Soarta Educaţiei – bună de deplâns la televizor

Măsura bunei intenţii în politică nu îmi pare a fi discursul şi nici, mai nou, postările în spaţiul virtual, ci comportamentul în relaţia cu „concretul”. Şi pentru un politician, „concretul” îl reprezintă ceea ce face, inclusiv în raport cu proiectele de legi pe care le are pe pupitru.

A declara că educaţia e foarte importantă, cea mai importantă, nu costă pe nimeni nimic, adică pe politician. M-am obişnuit cu discursul ăsta de ani şi ani. Dar e suficient să te uiţi la cum se uită politicienii la propunerile din domeniu.

De câţiva ani, militez pentru desfiinţarea cursurilor de după-amiază. Am susţinut o petiţie online, mi-am construit campania din 2014, de la parţiale, pe aceeaşi temă. Nu mai eram parlamentar ca să pot influenţa decizia, dar am vorbit cu foarte mulţi politicieni pe tema respectivă, propunând soluţii ca să ajungem să desfiinţăm cursurile de după-amiază şi să lăsăm această „după-amiază” pentru „şcoala după şcoala”. Inutil! Reacţia e una tipică: poate că e bine, poate că e rău, dar - dacă nu e ideea mea - nu mă bag ca să câştige altul notorietate/popularitate/credibilitate. Politica ar trebui să fie spaţiul oamenilor generoşi. Atât de generoşi încât să poată susţine o propunere, chiar dacă nu e a lor, nu e a partidului din care fac parte, doar pentru că are efecte benefice pentru comunitate.

Educaţia este o prioritate la televizor, nu în practică. Preocuparea pentru educaţie e marcată la începutul anului şcolar sau când apar obişnuitele scandaluri, în perioada testelor de evaluare sau a bacalaureatului, de discursuri apologetice din partea celor care sunt la putere (ei mereu fac bine, indiferent cine sunt ei!) sau de intervenţiile gălăgios-critice ale opoziţiei. Apucătura politicianului român de a fi polisemantic ţine doar de locul pe care îl ocupă: în opoziţie sau la putere.

Ce refuzi la putere, susţii în opoziţie, şi invers. Iar această atitudine persistă, calculul de partid fiind unul cinic şi profund viciat de o logică mult prea electorală.

În 2010, am propus spre dezbatere Parlamentului legea manualelor şcolare. Tema e recurentă şi îi supără pe toţi, pe rând, după cum schimbă banca puterii cu cea a opoziţiei. Am fost raportor, atunci, pe acest subiect. Chiar şi ministrul vremii, Daniel Funeriu, a fost de acord că avem o „problemă”. A şi avut replica „manualele sunt un bun somnifer”. Constatam anacronismul acestor manuale şi mai ales dependenţa lor de un mecanism centralizat, un sistem care renunţă la calitate pentru un cost mic pe manual şi care nu are nici o constrângere legală de a actualiza conţinutul manualelor. Introduceam atunci pentru prima dată conceptul de „manual digital” şi cadrul în care urma să fie folosit.

La începtul acestui an şcolar, tema „manualelor" a revenit, desigur. Apoi, a murit. Va reapărea în septembrie 2016, 2017 şi tot aşa până când, probabil, nu va mai conta. În 2010, legea propusă de mine a trecut „tacit” de Camera Deputaţilor. Eram membru în Comisia de Educaţie şi mi s-a sugerat să o las aşa, să treacă „tacit” şi să încerc la Senat să o rezolv, că e Cameră decizională. A ajuns la Senat. Aşezată de câteva ori pe agenda Comisiei (condusă, evident, de puterea de atunci), eram invitată la dezbateri.

Toată lumea aprecia iniţiativa, dar nu se supunea la vot. Legea avea sens, mi se spunea, dar e o problemă cu votul, că sunt în opoziţie, greu de votat. Între timp mi-am dat demisia, (nu, n-am fost pusă sub acuzare şi nici n-am primit la schimb vreun alt post “călduţ”, pur şi simplu am rămas consecventă cu ce anunţase grupul parlamentar PNL - că va demisiona în semn de solidaritate cu oamenii care cereau alegeri anticipate). După câteva luni, legea a fost supusă votului final, în Senat (sedinţă condusă de o alta putere). A picat cu votul senatorilor, indiferent de culoare. Sunt sigură că nici măcar foştii mei colegi de atunci nu ştiau ce votau, dar, dacă li s-a spus că trebuie să voteze dupa degetul din prima bancă, au votat. Legea era necesară, mi se spunea, dar ba nu avea majoritate, ba nu mai eram acolo să o susţin. Mă interesa prea puţin să se spună că e legea „mea”. Mă interesa ca, dintre cei mulţi care aclamau Educaţia ca prioritate, cineva să o citească, să o înţeleagă şi să o susţină. Nu ar fi fost câştigul meu, ci al elevilor.

De-a lungul anilor, mulţi dintre cei care astăzi plâng telegenic soarta educaţiei ar fi avut şansa să îndrepte lucrurile. Măcar cu un vot, dacă interesul real nu există.