Roboţi hackeri au rezervat câte 1500 de tichete. Le-or vinde la un bilet în plus, ca pe vremuri, în faţă la răposatul Cinema Patria (fost ARO) de la Bucureşti? Doar aşa au început marile averi cu Maybach pe plaiurile mioritice, nu?

Din fericire totul s-a reglat (sper să nu cobesc) şi am prins rezervare şi la RMN, după ce victorioasă, datorită unei prietene de nădejde, voi vedea şi Top Gun aici (dar vine simultan şi în ţară!). La conferinţa de presă n-a mai fost despre Netflix, ci de ce a fost inclus un film sponsorizat de oligarhii ruşi (dar înainte de 24 februarie, deci nu se pune, s-a justificat), de ce n-a fost sancţionată India (poate unde cumpără arme de la francezi, s-a insinuat), de ce nu-s destule femei regizor, ba sunt prea multe, la selectatele din Hexagon, sunt trei şi doar un bărbat...

Aş fi preferat să aflu dacă afişul azuriu e doar cu gândul la Truman Show sau şi la Drumul spre stele, din 1946 (primul an al Cannes-ului, după cel din 1939, care n-a mai avut loc), spre Paradis!

Am apucat să văd 2 filme la Olympia: Tenor, un film tandru despre rap şi muzica de operă, cu Roberto Allagna şi cu Michele Laroque, care are o mamă româncă, Doina. Doiniţa o cheamă şi pe o fermecătoare conaţională, din Nisa, întâlnită în avion, care mi-a promis că poate ajung de astă dată, în ultima zi, la Observatorul pe care l-am descoperit în Candice Renoir. Şi Oare cu ce ţi-am greşit Doamne, cu toţii, o comedie adorabilă, a treia, din seria „gineri de toate neamurile“ şi al cărei regizor a fost invitat cândva la Băneasa.

Şi încă o sincronicitate: Mon Dieu în titlu, tocmai când sunt în juriul ecumenic Signis, figurez ca din Elveţia pe badge, care e în sfârşit roz, cu pastilă albă.

Şi cum în BlueAir era şi Simona Halep, cred că-i un semn de bun augur pentru cineaştii noştri.