Oana Pellea: „Ca să mă ducă la şcoală, bunicii mă îmbrăcau adormită“

Oana Pellea: „Ca să mă ducă la şcoală, bunicii mă îmbrăcau adormită“

Actriţa şi-a dat seama abia în clasa a XI-a că vrea să facă teatru

Oana Pellea spune că nu i-a plăcut clasa I, din cauza trezitului prea devreme, şi îşi aminteşte cum se luptau ai ei s-o pregătească pentru şcoală.

Ştiri pe aceeaşi temă

Talentată şi discretă, fiica marelui Amza Pellea nu voia să facă teatru după ce, toată copilăria, a dormit prin cabinele Teatrului de Comedie din Bucureşti. Nu îi plăcea nici mirosul fardului de scenă, pe care-l simţea tot timpul pe obrazul tatălui său. Prima experienţă pe scenă, într-un spectacol improvizat, de liceeni, a fost însă de ajuns să-i „schimbe destinul". Hotărâtoare a fost, îşi aminteşte actriţa, reacţia spectatorilor la replicile ei, „drogul", cum numeşte azi acel moment. Dacă nu ar fi luat însă acest „drog", ar fi vrut să devină astronom: o fascina ideea de a calcula distanţele dintre stele. Este recunoscătoare „normalităţii" din familia ei, chiar dacă aceasta era departe de a fi o familie normală. 


„Weekend Adevărul": Cum sunteţi născută în 1962, probabil aţi început şcoala undeva, la sfârşitul anilor '60, într-o epocă ce era judecată de intelectualii respectivei perioade drept o „epocă de deschidere"...

Oana Pellea: Eu veneam dintr-o familie fericită, o familie normală, consideram eu, dar după aceea mi s-a demonstrat că excepţia confirmă regula; o familie cu principii foarte aşezate, foarte curate, foarte generoase. Am avut şi o profesoară excepţională, pe numele ei doamna Lupu, care mi-a fost dirigintă şi pe care am adorat-o. Am avut şi colegi extraordinari, am o amintire foarte frumoasă. Şcoala generală am făcut-o la 118 (n.r. - în Bucureşti), aşa se numea, în curtea catedralei Sfântul Iosif.

Un loc foarte frumos!

Da, şi am amintiri frumoase, doar că, asta ţin minte clar, în clasa I nu mi-a plăcut foarte tare şi nu m-am înnebunit, trăgeau de mine... Problema era şcoala de dimineaţă; eu sunt foarte somnoroasă şi, ca să mă ducă la şcoală, trăgeau săracii bunicii mei de mine şi mă îmbrăcau adormită. Mă trezeam la un moment dat îmbrăcată deja şi chinul era la bocanci, iarna, să mi-i pună, eu dormind.

Pe de altă parte, veneaţi dintr-o familie care avusese deja de suferit din cauza poliţiei politice a regimului comunist, aşa că mă întreb dacă în casă aţi auzit, vă amintiţi să fi auzit vreodată discuţii...?

