VIDEO Irina Petrescu: „Nu accept să fiu un obiect de consum!“

VIDEO Irina Petrescu: „Nu accept  să fiu un obiect de consum!“

Irina Petrescu, la cafea cu jurnaliştii de la „Adevărul“

De la Arhitectură şi Filologie, a ajuns, fără să-şi fi dorit, la actorie. Pentru Irina Petrescu, şansa şi întâmplarea au avut un rol major în devenirea ei. Duminică, 19 iunie, actriţa împlineşte 70 de ani. Dintre sutele de roluri pe care le-a interpretat nu preferă unul anume, ci pe cel al propriei vieţi.

Ştiri pe aceeaşi temă

„Adevărul": V-am cerut să veniţi la interviu cu un obiect care semnifică ceva special. Aţi adus un tablou. Care este povestea lui?

Irina Petrescu:
  În acest mic tablou este casa bunicilor mei paterni, o casă gen culă musceleană cu etaj, care este în Rădeşti - Muscel, la jumătatea distanţei dintre Piteşti şi Câmpulung Muscel. Aceea este casa copilăriei mele fericite. În acest sat, Rădeşti, prin anii '50, a filmat Jean Georgescu primul lui film după „catastrofa" de la 23 august. Este un film-reţetă stalinist, despre colectivizarea agriculturii, cu personaje precum boierul cel rău care unelteşte şi cu ţăranul cel tânăr şi frumos. Nu ştiu cine a scris scenariul. Acest film s-a filmat la Rădeşti. Casa noastră a fost aleasă să fie casa boierului, iar boierul era Liviu Ciulei.

Irina Petrescu, o mare doamnă a teatrului românesc, la ceas aniversar Fotografii: Marian Iliescu

Această „coincidenţă" o fi fost parte a unui plan divin?  Mai târziu aţi ajuns actriţă şi aţi avut o relaţie specială cu Liviu Ciulei...

Cred că a fost doar o coincidenţă. Am putea suspecta de acest lucru cel mult un spiriduş. Dumnezeu se ocupă de lucruri mult mai serioase!

Mi-aţi spus la telefon că nu aveţi e-mail. În ce relaţie sunteţi cu tehnologia?

Eu sunt pe trotuarul acesta, digitalul este pe trotuarul de vizavi. Trecem unul pe lângă altul, dar nu ne salutăm. Folosesc un amărât de telefon, nu am internet. Am colegi care „zboară" pe net. Victor Rebengiuc are cont pe Facebook, are fani, vorbeşte pe Skype. Pe mine, tehnologia mă umileşte, îmi dă o stare îngrozitoare. Chiar şi televizorul îl folosesc foarte rar.

De aceea refuzaţi să apăreţi la TV?

Nu refuz un interviu, dar contează contextul şi formatul. Înclinaţia spre divertisment a televiziunilor particulare pe mine mă contrazice ca persoană. Nu mă distrează televizorul şi nici nu accept să fiu un obiect de consum. În general, televiziunea te expune foarte mult şi de cele mai multe ori în favoarea ei şi a ratingului, mai puţin în favoarea subiectului. Înainte, artiştii erau priviţi cu condescenţă, cu un respect căptuşit cu dragoste. Acum, respectul este înlocuit cu admiraţia pentru contul din bancă. Artiştii fiind mult sub cota de interes a curiozităţii publice sunt priviţi astfel: „Ăsta care are 18 milioane de lei pe lună?". Apoi este şi o grijă a mea de a nu obosi publicul care, oricât de îngăduitor ar fi, nu trebuie agresat. Mai rara vedere e mai cu plăcere. Este de preferat să auzi „Dar de ce nu mai vedem pe Cutare", în loc de "Iar a apărut Cutare?".

„Irina Petrescu intimidează" sunt remarcile a doi colegi jurnalişti. De ce intimidează persoana dumneavoastră?

Nu este ceva urmărit. Vine probabil dintr-o rigoare a educaţiei primite acasă.

Ne puteţi vorbi despre părinţii dumneavoastră?

Tatăl meu a fost medic, mama a fost casnică până la un moment, când a trebuit să facă o şcoală de asistente şi să îşi ia un serviciu, pentru că nu mai puteam trăi cu un singur salariu. Bunicii paterni au fost învăţători şi profesori. În familia mamei, tatăl a fost inginer topograf. Mă întreba odată o jurnalistă. „Aveţi cumva o descendenţă aristocrată?". Eu i-am răspuns: „Da, pe linie paternă strămoşii vin din Neagoe Basarab, iar pe linie maternă mă trag din Vlad Ţepeş" -  pentru că bunicul matern este din Snagov. Eu spuneam asta de haz, dar ea a luat-o în serios şi aşa a şi apărut. Originea mea este mic burgheză.

