Dezvoltat în cadrul câtorva festivaluri din această parte a Europei – Baltic Event Tallinn, unde a obţinut Premiul Reţelei de producători, Sofia Meetings, Meeting Point Vilnius şi Transilvania Pitch Stop- şi finanţat de CNC, TVR şi companii private, Căutătorul de vânt (mai fluent în engleză: The Windseeker) spune o poveste care ar părea simplă, dacă n-ar fi complicată, despre cum străbate un bărbat tărâmul acela incert dintre viaţă şi moarte. Dar ce poate fi simplu aici? Nimic. Căci cine se poate despărţi senin, de viaţă? Mai ales când e în floarea vârstei?

Când tocmai primeşte vestea că va fi angajat într-un nou proiect imobiliar, după ce, dintr-o convorbire telefonică, înţelegem că tocmai a ieşit deprimat dintr-o căsătorie frântă, tânărul inginer constructor Radu Frâncu (Dan Bordeianu) află de la un doctor (Doru Ana), la necesara vizită medicală, că are un cancer pulmonar terminal şi, deci, doar încă vreo trei luni de trăit. În disperare, conduce maşina spre oriunde şi ajunge astfel într-un sat uitat de lume, pe la Dunăre, despărţindu-se pe drum, ca într-un ritual final, de tot ce a fost înainte viaţa lui: maşina, actele, telefonul, identitatea, tot.

Aici descoperă o altă viaţă, cea a oamenilor simpli, care culeg fructe, prind peşte şi cresc copii. Care, când ajung mari, nu mai dau pe acasă şi nu mai vin din străinătate. Radu adoptă şi el viaţa celor care îl adoptă fără a-i pune întrebări, fiindcă bătrânul Pavel (Adrian Titieni) îi simte disperarea, îl ia în casă şi îl tratează ca pe fiul său (căci oricum cel real nu mai vine, muncind printre străini, dar tot plătind la ridicarea unei case ce seamănă cu un cavou).

Sofronea a ales să scrie această istorie atât de personală, a bărbatului lovit în moalele capului de vestea prematurei sale dispariţii, asumându-şi un stil al naraţiunii şi al punerii în cadru, ce refuză gesturile grandilocvente. Privilegiind o manieră epurată, autorul îşi construieşte semnificaţiile pe diferitele paliere ale interpretării actoriceşti, acordând egală greutate ambientului, din care selectează doar acele locuri care contribuie la alcătuirea sensului, ducând mai departe ideea, fără ajutorul cuvintelor.

De pildă, plecat spre nicăieri, în noapte, într-un autodafé sui-generis pe câmp, Radu îşi arde simbolic numele profesional, repetându-l obsesiv şi tensionat deasupra focului, semn al disperării ce îl va conduce apoi şi pe marginea unui viaduct. Filmat din vale, Radu apare mic în vârful construcţiei de beton, de unde contemplă hăul. Şi, în acest fel, pesonajul şi peisajul în care e plasat trec dincolo de statutul lor ontologic şi devin vectorii unei stări mentale, pe care spectatorul o înţelege fără cuvinte. Cum se întâmplă când camera descoperă, printr-un lung travelling (o excepţie, într-un film care favorizează cadrele statice), pamântul uscat, prelungit cu braţul păros al protagonistului prăbuşit lângă maşină. Un mod personal de a alcătui vizual, prin pregnanţa detaliului, un ecou la cuvintele din Geneză: “căci ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce”

Aceasta este ţinta discursului cinematografic din Căutătorul de vânt: a reda prin toate mijloacele, puţine, dar esenţiale, traseul psihologic pe care îl străbate un bărbat tânăr, care, pus în faţa certitudinii morţii sale premature, descoperă viaţa. Sofronea a exersat această manieră de a face imaginea să vorbească în locul cuvintelor şi în scrutmetrajul său din 2013, Copacul, în care povestea unui bărbat şi a unei femei se ţese în jurul unui copac din pustiu, fără dialoguri, dar cu impulsul spre meditaţie.

Radu este în centrul atenţiei regizorului şi de aceea camera de filmat îl urmăreşte permanent, căci, chiar şi din dialogurile cu ceilalţi, importantă este reacţie inginerului la ceea ce vede, aude, află. Fiindcă stările interioare ale personajului aflat într-o situaţie de criză îl interesează pe regizor. De exemplu, la consultul medical iniţial, îl vedem puţin pe doctor, la început, apoi camera nu se mai desprinde de chipul lui Radu, care îşi află sentinţa.