Probabil ei au ştiut foarte bine când să-mi spună şi cum să-mi spună, şi când să aflu şi cum să aflu, pentru că la vremea aceea eram, într-adevăr, un copil şi nu cred că aş fi procesat foarte bine toate informaţiile. Am aflat multe lucruri, dar în timp, de la bunici, de la mama, dar foarte târziu; cu tata n-am discutat niciodată despre asta. Am aflat, de exemplu, că tatăl lui tata a fost şi el ostracizat şi pus la colţ din motive politice. Dar eu am aflat aceste lucruri nu din gura tatălui meu, ci de la surorile lui tata, mult după ce a murit. Informaţia a venit de fapt încet şi temeinic după ce el a plecat. Abia atunci am refăcut tot arborele... Am aflat despre străbunicii care au fost în puşcărie; o străbunică a şi murit în puşcărie, pe numele ei Mota Orman, din partea mamei. Că tataie Mihai Policrat, avocat, a fost trimis la Canal; că mamaie Gigetta şi mama au avut domiciliu forţat în Craiova, toate astea doar pentru că aveau pământ şi nu aveau „origine sănătoasă"... Amza, cel bătrân, din partea tatălui, tot aşa a păţit: i s-au luat pământurile, a fost dat afară din casă. E o poveste de la Băileşti pe care o ştiu de la surorile lui tata, două dintre ele am norocul să mai trăiască, mătuşile Irina şi Ileana. Ele mi-au povestit că Amza, bătrânul, a fost scos din casă cu tot cu copii şi nevastă... (Este chiar casa în care am reuşit, după atâţia ani, să înfiinţez muzeul din Băileşti.) E o căsuţă mică, în care a copilărit tata. Nu s-a născut acolo, doar a copilărit, până a plecat la Craiova, la liceu. Şi după ce i-a dat afară din casa construită de străbunicul meu, săracii, noaptea intrau pe geam (spărseseră un geam), să-şi mai ia din casă lucruri, pentru că au fost scoşi de acolo cu mâinile goale, cu ce aveau pe ei...

Click pe imagini



Când eraţi dumneavoastră copil, cariera tatălui dumneavoastră luase un avânt extraordinar. Se întâmpla să vă cheme să mergeţi cu el pe platourile de filmare? Aţi crescut în buzunarele scenei, cum se spune?

Da, iar asta e o poveste care mă leagă de Alexandru Darie... De el mă leagă de fapt foarte multe, inclusiv asta. Ducu era puţin mai mare decât mine şi a fost crescut tot în buzunarele Teatrului de Comedie, ca şi mine.

V-a fost partener de joacă acolo?

A fost şi partener de joacă, am fost şi am rămas parteneri de joacă/de joc la teatru (n.r. - Teatrul Bulandra din Capitală), adică suntem şi prieteni în continuare. Da, ne jucam, dar am şi dormit mult prin cabine, iar copilăria mea are miros de cabină de teatru. Din cauza aceasta nici nu-mi plăcea deloc, nu-mi doream să mă fac actriţă, pentru că nu-mi plăcea mirosul de cabină de teatru. Nu-mi plăcea mirosul de fard pe care-l simţeam pe obrazul lui tata...

Dar la şcoală existau gelozii sau, dimpotrivă, legaţi uşor prietenii cu alţi copii?

Am primit o educaţie foarte ciudată pentru zilele noastre, pentru că toate avantajele pe care le aveam mie mi-au fost interzise la şcoală, de tata... Hăinuţele pe care le aveam, pantofii mai altfel decât se găseau şi purtau fetele de la şcoală, mie îmi erau interzise, nu să le am, ci să le arăt. Tata mi-a spus că ceilalţi nu au şi nu are rost să provoc suferinţă, arătând că eu am. Îmi spunea că pot să le port acasă, să mă bucur de ele acasă, dacă invit acasă, atunci da; dar să nu mă fălesc cu ele la şcoală. Mă îndemna să mă fălesc cu ce învăţ şi cu modul în care mă comport, cu ce dăruiesc, cu ce acumulez, dar nu cu haine şi cu accesorii...

Ce materii vă plăceau? Aţi fost întotdeauna înclinată spre umanioare sau, dimpotrivă, spre Matematică şi Ştiinţe exacte...?

Matematica îmi plăcea, şi din cauza unui profesor de care m-am îndrăgostit, domnul Roiu. El mi-a fost profesor în Şcoala generală până în clasa a VIII-a. Şi după aceea m-am dus la „Dimitrie Cantemir", unde am vrut să mă duc la profilul Real, dar tata m-a înscris la Uman. Aşa a considerat el, spunându-mi că e mai bine la Uman, ca să nu mai dau examen. Cum mă pregătisem deja pentru Real m-am gândit că o să fac un an de Uman şi apoi o să mă transfer la Real. Ceea ce nu s-a mai întâmplat. Între timp am ajuns la „Zoia Kosmodemianskaia" şi pe urmă a fost acea injecţie de... drog, pot să-i spun drog! Profesoara căreia îi datorez toată cariera mea era o profesoară de franceză. Ana Mărcuţiu (îmi era dirigintă) era pasionată de teatru, îi plăcea să regizeze şi a pus în scenă un spectacol de Molière, „Bolnavul închipuit"...

Aşa că l-a rugat pe tata să-i aducă ceva costume pentru elevi. Şi pe mine, ca să ajungă cumva la tata, probabil, m-a distribuit într-un rol minuscul, fata mică. Ea intra şi spunea „Oui, papa!" şi „Non, papa!" şi asta era tot. Eu am refuzat total, i-am spus că îi fac legătura cu tata şi o s-o ajute, dar eu nu vreau să joc şi nu mă interesează, că mi se pare o prostie... M-a rugat să mă duc la repetiţii şi atunci tata a insistat să mă duc la repetiţii, că „ce-o să fie?!" şi că „mă roagă doamna dirigintă"... Şi m-am dus, numai că la repetiţie le-am spus direct că e o prostie, că sunt nişte adolescenţi ca şi mine, care se prostesc în franceză. I-am comunicat dirigintei că n-o să mă mai duc niciodată la repetiţii şi că eu voi veni direct la spectacol. Ceea ce am şi făcut, pentru că repetiţiile acelea mi se păreau o pierdere de timp. Eu aveam în cap să fac în continuare Astronomie.

Astronomie?!

Da, eram fascinată de ideea că m-aş putea ocupa cu socotitul distanţelor dintre stele... Cert este că m-am trezit în acel spectacol de liceeni, am intrat pe scenă şi (ghinionul sau norocul meu, depinde cum vrei s-o iei), s-a râs... Şi a fost atât de neaşteptat, atât de ciudat, mi-a plăcut atât de tare sentimentul de a primi această reacţie... A fost o senzaţie atât de plăcută! Şi am ştiut.

Câţi ani aveaţi?

Eram în clasa a XI-a deja, aveam deci vreo 16 sau 17 ani... Iar până în momentul acela, totul era trasat în capul meu. Dar apare câte o clipă, o secundă, o fracţiune de secundă în care ştii că ţi se schimbă destinul. Eu am ştiut, jur! Nu ştiu dacă este singurul moment de felul acesta, poate la pierderea părinţilor să mai fi simţit aşa... Dar atunci, acolo, am ştiut că mi s-a schimbat viaţa: „de aici încolo va fi cu totul altceva şi asta vreau să fac".

Deci din momentul acela nu s-a mai pus problema niciodată să faceţi altceva decât teatru...

Am rămas cu o plăcere... Eu tot mă uit la stele. Undeva, o parte din Oana Pellea suferă că n-a făcut Astronomie. Mi-ar plăcea foarte tare într-un Observator.

"Am vrut să mă duc la profilul Real, dar tata m-a înscris la Uman. Aşa a considerat el, spunându-mi că e mai bine la Uman, ca să nu mai dau examen. ''

"Tata mă îndemna să mă fălesc cu ce învăţ şi cu modul în care mă comport, cu ce dăruiesc, cu ce acumulez, dar nu cu haine şi cu accesorii...'''

"Undeva, o parte din Oana Pellea suferă că n-a făcut Astonomie. Mi-ar plăcea foarte tare într-un Observator.''

„Înainte de a vorbi română, am vorbit franceză"

„Weekend Adevărul": Până la urmă câte limbi străine vorbiţi? Vă întreb asta, pentru că ştiu că aţi jucat deja în engleză, în franceză, în italiană...

Oana Pellea: De vorbit fluent, vorbesc franceză şi engleză. De jucat, într-adevăr, am jucat şi în italiană. Înţeleg italiana, dar nu pot să spun că vorbesc.

Limbile străine le-aţi învăţat la şcoală?

Engleza şi franceza, da. Dar în privinţa limbii franceze trebuie să vă spun ceva. Eu, înainte de a vorbi română, am vorbit franceză, pentru că atunci când eram foarte, foarte mică, bunicii mei, care au făcut studiile la Paris, aşa au considerat, că trebuie să învăţ franţuzeşte. Când eu eram mică, asta era la modă, să se vorbească franceză. Şi atunci aveam o doamnă, madame Marseille, absolut cunoscută în Bucureşti, care aduna mulţi copii şi cu care mergea în Cişmigiu. Şi tot ce se întâmpla în parc în cele patru-cinci ore, cât stăteam acolo, era spus în franceză, toţi vorbeam - chiar şi între noi - numai în franceză.

Rusa aţi încercat vreodată s-o învăţaţi?

Nu, şi asta îmi pare foarte rău. Eu sunt o admiratoare a sonorităţii acestei limbi, mă emoţionează limba rusă extraordinar.

Vă întreb pentru că deunăzi spuneaţi că v-ar plăcea, la un moment dat, să lucraţi cu Nikita Mihalkov.

Cui nu i-ar plăcea? Dar îmi place oricum limba rusă, extraordinar de tare. Mi se pare foarte melodioasă... Eu am şi fost în Rusia, am mers cu Transsiberianul. Aia e o experienţă extraordinară, să traversezi cu trenul Siberia, este incredibil! Şi este o imagine care îmi tot revine, de fiecare dată când aud limba rusă.

Cum a fost în facultate? Aţi avut ceea ce se cheamă o viaţă de student? Ştiu că aţi fost în clasa doamnei Sanda Manu şi sunt curioasă să ştiu ce v-a plăcut, ce nu v-a plăcut, care erau distracţiile?

Cred că pentru toată lumea perioada de studenţie e cea mai frumoasă. E o formulă banală, dar cred că e adevărată. Am avut noroc s-o am pe Sanda Manu profesor, tocmai pentru că era şi este, aşa cum am descris-o, „bici înmuiat în dragoste". Ea aşa funcţionează, adică e o mână foarte puternică, foarte drastică, de o formaţie germanică, foarte disciplinată şi îţi impune asta. A fost multă muncă, am făcut o şcoală grea, în sensul foarte bun al cuvântului, o şcoală extrem de serioasă, cu doamna Sanda Manu. Ne-a pus la toţi o bază excepţională, repere multe de care să poţi să te agăţi; e important acest lucru. Iar ca lume, da... Colegi frumoşi, aşa, râs mult, dar şi multă muncă. Se muncea real, se muncea cu adevărat. Dacă mă întrebaţi, primul cuvânt e muncă, pentru că nu voiam să plecăm acasă de drag să muncim, să învăţăm, să stăm acolo.

Alexandru Darie povestea că se întâmpla să înceapă un exerciţiu dramatic undeva dimineaţa şi se încheia a doua zi dimineaţă. Aţi trecut şi dumneavoastră prin asta?

Da. Bine, Ducu are această aplecare... El lucrează foarte frumos cu actorii şi nici de la el nu-ţi mai vine să pleci. Ni s-a întâmplat şi nouă, când mai repetam la „Bulandra"; de exemplu, când repetam „Trei surori" sau „Poveste de iarnă" cu Darie, să nu mai vrem să mergem acasă... Voiam să mai stăm, să mai descoperim...

„Jurnalul", pe care l-aţi publicat la Humanitas, a demonstrat că aveţi şi condei. Spuneaţi, după aceea, că s-ar putea să mai scrieţi. Aţi mai făcut-o?

Există încercări, n-am renunţat. Mai scriu din când în când, mai scriu.

Aţi învăţat de la cineva să vă exprimaţi în felul acela sau a pornit de la dumneavoastră?

Sunt o diletantă absolută! Dacă există vreo calitate a scrisului meu, ea nu se poate numi decât real, sinceritate. E, pur şi simplu, cum am respirat, am scris. E necizelat, e nelucrat... Mă amuză foarte tare că au fost şi comentarii de genul: „Eee, ar fi bine să fie ea aşa; dar ea nu e aşa, ne-a prezentat o imagine frumoasă". Consider că e aşa o mare prostie şi o pierdere de timp să vrei să prezinţi lumii o altă imagine decât cea adevărată de sine... încât nici nu vreau să comentez. Deci ideea este că mai scriu... Cel mai mare compliment e că primesc e-mail-uri şi azi, deşi au trecut trei ani de la publicarea cărţii. În al doilea rând, multă lume m-a descoperit, paradoxal, în „Jurnal". Au venit abia după aceea la teatru. Primul om căruia i-am dus personal „Jurnalul", cu mari emoţii, dar şi cu o îndrăzneală incredibilă, a fost maestrul Beligan. Şi, după ce l-a citit, mi-a spus că va fi bestseller şi aşa a fost. Oricum, maestrul e un fenomen: orice prevede se adevereşte. Mi-a spus că dacă nu voi scrie în continuare, fac un păcat, pentru că Dumnezeu dă talent, dar trebuie
să-ţi şi slujeşti talentul şi acesta e motivul pentru care mai îndrăznesc să scriu.

Pentru că în ultimii ani aţi jucat în nenumărate producţii internaţionale: găsiţi diferenţe majore între şcoala noastră de teatru şi cum se învaţă în alte părţi?

Nu pot să fac o comparaţie, pentru că eu, în primul rând, nu cunosc şcoala de actorie de aici! Dar indiferent de şcoala pe care o faci (iar ea contează foarte tare, în mod clar), până la urmă, tu intri cumva în această lume dacă ai talent de la Dumnezeu, şi te achiţi, în plus, şi de responsabilitatea de a-ţi sluji talentul. Cred că fiecare este responsabil de ce face cu viaţa lui şi, implicit, şi cu talentul lui.

V-aţi gândit vreodată dumneavoastră să încercaţi să predaţi?

Nu. Academia (n.r. - fosta Academie de Teatru şi Film, actuala UNATC) m-a invitat, dar am mulţumit şi am răspuns „Nu". Nu era doar un „Nu" politicos, ci unul adevărat, pentru că nu mă pot înhăma la un proces de a-i învăţa pe ceilalţi, când eu mai am atâtea de învăţat. Nu erau doar vorbe, nu e ipocrizie, aşa simt în continuare. Eu am altfel de cursuri, pentru oamenii din mediul de afaceri, sunt cursuri de comunicare, care nu au însă tangenţă neapărat cu lumea artistică. Şi-mi place foarte tare să lucrez cu materialul uman. Mă interesează, mă încarcă pentru scenă, îmi place să dezghioc materialul uman, să-l văd pe componente, să ne jucăm, să ne redescoperim. Cred în acest miracol, al redescoperirii de sine.

"Am avut noroc s-o am pe Sanda Manu profesor, tocmai pentru că era şi este, aşa cum am descris-o, „bici înmuiat în dragoste".

"Cred că fiecare este responsabil de ce face cu viaţa lui şi, implicit, şi cu talentul lui.''
Oana Pellea actriţă

CV

- De două ori cea mai bună actriţă
- Numele: Oana Pellea
- Data şi locul naşterii: 29 ianuarie 1962, Bucureşti
- Studiile şi cariera:
- 1984: Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică
- 1984-1987: Teatrul din Piatra Neamţ
- 1987-1999: Teatrul Bulandra
- 2000-2010: numeroase turnee în America de Nord, America de Sud, Europa, Japonia şi roluri în numeroase producţii internaţionale, între care: „Children of Men" (2006, regia Alfonso Cuaron, alături de Clive Owen), „I Really Hate My Job" (2007, regia Oliver Parker).
- A primit de două ori titlul de cea mai bună actriţă de teatru.
- 2010-prezent: revine pe scena Teatrului Bulandra
- Locuieşte în: Bucureşti

citeste totul despre: