Alegerile universitare: ubi sumus?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Universitatea „Valahia” din Târgovişte

Alegerile universitare care se desfăşoară în această perioadă în cele mai multe instituţii de învăţământ superior din ţară au o miză care a fost insuficient explorată şi reliefată în dezbaterea publică. Foiletonul îşi propune totuşi să aţintească o privire cât mai profundă asupra unui proces electoral de o însemnătate aparte pentru mediul universitar românesc.

Alegerile universitare care se desfăşoară în această perioadă în cele mai multe instituţii de învăţământ superior din ţară au o miză care a fost insuficient explorată şi reliefată în dezbaterea publică până în acest moment. Cu excepţia necesarei şi bine organizatei dezbateri pentru funcţia de rector a Universităţii Bucureşti, cele mai multe materiale de presă apărute până în acest moment au fost redactate mai cu seamă de pe poziţii partizane şi au avut fie un caracter panegiric, fie unul polemic la adresa unuia sau a altuia dintre candidaţi. Afirmaţia noastră este cu atât mai evidentă în cazul universităţilor a căror existenţă măsoară încă doar câteva zeci de ani şi în cazul cărora opţiunile din acest an pot avea implicaţii majore asupra evoluţiei şi a capacităţii lor de a răspunde nevoilor comunităţilor pe care le deservesc. Foiletonul pe care-l propunem cititorilor noştri are în vedere o analiză punctuală a situaţiei reale a învăţământului superior din România, a problemelor, provocărilor şi oportunităţilor ce i se deschid (Ubi sumus?), o prezentare a cadrului legislativ, instituţional şi funcţional al alegerilor universitare (De jure şi de facto) şi o discuţie aplicată la o universitate din Regiunea de dezvoltare Sud-Muntenia cu privire la opţiunile care stau în faţa comunităţii academice dintr-un oraş cu un frumos trecut medieval înaintea alegerilor pentru conducerea Senatului şi a Rectoratului (Quo vadis). Foiletonul se bazează pe analiza legislaţiei aplicabile în învăţământul superior, îndeosebi pe cea referitoare la alegeri, pe investigarea unor documente educaţionale oficiale ale Ministerului Educaţiei Naţionale, Uniunii Europene, ale universităţilor din România, pe lectura critică a unor opinii exprimate de experţi şi oficiali educaţionali, dar şi pe experienţa directă de cunoaştere de peste două decenii a universităţilor româneşti şi de câţiva ani a celor finlandeze, estone şi britanice. Fără a fi rezultatul unei cercetări ştiinţifice metodice asupra acestui subiect şi fără a se putea desprinde de experienţe personale şi de postura de alegător - nu şi de candidat, pe care am depăşit-o deja fără succes - într-o competiţie universitară pe care o am în momentul de faţă, foiletonul îşi propune totuşi să aţintească o privire cât mai profundă asupra unui proces electoral de o însemnătate aparte pentru mediul universitar românesc şi pentru universităţile postdecembriste, în special. 

Cel mai recent barometru privind starea învăţământului superior din România elaborat de Ministerul Educaţiei Naţionale scoate la iveală o realitate care ar trebui să constituie o temă profundă de meditaţie pentru întreg mediul universitar din ţara noastră. În primul rând, documentul care face o radiografie a învăţământului superior în anul universitar 2017-2018 surprinde o scădere importantă, de nu mai puţin de 20%, a numărului total de studenţi cuprinşi în programele de studii ale universităţilor de stat şi particulare la nivel naţional. Faţă de 540.000 de studioşi, câţi se înregistrau în anul universitar 2011-2012, doar 408.000 mai erau înmatriculaţi în anul de referinţă al raportării. Pe cale de consecinţă, numărul total de universităţi a scăzut de la 108 la 93 (o micşorare cu 14%), în vreme ce diminuarea procentuală în privinţa facultăţilor a fost de mai bine de 17%, apropiindu-se astfel de tendinţele înregistrate în cazul studenţilor. Această stricţiune nu se reflectă încă în reducerea similară a numărului de posturi din învăţământul superior, contragerea la acest indicator fiind de doar 2,84% din 2011 până în 2018, cu o diminuare mai substanţială de 8% a poziţiilor didactice, numărul total al acestora ajungând la puţin peste 26.000. Explicaţia pentru această diferenţă procentuală între scăderea numărului de studenţi şi cifrele corespunzătoare în cazul profesorilor ne este oferită de reducerea numărului de studenţi alocaţi unui cadru didactic de la 19, cât arătau datele în anul 2011, la 15,5 şapte ani mai târziu.i 

 

Sursa: Ministerul Educaţiei Naţionale, Raport privind starea învăţământului superior din România, 2017 –2018 

 