De aici şi dificultatea partiturii lui Dan Bordeianu, experimentatul actor al Teatrului Nottara, care şi-a consolidat statutul de vedetă prin rolurile interpretate în filme şi seriale de televiziune. Care îl vor fi învăţat valoarea chiar şi a celui mai mic rictus în construcţia expresiei faciale şi rolul major al prim-planului în exteriorizarea nonverbală a trăirilor interioare. Experienţă ce îşi aduce pe deplin roadele şi în Căutătorul de vânt.De altfel, Mihai Sofronea a recurs la actori cu experienţă pe platourile de filmare: Adrian Titieni este aici un moş hâtru, dar abătut de tristeţe, cu pătrundere sufletească şi plin de înţelegere pentru ceilalţi. Olimpia Melinte este o mamă tânără, care nu şi-a pierdut lumina fiinţei, în ciuda faptului că ţine în spate o casă şi creşte singură un copil, după ce bărbatul i-a plecat definitiv în străinătate. Hrănindu-l pe rătăcitul Radu, femeia se apropie de el. Şi el poate că o iubeşte, dar nu poate decât să-i refuze propunerea de a rămâne cu ea, fiindcă el ştie că nu are viitor.

În această relaţie aerată, de aproape-iubire îşi dovedeşte regizorul capacitatea de a alcătui filmic un cocon al dragostei, numai din priviri şi subînţelesuri, din aerul care îi învăluie, fără nimic din carnalitatea excesivă cu care lumea modernă ne-a obişnuit a asocia iubirea. Iar în acest spaţiu al potenţialei iubiri a celor doi maturi, copilul Tudu îşi găseşte locul potrivit, fiind el însuşi un puşti luminos şi îndrăzneţ, în interpretarea talentatului Sebastian Pintilie, care aduce şi el în film experienţa sa din seriale tv.

Nu ştiu dacă bulgarul Valeri Iordanov, interpretul pescarului care, la final, îl readuce la viaţă, din apele mării, pe Radu, este un actor cu experienţă de film, dar şi el s-a integrat perfect în distribuţie, jucând firesc şi rostind cu simplitate, replici cu evidente ecouri biblice.

Nu doar actorii au intrat cu forţe depline în formula cinematografică propusă de regizor, ci şi restul echipei. Toni Cartu, autorul imaginii filmului, a împărtăşit principiile esteticii peliculei şi a filmat cu tonalitatea necesară, această realitate strict selectată, pentru a fi semnificativă pentru parcursul psihologic al unui om traumatizat. Aşa cum este filmat Bucureştiul ca un deşert, un oraş fantomă, fără oameni, prin care conduce Radu, după ce a aflat că va muri curând. Iar muzica lui Massimiliano Nardulli, folosită cu parcimonie în film, creează şi aici atmosfera de mister psihologic necesară, prin sonorităţi electronice moderne.

Ştiinţa actorilor de a se plia eficient, cu naturaleţe, pe cerinţele rolurilor a contat în împlinirea mizei estetice a filmului, dar probabil că şi în menţinerea ritmului de producţie adecvat finanţării, povestea fiind filmată în 30 de zile.

Iar Mihai Sofronea cunoaşte valoarea respectării programului de platou, pentru metabolismul financiar al unei producţii, căci a lucrat ca asistent, cu regizori precum Corneliu Porumboiu sau Radu Gabrea şi a regizat mai multe episoade dintr-un serial de televiziune, pe lângă scurtmetrajele realizate în cele vreo două decenii de carieră.Primul său lungmetraj de ficţiune anunţă intrarea în cinematografia românească, a unui autor care ştie bine să-şi structureze discursul filmic şi care, într-o epocă a vitezei şi a capacităţii reduse de concentrare a publicului, a avut curajul să debuteze cu o peliculă în care operează cu timpul lung, cu perioadele generoase, care permit privitorului să se încarce cu tensiunea maximă, pe care o resimte protagonistul. Şi să mediteze la semnificaţiile acestei istorii existenţiale, bine articulate şi expresiv filmate.

***

Căutătorul de vânt (2021)

Scenariul şi regia: Mihai Sofronea

Imaginea: Toni Cartu; Scenografie: Marian Pîrvu; Costume: Ana Cântăbine; Montaj: Corina Stavilă. Muzica: Massimiliano Nardulli

Cu: Dan Brodeianu, Olimpia Melinte, Adrian Titieni, Sebastian Pintilie, Doru Ana, Valeri Iordanov,