Aţi suportat prigoana care a urmat după 1944?

Într-un fel, da. A avut de suferit unchiul meu, fratele cel mare al tatălui, care a făcut politică ţărănistă, el fiind ministru sub Guvernul Antonescu. A fost condamnat, a făcut puşcărie, a ieşit din închisoare şi a rămas un om integru. Şi eu am avut nişte necazuri, dar nu aş vrea să se înţeleagă că mă consider victimă.

Factorul „şansă" a jucat un rol important în viaţa dumneavoastră. Cum aţi ajuns actriţă? 

Eu mă pregăteam pentru Arhitectură, dar mătuşa mea a insistat să dau la Filologie, la Română- Franceză -  eram mioapă, iar la Arhitectură se cerea mult desen. Am picat examenul din cauză că am făcut prost retroversiunea. Pentru mine, fostă premiantă, a urmat un an umilitor. Părinţii mei, ca să mă consoleze, m-au luat într-o seară cu ei la restaurantul Continental. Şi pe lângă noi a trecut de câteva ori un domn cu barbă care, la un moment dat, a cerut permisiunea să vorbească cu tata. Eu şi mama am crezut că este un fost pacient, dar, după ce domnul a plecat, tata ne-a spus că era regizor, că se numea Savel Stiopul şi că i-a cerut voie ca eu să dau nişte probe pentru un film. Am mers la studio, am făcut nişte fotografii pentru un film al cărui scenariu era scris de Marin Preda. Filmul nu s-a mai făcut, dar Savel mi-a zis: „Te pregătesc eu. Trebuie să te prezinţi la admitere la Institut". M-am pregătit, am dat examen, dar nu am scris în dosar că aveam un unchi deţinut politic, că mama avusese o casă naţionalizată, că mai avuseseră nişte averi pe la ţară.

De ce v-aţi ascuns originea „nesănătoasă"?

Am omis intenţionat. Am vrut să văd dacă sunt respinsă din cauză că nu sunt bună sau din cauza dosarului... Şi am luat probele, dar înainte de proba la Limba Română am fost chemaţi la secretariat, unul câte unul, şi întrebaţi dacă mai avem ceva de declarat. Eu am spus „Nu". Şi înainte de examen, eu şi o fată am fost anunţate că suntem exmatriculate pe motiv de declaraţii incomplete în dosar.

Cum aţi reacţionat?

Eram bucuroasă că luasem probele practice, şi încă foarte bine. Dar pentru că aceste probe se dădeau înainte, am avut timp să mă înscriu la Filologie, unde am şi reuşit. Doar că în luna noiembrie, la avizierul facultăţii, citesc: „Petrescu Irina Carmen este exmatriculată pe motiv de declaraţii incomplete la dosar". Nu înţelegeam de ce, pentru că de data aceasta eu declarasem absolut tot! „Nu se poate ca un om să fie pedepsit de două ori pentru aceeaşi greşeală!", a zis tatăl meu şi s-a dus în audienţe la rectorat. Ei îl tot amânau, că nu s-a întrunit consiliul. Într-o zi, tata a fost solicitat să îngrijească, într-o familie, o doamnă în vârstă. Pe parcursul tratamentului a aflat că doamna era mama Constanţei Crăciun, ministrul Învăţământului şi Culturii. Tata a cerut o audienţă, a fost primit, i-a explicat doamnei Crăciun situaţia şi am fost reprimită la Filologie. Între timp, Liviu Ciulei a văzut fotografiile pe care eu le făcusem pentru Savel şi le-a zis asistenţilor să mă cheme la probe. Am dat probe la „Valurile Dunării", le-am luat. Mi-am dat toate examenele de an la Filologie, iar în vară am început filmările la „Valurile Dunării". Şi în anul acela m-am prezentat din nou la Institut, dar acum aveam un film început, aveam un dosar cu tot ce trebuia şi am reuşit să intru la IATC. Aşa am, pe lângă IATC, şi un an de Filologie.

Cât a fost şansă şi cât determinare în acest parcurs?

N-a fost nicio determinare. A fost şansă şi întâmplare, un concurs de împrejurări, atât. 