Capitala era în urmă cu doi ani opţiunea a trei din zece studenţi, integraţi într-un procent aproape egal de universităţi, cifră obţinută prin raportarea la numărul total de instituţii de învăţământ superior. Regiunea de dezvoltare Sud-Muntenia, situată radial în jurul Bucureştilor, era deservită de un procent redus de doar 5,4% din numărul total de facultăţi, efectivul de studenţi fiind, de asemenea, cel mai mic din ţară, acesta situându-se la numai 3,9%. Apropierea faţă de Bucureşti, rolul Capitalei de principal laborator tehnologic, economic, cultural şi centru financiar al ţării, prestigiul de care se bucură câteva dintre universităţile emblematice din cel mai mare oraş, oportunităţile superioare de angajare, dar şi consecinţele pe termen lung ale unei centralizări a puterii, ecou al unor politici accentuate îndeosebi în perioada regimului comunist, continuate în bună măsură după prăbuşirea totalitarismului i-au determinat pe mulţi absolvenţi de liceu să aleagă programele de licenţă, master, doctorat şi postdoctorat ale oraşului lui Bucur. 

 

 

Sursa: Ministerul Educaţiei Naţionale, Raport privind starea învăţământului superior din România, 2017 –2018 

 

Universitatea „Petrol-Gaze” din Ploieşti, Universitatea din Piteşti şi Universitatea „Valahia” din Târgovişte - la cea din urmă ne vom opri în continuarea foiletonului nostru de săptămâna viitoare - au înmatriculat împreună un număr de studenţi care depăşeşte cu puţin 10% din cel total al corespondentelor lor de stat şi particulare bucureştene, insuficient ca programele lor de studii să funcţioneze la parametri optimi.ii Scăderea demografică, în special a populaţiei tinere, abandonul şcolar, mai ales din mediul rural, din oraşele mici şi cartierele mărginaşe, ponderea redusă a absolvenţilor care promovează examenul de bacalaureat, fenomenul emigraţiei generat de nevoia de a căuta un loc de muncă şi atracţia pe care o exercită universităţile occidentale accentuează aceste fenomene şi le transformă în procese cu consecinţe pe termen lung. Consiliul Naţional de Statistică şi Prognoză în Învăţământul Superior, un organism al Ministerului Educaţiei Naţionale, a confirmat într-un raport dat publicităţii aceste tendinţe.iii 

Datele strânse de cele două rapoarte oficiale abordează, printr-o serie întreagă de indicatori, aspecte legate de calitatea învăţământului superior din ţara noastră. Aflăm, de exemplu, că procentul studenţilor înmatriculaţi la diferitele cicluri, care din varii motive (repetenţie, situaţie universitară neîncheiată, abandon) nu reuşesc să-şi încheie studiile este relativ mic, ceea ce, la o privire sumară, ar putea să fie considerat un argument în favoarea eficienţei şi calităţii învăţământului superior din ţara noastră. Un indicator menit să măsoare „diferenţa procentuală dintre efectivele de la început şi cele de la sfârşit de an universitar”, raportat la anul academic 2016-2017, ne oferă astfel o cifră de 9,3%, ceea ce situează România cu mult peste Marea Britanie, Danemarca, Franţa, Germania, Olanda sau Republica Cehă.iv Procentul celor respinşi la examenele de licenţă este, de asemenea, foarte redus, acesta situându-se la doar 3,6%. În realitate, aceste procente mici sunt determinate de presiunea factorilor demografici şi sociali asupra universităţilor noastre, care au ales să-şi păstorească atent studenţii, nu de puţine ori prin coborârea standardelor de calitate. 

La fel de relevante precum aceste evaluări sunt opiniile exprimate de diverşi actori educaţionali, documentele emise de instituţiile de evaluare şi acreditare, rapoartele anuale privind starea universităţii redactate în conformitate cu prevederile Legii 1 din 5 ianuarie 2011, precum şi o serie de documente internaţionale care descriu un tablou al învăţământului superior din România. De exemplu, un material de presă realizat de agenţia Hotnews la începutul acestui an, care este fundamentat pe intervievarea a cinci foşti miniştri ai educaţiei, reuşeşte o utilă radiografiere a învăţământului, inclusiv a celui universitar. Fostul ministru Mircea Miclea, unul dintre cei mai avizaţi cunoscători ai învăţământului superior din România, a subliniat scăderea calităţii studiilor universitare, în special la ciclurile de masterat şi doctorat. Prăbuşirea demografică, pe care deja am evocat-o, şi „subfinanţare cronică” sunt indicate printre fenomenele negative care afectează calitatea învăţământului românesc, consecinţele acestora fiind, în opinia universitarului clujean, „absolut catastrofale”. La rândul său, profesorul Sorin Câmpeanu remarca „o privilegiere a unor interese conjuncturale în detrimentul unui interes vizionar şi coerent”, care contribuie la acumularea problemelor din sectorul de educaţie şi la lipsa de soluţii pentru remedierea acestora.v  

Filosoful Mihai Maci a publicat în Contributors valoroase analize cu privire la starea învăţământului superior din România, în care impostura cultivată de mecanisme universitare disfuncţionale, răsturnarea valorilor generată de scăderea dramatică a calităţii formării şi selecţiei profesorilor şi a cercetătorilor, corupţia academică, plagiatul, inflaţia de diplome fără acoperire în competenţe şi capacităţi dovedite, conservatorismul şi incapacitatea de adaptare, precum şi toate celelalte aluviuni care sunt purtate de acest torent au fost expuse unui examen sistematic, riguros, onest.vi Într-un eseu cu privire la situaţia universităţilor de provincie, publicat in primă instanţă în Contributors, în noiembrie 2013, şi reluat în cartea citată, care a strâns un număr de peste 12.000 de vizualizări online şi 58 de comentarii, Mihai Maci identifica în constituirea şi evoluţia universităţilor din centrele de învăţământ superior postdecembriste anomalii şi malformaţii congenitale, concluziile sale evocând asemănări cu teoria formelor fără fond a lui Titu Maiorescu: 

„Acesta e secretul lui Polichinelle pe care-l târăsc după ele universităţile de provincie postdecembriste: faptul că – spre a întrebuinţa o expresie aristotelică – ele sunt universităţi doar prin omonimie cu universităţile propriu-zise.”vii 

Soluţiile imaginate de profesorul Maci, de curmare a răului de la rădăcină, sunt totuşi dificil de aplicat în mod uniform, în întreg învăţământul superior naţional, tocmai pentru că, pe lângă un context general asemănător şi metehne similare, există şi o serie întreagă de particularităţi şi de opţiuni care pot conduce o instituţie de învăţământ superior fie pe calea spre performanţă şi înnoire, fie pe cea a mediocrităţii şi incapacităţii de adaptare la un mediu puternic concurenţial. Cel mai probabil, gruparea universităţilor în poli regionali, aşa cum a propus autorul, se va realiza treptat, neuniform, ca o consecinţă a proceselor demografice şi sociale pe care le-am trecut în revistă. Acestea ar putea fi accelerate de o reformă administrativă care să genereze o recalibrare a adoptării deciziilor pe plan regional. Pe de altă parte, creşterea performanţei academice reale, pentru universităţile care aleg să adopte această decizie curajoasă, ar putea îmbrăca formele nude din primii loc ani de existenţă cu un substrat profund iar accesul la resursele intelectuale occidentale ar putea genera sinergii şi sincronicităţi care ar transforma fondul obscur într-unul autentic şi capabil să ofere societăţii recompensa calităţii pentru investiţia de resurse şi încredere. Aceste transformări pot fi deja identificate, într-o oarecare măsură, în cazul unora dintre universităţile româneşti şi trebuie încurajate să continue. Cazul unor universităţi de dată recentă din ţări cu o calitate recunoscută a învăţământului superior, care au reuşit într-un termen scurt un progres remarcabil, înregistrat ca atare de clasamentele şi ierarhiile universitare internaţionale, este un bun tonic şi un imbold pentru corespondentele lor din ţara noastră care, cele mai recente dintre ele, se apropie totuşi de trei decenii de existenţă. 

Tocmai de aceea alegerile universitare care vor fi definitivate anul acesta, menite să ofere legitimitate noilor foruri de conducere şi reprezentare ale instituţiilor de învăţământ superior, constituie o bună ocazie de a susţine şi discuta programe şi soluţii, de a identifica persoanele capabile să le pună în practică, de a ridica lideri din rândurile studenţilor şi ale cadrelor didactice. Alternativa este aceea de a imita competiţiile politice din urmă cu câţiva ani prin ariditatea unor lupte pentru putere şi resurse, care în final vor secătui resursele de energie şi potenţialul de dezvoltare al universităţilor. Conceperea unor forumuri de dezbatere a diferitelor aspecte ale vieţii studenţeşti, confruntarea de idei şi dialogul structurat, redactarea de programe şi comunicarea acestora colegilor şi mediului universitar în ansamblul său, cultivarea inovaţiei în termeni de rezolvare a problemelor identificate pot aduce beneficii pe termen lung instituţiei care va reuşi să creeze cadrul propice acestui tip de abordări bottom-up, cu implicaţii profunde în ceea ce priveşte însănătoşirea şi creşterea organismului universitar. Dimpotrivă, opţiunea pentru candidaţi lipsiţi de un proiect veritabil, de un program substanţial adresat comunităţii academice, de idei şi un plan de măsuri care să răspundă nevoilor şi oportunităţilor instituţiei universitare, coborârea în mediocritate, manevrele obscure şi înţelegerile oculte, manipularea colegilor, cultivarea ambiţiilor pentru obţinerea accesului la funcţii şi poziţii universitare, specularea fricilor sau a raporturilor ierarhice, campaniile negative şi atacurile la persoană, transformarea studenţilor sau a colegilor în agenţi electorali sau în turmă de votanţi, fără ca aceştia să fie informaţi cu privire la candidaţi şi la programele lor, pot aduce prejudicii însemnate universităţilor în care vor domina asemenea practici. Accederea în cele mai înalte poziţii universitare a unor profesori cu o carieră modestă, lipsită de aura conferită de o activitate ştiinţifică care să se bucure de vizibilitate şi notorietate în rândul comunităţii academice româneşti şi străine, precum şi de reputaţia de integritate personală şi excelenţă profesorală care să faciliteze înţelegerea ambelor dimensiuni ale activităţii universitare, constituie un risc pe care îndeosebi instituţiile mai tinere ar fi bine sfătuite să nu şi-l asume. Departe de a avea nevoie de această combinatorie electorală, care să urzească diverse manevre pentru cucerirea tronurilor universitare, a căror consecinţă ar fi formarea unei oligarhii ce ar ajunge stăpână pe resursele - şi aşa reduse - ale rectoratelor şi facultăţilor, universităţile au nevoie să fie reprezentate de studenţii şi profesorii lor cei mai înzestraţi, integri şi deschişi la dialog cu comunitatea universitară, de dirijori, de şefi şi subşefi de orchestră talentaţi, şi nu de generali sau oligarhi. Într-o Uniune Europeană care caută să intensifice integrarea instituţiilor sale universitare – de exemplu prin susţinerea consorţiilor universitare europene, aşa cum au fost acestea definite în cadrul Summitului European de la Gothenburg din anul 2017, dar şi prin programele de schimburi academice şi de cercetare – aspiranţii la conducerea unei universităţi la mai bine de 13 ani de la integrarea în U.E. nu pot să fie lipsiţi de competenţe lingvistice şi interculturale dovedite, de cunoaşterea bună a mediilor ştiinţifice şi intelectuale naţionale şi europene, precum şi a evoluţiilor şi dinamicii de la nivel global. 

Rezumând, aşadar, prima parte a foiletonului nostru dedicat alegerilor universitare, curba demografică descrescătoare, fenomenele şcolare şi educaţionale cu consecinţe negative, declinul calităţii învăţământului şi procentul ridicat al eşecului şcolar, reflectat în procentele reduse ale promovării bacalaureatului, fenomenul emigraţiei, concurenţa universităţilor vest-europene şi americane, care sunt poziţionate pe locuri superioare în clasamentele internaţionale, subfinanţarea cronică, proliferarea unor fenomene universitare negative şi răsturnarea valorilor în învăţământul superior, complexitatea raporturilor dintre universităţi şi din interiorul acestora, mediul politic şi factorii de influenţă de pe plan local şi regional, mai cu seamă în cazul universităţilor de provincie, au consecinţe însemnate asupra instituţiilor academice, inclusiv a celor situate în Regiunea Sud-Muntenia, care ne interesează în mod deosebit. Acest cadru nu poate fi scăpat vreun moment din vedere atunci când încercăm să înţelegem starea de facto a instituţiilor de învăţământ superior din România şi să analizăm în substanţa lor proiectele şi programele propuse de candidaţii care-şi doresc să primească voturilor colegilor lor pentru următorii patru ani.  

Note de final:

i Raport privind starea învăţământului superior din România, 2017 –2018”,(accesat la data de 22 ianuarie 2020). 

ii Ibidem. 

iii „Raportul si recomandarile CNSPIS privind indicatorii de monitorizare ai invatamantului superior din Romania”(accesat la   data de 22 ianuarie 2020). 

iv Dropout and Completion in Higher Education in EuropePublications Office of the European Union, Luxembourg, 2015;  „How University completion rates differ across Europe”, January 14, 2016,  (accesat la data de 23 ianuarie 2020). 

v „30 de ani după. Ce înseamnă un popor needucat? Răspunsurile a cinci miniştri ai Educaţiei de după `90 încoace”, în Hotnews, 2 ianuarie 2020, (accesat la 2 ianuarie 2020). 

vi Mihai Maci, Anatomia unei imposturi: O şcoală incapabilă să înveţe, Ed. Trei, Bucureşti, 2016. 

vii Idem, „Sfârşitul universităţilor de provincie”, în Contributors, 21 noiembrie 2013 (accesat la 24 ianuarie 2020). 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite