentativele unei coproducţii româno-franceze. Urmează, în 1983, varianta intitulată „Feriţi-vă de zmei“, care intră în planul tematic pe anul 1984, dar este respinsă de conducerea Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, regizorului oferindu-i-se în schimb acceptul de a realiza proiectul „Întunecare“, pe care el însuşi îl propusese Casei de Filme nr. 1, cu câţiva ani în urmă. În jurnalul său, Alexandru Tatos descrie cu lux de amănunte greutăţile prin care a trecut în perioada în care a lucrat la acest proiect. „Ieri m-a chemat tov. Dulea ca să discutăm chestiuni de perspectivă…. Ar putea băga în producţie «Sânziana şi Pepelea», dacă sunt de acord. Nu-mi vine să-mi cred urechilor! Am acceptat, bineînţeles. Mă duc sus, la Casa de Filme, ca, în cele din urmă, să se dovedească faptul că e vorba despre alt film care avea scris pe copertă titlul Sânzianei! Stegăroiu – nu numai deşteptul Dulea – nici nu-şi dăduse seama că citise altceva. Comic şi tragic în acelaşi timp!“, nota regizorul la 25 martie 1985. A trebuit să treacă încă 568 de zile pentru ca Tatos şi Dulea să aibă o nouă discuţie pe marginea acestui proiect: „Am fost chemat la tov. Dulea pentru a discuta «Feriţi-vă de zmei!» În esenţă obiecţiile se referă la faptul – stupid – ca «Împăratul» şi «Zmeul» să fie figuri înfricoşătoare şi nu ridicole, iar «Voinicul» să aibă mai precizată intenţia de a opri războiul“. La 22 ianuarie 1987 a avut loc o nouă rundă de modificări ale scenariului, din ordinul aceluiaşi politruc: „«Ciupelile» la care a fost supus din nou scenariul, cu un deosebit simţ al cretinătăţii şi fricii maladive a stimatului tov. Dulea, amplificate de zelul Casei, n-au demolat scenariul aşa cum m-am temut. Au fost mai mult ciupeli de formulare. Dacă totul s-ar rezuma la atât încă ar fi bine. Dar stimatul tov. Dulea se pare că vrea altceva: nu o comedie, ci un film de groază“. În cele din urmă, fimul a intrat în producţie la 15 februarie 1987 , la capătul unei noi şedinţe „cu cântec“: „Catrinel Oproiu s-a ţinut de cuvânt şi a luat cuvântul prima, lăudând scenariul. Apoi, după încă un vorbitor care a fost în acelaşi ton (nostim a fost că a recomandat ca regizorul să aibă grijă să nu-l strice!!!), au început «strâmbele»: mai întâi Nicolae Dragoş (un tip odios), apoi Titus Popovici. Lucrurile au luat-o pe o pantă periculoasă, putând pune sub semnul întrebării întregul fond al scenariului: dacă ne putem permite să parodiem un lucru atât de serios şi grav cum e războiul. A mai fost obiecţia că «Voinicul» este mult prea parodiat (Dumitru Ghişe) sau că este prea mult dialog (T. Popovici). Din fericire, am reuşit să se ajungă la concluzia că trebuie să fie evitată parodierea războiului nuclear – ceea ce este îndreptăţit şi simplu de înlocuit“.

„La un moment dat Suzana a adormit şi aşa a ţinut-o până la sfârşitul proiecţiei“

Pe lângă probleme legate de distribuţie, Marin Moraru, Gheorghe Dinică, Jean Constantin şi Radu Gheorghe anunţându-l pe regizor că nu sunt disponibili, au apărut şi problemele financiare, după cum nota Alexandru Tatos în jurnalul său la 23 martie 1987: „Tov. Dulea deşi a promis iniţial, aşa cum îi este obiceiul, se face că uită şi nu mai vrea să suplimenteze devizul. Ceea ce pune sub semnul întrebării realizarea filmului“. În cele din urmă, filmările s-au desfăşurat între 25 iunie şi 12 septembrie 1987, la Bucureşti, Slănic-Prahova, Sighişoara, Mamaia şi Hunedoara, iar distribuţia finală i-a inclus pe Victor Rebengiuc (Împăratul), Mircea Diaconu (Zmeul), Carmen Galin (Spaima), Mitică Popescu (Burtă-Verde), Horaţiu Mălăele (Gâtlej-Uscat), Dem Rădulescu (Marele Sfetnic), Manuela Hărăbor (Frumoasa), Adrian Păduraru (Voinicul), Aristide Teică (Micul Sfetnic) şi Emilia Dobrin (Zâna Iacului). „Şicanele“ au reînceput însă după finalizarea filmului. „După ce stimatul tov. Dulea a semnat alaltăieri vânzarea filmului, ieri şi-a retras semnătura. Fiind unul dintre filmele cu devizele cele mai ridicate, cică Centrala «România-Film» a hotărât să fie raportat anul viitor pentru a nu depăşi suma globală. Posibil…Doar ăsta să fi fost motivul? Nu mai erau şi alte filme costisitoare? Bănuiesc că stimatul tov. Dulea, având temeri şi observaţii la filmul meu, crede că astfel mă poate speria şi constrânge. Se înşeală“, nota Alexandru Tatos în jurnal la 30 decembrie 1987. După o serie de vizionări şi „tăieturile“ aferente, cazul a ajuns din nou pe biroul lui Mihai Dulea, la 14 aprilie 1988: „Am avut pe neaşteptate discuţia cu tov. Dulea. Am aflat ce-l sperie, ceea ce de altfel bănuiam: forma şocantă a filmului şi posibilele asemănări. În cele din urmă s-a pus problema să-l considere un film pentru copii şi să nu-l mai arate la Comisia Cinematografiei. Ceea ce poate fi prost“. Regizorul nu se înşela, pentru că mult-aşteptata ştampilă „bun de difuzare“ n-a venit prea curând. „Alaltăieri mi-a spus Vivi (n.r. - Vivi Drăgan Vasile) că cei de la Casa de Filme vor să prezinte «Secretul» la târgul cu ţările socialiste. Mi-am zis că intenţiile lor de a da în sfârşit drumul filmului se adeveresc. Fals. Mult stimatul tov. Dulea a interzis prezenterea pentru că filmul nu are «bun de difuzare». Deci hotărârea de a tărăgăna lucrurile şi de a ţine filmul în cutii e tot mai clară. Se confirmă bănuiala că graba lui Dulea de a da drumul filmului peste vară, când eram în Germania n-a fost decât una dintre manevrele lui: fiindu-i teamă c-o să rămân acolo să nu fie el considerat vinovat. Sinistru personaj!“, nota Alexandru Tatos la 8 octombrie 1988. „I-am trimis ieri o scrisoare mult stimatului tov. Dulea în care îl întreb «respectuos» ce se mai întâmplă cu «Secretul». Nu-mi fac prea multe iluzii că asta ar putea mişca ceva“, scria regizorul la 14 ianuarie 1989. A mai trecut încă o lună până la organizarea uneo noi vizionări, de data aceasta Mihai Dulea fiind însoţit de Suzana Gâdea, preşedintele Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste: „După o aşteptare de o oră şi jumătate au venit Dulea şi Suzana. Mai erau prezenţi Stegăroiu (n.r. - Radu Stegăroiu, directorul Casei de Filme nr. 4) şi cu mine. A început proiecţia. Mult stimatul tov. Dulea, care la celelalte vizionări nu schiţase niciun zâmbet, acum se silea să râdă la diverse poante şi să-i explice Preşedintei câte ceva. La un moment dat Suzana a adormit şi aşa a ţinut-o până la sfârşitul proiecţiei. Când s-a aprins lumina, i-au trebuit câteva minute bune să se şteargă la ochi, apoi a zis: «Subiectul nu se înţelege bine!». Stegăroiu i-a explicat subiectul şi apoi a zis: «Atunci să-i dăm drumul! Deci trebuie să-i felicităm pe tovarăşi!». Au mai vorbit despre actori, iar la plecare a mai zis: «Dar ăsta-i un film mai neobişnuit!». Mult stimatul tov. Dulea a semnat pe loc «bunul de difuzare»“.

„În condiţiile anormalului în care trăim, totul e posibil“

Bucuria regizorului n-a ţinut însă mult, pentru că, la 16 februarie 1989, Mihai Dulea s-a răzgândit. „Mult stimatul tov. Dulea ţine cu tot dinadinsul să-mi facă viaţa «animată» şi plină de suspans. Aşa cum m-am temut, azi dimineaţă s-a răzgândit. A dat dispoziţie să fie ridicat filmul de la cabină, pretextînd că n-am fâcut modificările pe care le-am propus. Josnică creatură! A rămas ca mâine să am o discuţie cu el. În felul acesta povestea se mai poate tărăgăna multă vreme“, nota Alexandru Tatos, care a operat şi noile modificări, toată operaţiunea finalizându-se la 28 mai. Tergiversările  au ţinut până la finalul lunii iunie, iar la 2 iulie 1989 regizorul făcea o ultimă însemnare în jurnal: „«Secretul armei…secrete» iese pe ecrane. Astăzi este avanpremiera la cinema «Studio», pe care eu o consider adevărata premieră pentru că filmul a fost programat tot la «Luceafărul». Deci, iese lăturalnic, cu o anume pecete pusă pe el. Desigur asta mă mâhneşte, dar în acelaşi timp trebuie să mă gândesc ca ruşinea nu este a mea, ci a celor care au tratat filmul în felul ăsta. Conferinţa de presă, cu toată perticiparea redusă din motive pe care nu le cunosc, a fost plină de entuziasm şi asta mă face să mă conving încă o dată că este un film deosebit, de fantezie debordantă, cu siguranţă aduce ceva nou în peisajul inematografiei noastre. S-ar putea totuşi să nu aibă soarta pe care o merită: în condiţiile anormalului în care trăim, totul e posibil“. Publicul a avut însă priză la public şi a vândut 1.209.588 de bilete în cinematografele autohtone. A fost ultimul succes al lui Alexandru Tatos, care, bolnav de cancer fiind, s-a stins din viaţă la 31 ianuarie 1990, înainte ca ultimul său lungmetraj, „Cine are dreptate“, ale cărui filmări le finalizase la 9 noiembrie 1989, să iasă pe marile ecrane. Acesta a fost terminat de către foştii săi colegi din echipă şi a avut premiera la 4 iunie 1990, însă n-a fost văzut decât de 53.879 de spectatori. 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: