Deosebirile dintre cele două personaje sunt însă destul de mari. Să spunem doar că, în timp ce plăsmuirea lui Flaubert alege adulterul ca fiind „cea mai convenţională metodă de a te ridica deasupra convenţionalului“ (Nabokov), în scopul de a experimenta viaţa romantică din lecturi (aşadar, nu e vorba niciodată de dragoste, doar de iluzia ei), cazul rusoaicei aristocrate este unul de adulter clasic. În plus, Anna Karenina iubeşte şi este iubită, atât de amant cât şi de soţ; ceea ce este împotriva ei şi până la urmă o distruge sunt convenţiile rigide ale înaltei societăţi.

Karenina cum n-aţi mai văzut-o

Londonezul Joe Wright (40 de ani) era deja autorul a două fulminante ecranizări, să le zicem aşa, „de epocă“: „Mândrie şi prejudecată“ (2005; ce se mai putea spune nou despre clasicul lui Jane Austen? ei bine, Wright a făcut-o) şi „Atonement“ / „Ispăşire“ / „Remuşcare“ (2007), după romanul contemporanului Ian McEwan. Aşa că era evident că „Anna Karenina“ a lui Joe Wright nu va fi o ecranizare cuminte.

În cazul de faţă, este foarte important şi numele scenaristului: britanicul (de origine evreu ceh) Tom Stoppard, unul dintre cei mai apreciaţi dramaturgi şi scenarişti contemporani. Cei doi aleg pentru „Anna Karenina“ versiunea 2012 o convenţie care aminteşte de cea teatrală; nu doar că numeroase secvenţe sunt turnate pe scenă sau în interiorul sălii de teatru, ci decorurile în întregime sunt de mucava şi pură butaforie. Atenţie, însă, nu este vorba de vreun plicticos spectacol filmat, ci de cinema „la cea mai înaltă tensiune“, care de multe ori îţi taie pur şi simplu respiraţia.

Deseori, personajele poveştii sunt angrenate în scene care, prin artificialitatea lor, îţi arată clar că această ecranizare nu are nimic de-a face cu oricare dintre cele care au precedat-o. Ele se mişcă în mod previzibil într-un decor de mucava, recită nişte replici parcă învăţate pe de rost, dau sentimentul de marionete mânuite de un păpuşar nevăzut, funcţionează ca nişte mecanisme dezarticulate – mai ales în scenele de grup, care amintesc de convenţiile musicalului hollywoodian. Impresia de mecanic placat pe textul clasic este covârşitoare, dar treptat convenţia te cucereşte, datorită înaltei clase cu care este realizată.

Lumea e o scenă

Ne putem întreba de ce a ales Joe Wright să filmeze textul clasic în felul acesta. Să fie vechea idee că „lumea e o scenă“? Să simbolizeze aceste fantoşe lipsa de autentic a mecanismului adulterului? Sau al înaltei societăţi? Să fie economie de scenografie? Sau, pur şi simplu, pentru ca „Anna Karenina“ a sa să nu semene cu oricare alta făcută mai înainte?

La fel ca şi în „Atonement“, splendoarea vizuală care se degajă din numeroase cadre ale filmului este copleşitoare; ele amintesc de diverse tablouri, fie acestea reale sau nu. Filmul este turnat într-o cheie romantică, a excesului, a îngroşării, a patetismului. Există o stilistică a exagerării, pe care Wright o aplica şi în „Atonement“ şi pe care o foloseşte cu brio şi aici.

Regizorul nu a trebuit să se gândească mult pentru a-şi alege interpreta: Keira Knightley, deja actriţa sa fetiş (a mai folosit-o şi în cele două ecranizări de care aminteam). Una din marile frumuseţi contemporane, Knightley este dublată şi de o actriţă foarte bună. Dar revelaţia filmului este interpretarea lui Jude Law, care creează un Karenin extrem de credibil.

 

Anna Karenina (Marea Britanie, 2012)

Regia: Joe Wright

Cu: Keira Knightley, Jude Law, Aaron Taylor-Johnson

Rulează la: City Cinema Sun Plaza