Obiectul Adevărului

" În acest mic tablou este casa bunicilor mei paterni, o casă gen culă musceleană cu etaj, care este în Rădeşti, lângă Muscel. Aceea este casa copilăriei mele fericite. Casa noastră a fost aleasă să fie casa boierului, iar boierul era Liviu Ciulei în filmul lui Jean Georgescu, realizat în anii '50. "

„Nu mă tem de bătrâneţe"

Oamenii pe care i-aţi întâlnit, nu tot şanse au fost?

Şahighian, profesorul meu de clasă, Liviu Ciulei, David Esrig, Gopo, Vitanidis, Blaier, Penciulescu... La fel şi Măniuţiu sau Sanda Manu şi doamna Crăciun. Am întâlnit-o mai târziu şi am îndrăznit să-i spun: „Vă mulţumesc mult, tovarăşa Crăciun, datorită dvs. am fost reprimită la facultate". Am avut şansa unor parteneri extraordinari şi şansa de a juca la Bulandra. Aici au fost Clody Bertola, Gina Patrichi, Ileana Predescu, Petrică Gheorghiu, Liviu Ciulei, Pittiş, Caramitru, Rebengiuc. Primul meu spectacol a fost la Bulandra, cu „Leon şi Lena" al lui Ciulei.  Am avut şansa să călătoresc - am fost în toate ţările din Est -, dar niciodată ca turist - eram ori în turneu cu teatrul, ori cu o gală de film românesc.

Unde aţi ieşit prima dată din ţară?

Prima mea ieşire din ţară a fost la Paris, la o gală de film românesc care se deschidea cu „Valurile Dunării". Vă daţi seama ce însemna să mergi la Paris în anii '60-'61? Ce strădanii din partea croitoresei! Mătuşa şi mama aveau lacrimi în ochi, valiza era burduşită... Şi la aeroport, după ce trec de vamă, paşaport, vize, aud în difuzor: „Tovarăşa Petrescu Irina Carmen este invitată la biroul de informaţii". „Viza dumneavoastră nu este în ordine. Veţi pleca mâine, astăzi nu puteţi pleca", mi s-a spus la biroul de informaţii. „Dar mâine nu are rost să plec, gala este astă-seară", am protestat eu.  Şi m-am întors acasă. Cu mama, cu tata, cu valiza...

Cum aţi suportat această înfrângere?

A fost o umilinţă îngrozitoare! N-am primit nicio explicaţie, dar am găsit-o mai târziu, când mi-am citit dosarul. Ulterior, am plecat peste tot. Nu am mai avut probleme. Cineva m-a luat pe răspundere, aşa cred eu.

Ce personaj a fost cel mai aproape de structura dumneavoastră?

Nu mi-am dorit niciodată un rol anume. Această orientare profesională nu a fost visul meu, iar personajele au venit în întâmpinarea mea. De fiecare dată s-au potrivit momentului meu feminin de evoluţie.

Dacă aţi putea trăi viaţa unui personaj, care ar fi acela?

Niciunul. Mă simt bine în caleaşca mea şi îmi face plăcere să port pălăriile diverselor personaje. În anii '70 aveam nouă spectacole pe săptămână - sâmbăta şi duminica. Divin şi epuizant! Dar nu mi-am luat concediu de la viaţa mea personală!

Pe 19 iunie veţi împlini 70 de ani. Dacă aţi primi cadou o maşină a timpului, unde aţi interveni?

Jucăria este periculoasă. M-aş feri s-o folosesc. Fiecare clipă are semnificaţia ei. Nu mă tem de bătrâneţe, nu mă complexează ridurile sau părul cărunt. Experienţa care se dobândeşte nu poate fi contrazisă prin niciun artificiu de visare.

Carte de vizită

- S-a născut la 18 iunie 1941, Bucureşti.
- A absolvit IATC „I.L. Caragiale" Bucureşti, promoţia 1963, clasa Ion Şahighian şi David Esrig.
- Filmografie selectivă: „Valurile Dunării" (1959), „Duminică la ora 6" (1965),  „Prin cenuşa imperiului" (1975), „Imposibila iubire" (1983), „Hotel de lux" (1992).
- Spectacole de teatru (selecţie): „Leonce şi Lena" de Georg Buchner, regia Liviu Ciulei (1970), „A douăsprezecea noapte" de William Shakespeare, regia Liviu Ciulei (1973), „Dimineaţa pierdută" de Gabriela Adameşteanu, regia Cătălina Buzoianu (1986), „Unchiul Vanea" de A. P. Cehov, regia Yuriy Kordonskiy (2001).

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările