Vocaţie şi metodă didactică

După 25 de ani de la Revoluţie, societatea românească are elevi care nu dau doi bani pe o diplomă, dascăli lipsiţi de vocaţie, inspectori şi directori numiţi pe alte criterii decât cele profesionale. O anchetă recentă dintr-o revistă franceză mă îmboldeşte să reiau o temă dragă mie, şi nu doar o dată ieşit la pensie după 50 de ani de profesorat: şcoala.

În paranteză fie spus, când tatăl meu s-a pensionat, avea 42 de ani petrecuţi în şcoală din cei 60 câţi împlinise. Asta era în 1960. Cu anii, nepuşi la socoteală, de puşcărie politică, ar fi practicat meseria de dascăl, la Cernăuţi, Rm. Vâlcea, Sibiu, Hosman şi Guşteriţa, aproape o jumătate de secol. Ca şi mine. În 1960, aveam 21 de ani şi jumătatea de secol cu pricina mi se părea un vis.

Ancheta pune faţă în faţă reuşitele şcolii din mai multe ţări şi eşecurile şcolii din Franţa. E vorba de primară, colegiu şi liceu.

Pe ministrul francez de resort l-am întâlnit nu demult, când l-am însoţit pe ministrul român al învăţământului într-o vizită oficială la omologul său. (Omolog, vorba vine, fiindcă Vincent Peillon nu are în sarcină şi universitarul, ca Remus Pricopie, ministrul român). Vincent Peillon e un om cultivat şi bine intenţionat, dar reforma pe care o  propune întâmpină mari dificultăţi din cauza conservatorismului sindicatelor, a inerţiei părinţilor şi a dezinteresului elevilor.

Selecţia şi evaluarea dascălilor

Noi am avut mai multe reforme în ultimii douăzeci de ani. Intenţiile au fost, mai de fiecare dată, foarte bune. Uneori, curajoase şi în acord cu cerinţele timpului.

Aplicarea lor în practică a fost, tot de fiecare dată, problema. M-am întrebat adesea care sunt cauzele ce determină dificultăţile de a aplica aceste reforme. Una, regăsită în ancheta de la care am plecat, este de natură administrativă. Descentralizarea pripită a lăsat şcolile la mâna autorităţilor locale, incapabile financiar şi incompetente profesional. Primari şi consilieri locali semianalfabeţi întreţin o şcoală după chipul şi asemănarea lor.

Rezultatul e prevalarea celor mai mărunte şi meschine interese personale şi locale asupra interesului elevilor şi al dascălilor lor. O altă cauză e de natură profesională: selecţia şi evaluarea dascălilor. Şi, în definitiv, a inspectorilor la toate nivelurile.

Sunt extrem de rare cazurile în care un profesor care îşi iubeşte meseria lasă catedra ca să devină inspector. Directorii nu fac excepţie. Ideea că un director trebuie să fie, în primul rând, un manager e o prostie. Soluţia este ca directorul să fie un profesor bun şi respectat, iar managerul, adjunctul său administrativ şi nu neapărat profesor. (Situaţia în spitale este riguros aceeaşi.) Evaluarea fiind formală, ce ar mai trebui adăugat? Poate doar că în Finlanda, clasată de OCDE (organism din care România nu face încă parte!) între primele trei state ca performanţe şcolare, din zece candidaţi la catedră testaţi e de regulă ales unul (în realitate, 0,89!).

Experţi care n-au predat deloc

Ceea ce mă surprinde şi mă indispune în toate aceste reforme, la noi ca şi aiurea, este că principalele inovaţii ţin exclusiv de metode. Despre conţinutul şcolii nu vorbeşte nimeni. Experţii consultaţi n-au predat adesea nici o oră la catedră. Când dascălii reali au protestat, cum s-a întâmplat în noiembrie în Franţa, ei au cerut modificarea programei (a curriculei, cum se zice acum), nu a calendarului care i-a creat lui Vincent Peillon bătăi de cap.

Opinia lor a fost că şcoala trebuie să redevină de cultură generală şi să producă oameni de carte, nu specialişti în informatică! Baza şcolii, au cerut ei, să fie limbile, literatura şi matematica.

Am susţinut acest fel de abordare dintotdeauna. Acum nu pot adăuga decât un singur lucru şi anume că şcoala se numără printre cele mai exigente meserii când e vorba de pasiune: nicăieri vocaţia nu joacă un rol mai însemnat. Despre vocaţia de dascăl, nimeni nu vorbeşte. Deşi e esenţială. Un dascăl fără vocaţie e un dascăl dezinteresat de şcoală. Urmările nu se văd imediat, dar pe termen lung ele se dovedesc fatale.

După 24 de ani de la revoluţie, societatea românească are chipul şcolii din toată această vreme, cu elevi care nu dau doi bani pe o diplomă, cu dascăli lipsiţi de vocaţie, cu inspectori şi directori numiţi pe considerente despre care e mai bine să nu vorbim, toţi, rezultaţi dintr-un lanţ al slăbiciunilor pe lângă care acela al lui Caragiale pare idilic. Metodele ca metodele, stimaţi experţi, dar vocaţia?