Stela Popescu, momente vesele şi triste: „Mama m-a ţinut rasă în cap până la 12 ani pentru că, în Basarabia, m-a muşcat de creştet un păianjen otrăvitor“

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Stela Popescu a fost una dintre cele mai iubite şi apreciate actriţe din România. Şi-a construit cariera cu tenacitate şi talent, însă în viaţa sa au existat şi momente dramatice, mai ales în perioada celui de-Al Doilea Război Mondial, când familia ei a fost nevoită să plece din Basarabia.

Stela Popescu a murit. A făcut stop cardio-respirator. Actriţa trăia singură într-o casă mare şi cochetă din Bucureşti. Era refugiul ei. Acolo îşi strânsese toate micile nimicuri de suflet adunate în cele opt decenii de viaţă şi activitate. Fotografii, mărunţişuri, cadouri, bibelouri, schiţe, tablouri, de toate avea. Lumea îi spunea că-i prea mult, dar ea nu putea să se despartă de niciu­nul. Îi plăcea aşa, să le privească, să îşi amintească. Numai în bucătărie, dulapurile erau înţesate de zeci de căni şi farfurioare, aşezate frumos, ordonat, simetric, după model şi culori. În casa aceasta atât de încăpătoare, Stela Popescu era singură printre amintiri şi într-o zi însorită, călduroasă pentru o toamnă târzie, pe 23 noiembrie, s-a prăbuşit printre ele. Au rămas într-o linişte asurzitoare numai ele, obiectele-simbol al spectacolelor, filmelor şi sutelor de admiratori.

Tatăl, confiscat de comunişti: „Le-au dat conserve şi topoare“

Stela Popescu s-a născut pe 21 decembrie 1935, în Orhei – pe atunci, România – într-o familie de învăţători de sat. Aceasta a fost, însă, neşansa. Căci odată cu venirea războiului mondial, tatăl său a fost deportat de către sovietici, cu vina de a fi fost intelectual, carevasăzică, duşman de clasă. S-a întâmplat aşa: „Aveam 5 ani. Tata a fost deportat în Siberia în 1940. Ruşii au avut un sistem foarte inteligent de a ocupa Basarabia. Au luat într-o noapte tot ce era intelectual, bărbaţi în special, şi i-au dus direct, în vagoane, în Vladivostok. (...) Tata a scris 18 ani şi n-am primit nicio scrisoare de la el. Toate scrisorile se adunau de către autorităţi şi le dădeau foc în apropiere, într-un şanţ. Pe el l-au dus la capătul pământului, în Siberia. Le-au dat conserve şi topoare şi le-au zis să-şi facă barăci. Stomacul tatei era ca fierul când l-am reîntâlnit, de la atâtea lemne tăiate. A mâncat rădăcini de copaci, a scăpat cu viaţă, deşi se omorau între ei“, povestea Stela Popescu într-un interviu acordat reporterilor „Weekend Adevărul“, în 2012. Aşadar, a fost nevoită să crească departe de tatăl său. Stela şi mama sa s-au mutat în România, unde mama a primit casă şi loc de muncă, printr-un decret dat de Ion Antonescu pentru basarabeni. Au lăsat totul în urmă şi au luat-o de la capăt, cu un geamantan în care aveau numai două linguri, două furculiţe, feţe de pernă şi câteva hăinuţe.

Tata a scris 18 ani şi n-am primit nicio scrisoare de la el. Toate scrisorile se adunau de către autorităţi şi le dădeau foc în apropiere, într-un şanţ. Pe el l-au dus la capătul pământului, în Siberia. Le-au dat conserve şi topoare şi le-au zis să-şi facă barăci. 

Tatăl său a fost eliberat în 1958. S-a reîntors în Basarabia, în satul natal, cu interdicţia de a părăsi ţara. Abia în 1977, familia s-a putut reuni la Bucureşti, după multe intervenţii pe lângă conducerea comunistă. „Tata a trăit până la 91 de ani, cu toată aventura din Siberia. Ca să moară de la o operaţie de bilă, în România.“

image

Alături de tatăl său.

„În ziua aia am învăţat să fac pe hârtie un pui“

Însă această nefericire a fost compensată de imaginea mamei sale. Era femeie zdravănă şi hotărâtă. Ea a rămas un fel de model în viaţă pentru Stela Popescu. O admira pentru că nu plângea niciodată, pentru că era puternică, pentru că nu dramatiza, ci se gândea mereu la ce e de făcut, chiar dacă tot cerul îi căzuse pe cap, pentru că era extrem de optimistă. Mama sa nu o alinta, nu o pupa şi era, cum se zice, riguroasă, dar pentru toate acestea sau în ciuda lor, Stela Popescu spunea clar şi răspicat, într-o singură propoziţie: „Am adorat-o pe mama“.

Stela Popescu păstra o amintire aparte cu mama, pe care o relata cu multă teatralitate: „Eram la grădiniţă, în satul în care m-am şi născut, Slobozia Hodorogea. În jur era zăpadă, erau câini pe stradă... Mama: «Ti duci la grădiniţî!». 6 ani aveam. Eu: «Nu, că-i zăpadă». M-a luat de o aripă şi m-a dus direct la grădiniţă, unde era numai educatoarea. Nimeni nu adusese copiii. Învăţătoarea i-a zis mamei că-i nebună. «S-învieţe că e diminiaţă şî ia trebui să se ducă la grădiniţî!» Şi-mi aduc aminte că în ziua aia am învăţat să fac pe hârtie un pui. Mi-a desenat învăţătoarea un pui pe carton. Am spart un ou, am pus albuş pe hârtie, pe post de lipici, am adăugat nişte mălai şi a ieşit un puişor splendid. I-am adăugat un ochi albastru şi ciocul roşu. Deci ziua aia n-am s-o uit niciodată“.

Am adorat-o pe mama.

Momente, cu Stela Popescu şi mama ei

Foto: Mama Stelei Popescu, în tinereţe

image

La început, viaţa Stelei Popescu în România a avut parte de tot felul de suişuri şi coborâşuri. A fost o copilărie strămutată, totuşi. La început, a ajuns în satul Slimnic, din judeţul Sibiu, în casa unei săsoaice, care nu era prea bucuroasă de oaspeţi. Relaţia s-a mai încălzit după ce au venit ruşii şi au curăţat satul de tineri saşi, după ce a văzut şi săsoaica faţa duşmanului comun. În fine, micuţa Stela a rămas tot o străină cu înfăţişare cam ciudată. „Mama m-a ţinut până la vreo 12 ani rasă în cap. Şi asta pentru că, când eram în Basarabia, m-a muşcat de creştet un păianjen otrăvitor. Şi în două zile am avut în creştet un buboi. Au vrut să scoată puroiul de acolo. Mama era disperată, că o să rămân tâmpită. Am ajuns la spital în timpul războiului. N-aveau tifoane sterilizate, n-aveau nimic, era jale acolo. Şi fierbeau tifoanele de la răniţi şi le foloseau pe ceilalţi. Probabil din cauza asta mi s-a umplut capul de bube. Pe atunci, soarele era socotit marele vindecător al omenirii. Iar mama m-a ras în cap, timp de trei ani, de când dădea vara, pe la 1 mai. Greu mă lăsam rasă. Mă lua, mă băga între picioare şi rrrr!, mă tundea“, povestea actriţa, continuând despre cum aspectul său nu se potrivea deloc în peisajul ardelean, unde fetele săsoaice îşi purtau părul blond împletit în codiţe, împodobite cu funde.

Pâinea nu trebuie să lipsească din alimentaţia umană. Să încercaţi! Nicio mâncare nu are gust fără o bucăţică de pâine.

În fine, a trecut şi această perioadă. Până la urmă, pentru că se schimbaseră vremurile şi era pericol de a fi trimise înapoi în Basarabia – şi de acolo în vreun lagăr din Siberia –, mama a decis să încheie o căsătorie de convenţie cu un om cu suflet bun şi care a acceptat-o şi pe copilă. Împreu­nă, familia s-a mutat în Braşov, unde viaţa era mai suportabilă în anii foametei: „Ardealul o ducea mult mai bine, iar domnul, tatăl meu vitreg, avea rude la Făgăraş. Mama, care era învăţătoare, da?, a construit o casă. Şi a închiriat, lângă, un pământ de 400 de metri pătraţi. Îl săpa singură şi avea, în fiecare an, castraveţi, roşii, porumb, că-i plăcea porumbul fiert, cartofii... Creştea raţe, creştea porc. (...) Nu a existat o zi să nu am de mâncare. Cum prindea o pâine, o usca. Pâinea nu trebuie să lipsească din alimentaţia umană. Să încercaţi! Nicio mâncare nu are gust fără o bucăţică de pâine“, îşi amintea Stela Popescu despre învăţămintele din copilărie.

De la teatrul la graniţă la star TVR

După ce a absolvit liceul la Braşov, tânăra Stela Popescu a decis că trebuie să dea admitere la Teatru. Şi a venit la Bucureşti, în 1954. Numai că visurile sale au fost spulberate de comisia de examinare: „Am căzut cu brio. Eram din provincie, nu ştiam să mă îmbrac, cu părul vraişte, ziceai că-s smulsă de gâşte. Eram un băieţoi“, spunea ea. A fost repartizată, în schimb, la Facultatea de Limbă Rusă „Maxim Gorki“, unde a rezistat numai un an şi jumătate. De acolo, s-a înscris în trupa de teatru a Ministerului de Interne, cu care a jucat încă un an şi jumătate. „Era o formaţie de teatru care  urmărea educarea grănicerilor – patriotism, chestii. Dădeau spectacole pe gra niţă. Dădeau şi în Bucureşti, la sala MAI-ului, dar mai mult eram în turnee. Eram îmbrăcaţi militar, cu veston, cu fustă kaki, cu cizme, cu căciulă şi cu manta. Dezvoltarea profesională care a urmat, pe scurt: în 1956, a fost admisă la IATC, iar la absolvire a fost repartizată la Teatrul din Braşov. Din 1963 până în 1969, a jucat la Teatrul de Revistă „Constantin Tănase“ din Bucureşti, de unde s-a mutat la Teatrul de Comedie.

În 1963, însă, a început şi colaborarea cu Radioteleviziunea Română. Cum s-a întâmplat să intre în Televiziune? Povestea ea, în 2012: „M-au chemat acolo – eu eram gagică mişto, să ştiţi!, subţirică, dansam, cântam, aveam şi un soi de optimism permanent care place – şi era preşedinte unul Topor, care era ochiul limpede, să nu scape ceva! E, m-au chemat de vreo două ori, dar de fiecare dată când venea o fată tânără pe acolo, toţi se fereau, să nu cumva să fie bănui­ţi... Într-o seară, după un spectacol, imediat a sunat Topor. Toţi au îngheţat. «Mă, cine e asta care a prezentat?» «E studentă la Teatru, în anul II, ştiţi, Stela Popescu.» «S-o mai chemaţi, că-i foarte bună!» Din clipa aia am avut undă verde“.

Eram din provincie, nu ştiam să mă îmbrac, cu părul vraişte, ziceai că-s smulsă de gâşte. Eram un băieţoi.

Doamna Stela Popescu, în vacanţă la Sydney, alături de Alexandru Arşinel şi soţia lui. 

„Nu e o dramă“

În Televiziune, memorabile au rămas colaborările cu Ştefan Bănică şi Alexandru Arşinel. Întâlnirea cu Ştefan Bănică, în 1971, a fost facilitată de Tudor Vornicu – director de emisiuni la TVR – care i-a cerut lui Mihai Maximilian (foto dreapta), cel de-al doilea soţ al Stelei Popescu, cu care s-a căsătorit în 1969, să scrie un text special pentru ea şi un alt actor. Şi, povestea actriţa, cea mai bună soluţie a fost Ştefan Bănică. Împreună, au realizat cel mai lung show de până la acea vreme: a avut 45 de minute. „A doua zi dimineaţa, nu se mai putea trăi de telefoane! Toate casele de cultură, din toată ţara, ne invitau să jucăm la ei“, povestea Stela Popescu. Cuplul umoristic format cu Alexandru Arşinel şi-a pus bazele în 1979, cu texte scrise tot de Mihai Maximilian şi cu multă rigoare din partea actorilor – „Spuneţi o întâmplare haioasă“ – „Păi, ce e aia întâmplare haioasă când tu munceşti?“.

image

În postdecembrism, carierei sale din televiziune i s-au adăugat câteva reclame la un lanţ farmaceutic cunoscut. Fâşneaţă şi glumeaţă, interpreta cu avânt tineresc rolul soţiei grijulii. Au existat, desigur, voci care au ironizat situaţia. Însă doamna Stela Popescu nu s-a sinchisit de gurile rele: „Nu e o dramă. Actorii fac reclame, asta nu e o problemă. Eu n-am mai făcut reclame decât la margarină, acum 20 de ani. Mă striga lumea pe stradă «Wiesana»“. Aşa a fost să fie. În final, una peste alta, Stela Popescu spunea că e fericită – „Da!“ –, că se uită în urmă şi nu are de ce să îi pară rău. Poate numai pentru faptul că, pe când era tânără, nu credea mai mult în ea. Ce îi lipsea? Prezenţa soţului ei, „pentru că noi eram dincolo de soţ şi soţie, făceam aceeaşi profesie, aveam încredere unul în celălalt“. Dacă se temea de moarte doamna Stela Popescu? N-avea timp de ea, zicea: „Mama mea nu se văi­ta niciodată, nici înainte să se ducă. Atât spunea: «Tare rău îmi pare!». Mie îmi vine să spun acelaşi lucru, că am atâtea de făcut. Mâine, dacă nu mai joc, mai am o mie de lucruri de făcut“.

Te-ar putea interesa şi:

Ce este şi cum recunoşti un atac vascular cerebral

Alexandru Arşinel a plâns în hohote la aflarea morţii Stelei Popescu. „Ea nu a mai răspuns de ieri, a murit de ieri“plângând în hohote la aflarea morţii 

Vedete



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite