Constantin-Şerban Iosifescu este, din 2005, preşedintele Asociaţiei Române pentru Asigurarea Calităţii în Învăţământul Preuniversitar FOTO Adevărul

Constantin-Şerban Iosifescu, preşedintele Agenţiei Române de Asigurare a Calităţii în Învăţământul Preuniversitar (ARACIP), atrage atenţia că şcoala online nu poate înlocui cursurile fizice, mai ales la copiii mici, însă subliniază că învăţământul hibrid poate fi o soluţie benefică pe termen lung.

În pragul începerii noului an şcolar, în mijlocul unei crize sanitare, soluţii optime sunt greu de găsit pentru un sistem de învăţământ care a fost lăsat la coada investiţiilor în ultimii 30 de ani. Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, Constantin-Şerban Iosifescu, preşedintele Agenţiei Române de Asigurare a Calităţii în Învăţământul Preuniversitar (ARACIP), spune că situaţia în care a fost pusă şcoala românească în acest an ar trebui folosită pentru a forţa mâna autorităţilor să aducă în fruntea priorităţilor educaţia şi să repare greşelile trecutului. În ceea ce priveşte planul stabilit de Ministerul Educaţiei, expertul crede că s-au luat unele măsuri bune, însă evoluţia pandemiei este incertă, motiv pentru care este nevoie de flexibilitate şi de planuri de rezervă. În plus, spune el, testarea profesorilor şi a elevilor ar trebui să fie primordială. Iosifescu vorbeşte şi despre riscul de a pierde o generaţie întreagă de copii, din cauza imposibilităţii de a accesa şcoala online, dar şi despre cum profesorii, părinţii şi elevii ar trebui să lucreze în echipă pentru a depăşi acest moment critic.

„Weekend Adevărul“: Domnule Iosifescu, în ce fel ne afectează acum golurile sistemului de învăţământ pe care, în ultimii 30 de ani, le-am ascuns sub preş în loc să le umplem?

Constantin-Şerban Iosifescu: Criza aceasta, care este pe două planuri – sanitară şi educaţională –, are nevoie în continuare de foarte multe resurse. Acolo unde a fost acordată o finanţare corespunzătoare sistemului de învăţământ, se alocă şi resurse suplimentare pentru rezolvarea problemelor. Pe de o parte, pentru segmentul sanitar – măsuri sporite de protecţie –, pe de alta, pentru segmentul educaţional – recuperarea învăţării pierdute în timpul închiderii şcolilor. La noi, având în vedere subfinanţarea cronică a învăţământului, care nu este de ieri, ci de 30 de ani, cu mici excepţii, ne-am putut aştepta şi s-a văzut o problemă în privinţa resurselor alocate pentru ambele dimensiuni. Aşadar, ne confruntăm cu o problemă de resurse, dar şi cu o problemă istorică.

Cum vi se pare planul stabilit de Ministerul Educaţiei pentru începerea anului şcolar?

Eu am consultat ghidul, ordinul de ministru şi sunt în linie cam cu tot ce s-a făcut în lume. Astfel de materiale au fost realizate peste tot, singura chestie este că ar fi fost bine să fie realizate din timp. Nimeni nu s-a mai confruntat cu aşa ceva în istoria recentă, aşa că toată lumea încearcă să facă faţă situaţiei cu diverse măsuri, cu diverse încercări. Suntem într-o perioadă de maximă incertitudine. Nu ştim ce se va întâmpla cu şcolile redeschise, ştim că unele măsuri au mai mult efect, altele, mai puţin, dar trebuie să fim pregătiţi mental şi cu resurse ca să putem schimba macazul în caz că apar date noi. Trebuie să avem o gândire flexibilă în acest sens, ochii larg deschişi la ce se întâmplă în jur şi planuri B.

Este un moment care trebuie folosit pentru a convinge politicienii să aloce mai multe resurse educaţiei.

Şcolile private, model de inspiraţie

Şcolile private s-au deschis de la 1 septembrie. Ele după ce sistem funcţionează?

Ele au, conform legii, libertatea să-şi modifice structura anului şcolar. Da, unele au început mai devreme şi ar fi chiar de văzut cum au făcut acest lucru. E bine să folosim şi experienţa lor. Ce ştiu este că au avut resurse considerabile pentru a se conforma acestor reguli de securitate.

S-a realizat o hartă epidemiologică, care indică unde şi cum se aplică cele trei scenarii. Şi şcolile private vor ţine cont de ele?

Bineînţeles că da, doar că ele au o libertate mai mare de autogestionare. Ele nu au multe dintre problemele pe care le întâlnim la învăţământul de stat, cum ar fi suprapopularea. La privat, se pot instala cu uşurinţă panouri de plexiglas, pot fi alcătuite sisteme de intrare-ieşire, au personal suplimentar care are grijă de copii în timpul pauzelor. Plus echipamentul şi dotările pentru învăţarea online.

Testarea profesorilor şi a elevilor, esenţială

Putem spune că măsura care ţine cont de riscul epidemiologic este cea mai bună?

Da, în mod evident, este cea mai bună măsură. Şi aş adăuga aici, ceea ce în alte părţi se face deja, nevoia de a testa profesorii, în primul rând, şi elevii. Zilele acestea, în Suceava, au fost testaţi profesori şi elevi, iar o parte dintre ei au fost depistaţi pozitiv. Şi este bine să ştim acest lucru înainte de începutul anului şcolar, nu după o săptămână sau două, când şcolile vor deveni focare de COVID-19. Este important să începem anul şcolar cu precauţie. Educaţia este necesară; mai ales pentru grădiniţe şi învăţământul primar este nevoie de prezenţa fizică. Aşadar, pe cât posibil, să testăm cadrele didactice periodic.

Însă aici avem o lacună: Ministerul Educaţiei a plasat responsabilitatea gestionării crizei în curtea şcolilor şi a autorităţilor locale. Pe banii cui ar trebui să se facă aceste testări, în condiţiile în care există numeroase localităţi foarte sărace?

Am observat că unde s-a început testarea, s-a făcut pe banii autorităţilor locale. Pentru că aceste cheltuieli materiale, care includ probabil şi cumpărarea de dezinfectant, plexiglas, detergent, intră sub jurisdicţia primăriilor. Dar da, în comunităţile defavorizate, există problema fondurilor insuficiente. Pe lângă faptul că familiile nu au resurse, şi primăriile sunt sărace.

„Nu trebuie să neglijăm nicio modalitate de a face educaţie“

Efectele pandemiei se reflectă şi asupra curriculei. Deşi sunt mulţi medici şi profesori care recomandă cât mai multe ore de educaţie fizică, acum se propune înlocuirea lor.

Aceasta este o problemă cu care s-au confruntat toate sistemele şcolare, dar este una tranzitorie. Efortul fizic duce la creşterea intensităţii respiraţiei şi atunci posibilitatea transmiterii virusului este mai mare. Am văzut că se încearcă implementarea exerciţiilor individuale. Va fi o problemă cu sporturile de echipă, care sunt foarte importante pentru dezvoltarea competenţelor sociale, cel puţin până la apariţia unui vaccin.

Situaţia este aceeaşi şi în cazul orelor de muzică. Unii specialişti spun că prin cântat se creează un mediu favorabil răspândirii aerosolilor.

Aici este o oportunitate pentru învăţământul hibrid. Spre exemplu, profesorul cântă în clasă, iar repetiţia se va face de acasă, din faţa tabletei. Sunt materii care pot da rezultate mai bune aşa. Scenariul învăţământului hibrid ar putea fi luat în calcul cu caracter permanent.

Ar fi prematur să ne concentrăm şi să ne bazăm doar pe mijloacele electronice, având în vedere că o bună parte din populaţia şcolară nu are acces la astfel de echipamente şi nici la Internet.

Pe de altă parte, ce soluţie avem pentru şcolile şi elevii care n-au acces la tehnologie, deci nu pot face ore online?

Acolo unde profesorii nu au acces la platforme şi echipamente, nici elevii nu au. Iar pentru aceste şcoli ar trebui gândite metode de distribuire a materialelor de învăţare. S-ar putea folosi, de exemplu, transportul şcolar. Prin acele microbuze ar putea fi trimise la copii materiale, fişe de lucru, auxiliare tipărite şi apoi colectate şi duse la şcoală pentru a fi corectate de profesori. Nu trebuie să neglijăm nicio modalitate de a face educaţie. Ar fi prematur să ne concentrăm şi să ne bazăm doar pe mijloacele electronice, având în vedere că o bună parte din populaţia şcolară nu are acces la astfel de echipamente şi nici la Internet.

Nu credeţi că este un bun prilej pentru ca învăţământul de la oraş să devină mai solidar cu cel de la sat? De pildă, sunt anumite licee care şi-au dezvoltat platforme online. Nu le-ar putea împărţi cu şcolile defavorizate?

Aici n-ar fi o problemă, chiar Google şi Microsoft oferă gratis platforme tuturor şcolilor. Problema este de capacitate, căci la oraş s-au adunat toţi profesorii vechi, cu grade, cu formări, precum şi părinţii mai cu dare de mână şi au putut să-şi realizeze aceste platforme chiar înainte de pandemie. Problema este de resurse suplimentare pentru învăţământul rural. Există o mulţime de materiale de training, de clipuri pe YouTube, pe platformele Ministerului şi ale inspectoratelor. Chiar acum o să înceapă activităţile metodice la nivel de inspectorate: activităţi demonstrative la nivel regional. Iar aceasta este, într-adevăr, o ocazie bună pentru schimbul de experienţă. Aşadar, cadrul legal există, iar schimbul de experienţă cred că a şi început.

„Făcută bine, învăţarea hibridă e mai bună decât cea faţă-n faţă“

Există însă şi dascăli care predau la sat sau sunt în pragul vârstei de pensionare şi care nu ştiu să folosească o tabletă.

Asta este o problemă care există de mult. Cursuri de TIC pentru profesori – pentru a învăţa să utilizeze tehnologia – se fac de 20 de ani. Dar, în general, merg la ele cam aceiaşi profesori; sunt dascăli care n-au participat la niciun astfel de curs. Asta depinde şi de director, dacă pune presiune pe profesori să participe, depinde de foarte multe lucruri.

Sunt voci care susţin că elevii care vor face şcoală online vor avea parte de o educaţie mai slabă. Dumneavoastră ce credeţi?

Aşa este, chiar înainte de pandemie s-au făcut studii în acest sens. Americanii folosesc tabletele în învăţământ de când a apărut iPad-ul, acum 10-15 ani, şi s-a constat la elevii mici, de până în clasa a III-a, că cei care au învăţat doar de pe tabletă au rezultate mai slabe decât cei care n-au avut acces la niciun fel de mijloc electronic. Deci educaţia online nu poate suplini educaţia faţă în faţă, mai ales la copiii mici. Alte studii arată că după vârsta de 8-9 ani putem trece la o proporţie mai mare din ceea ce se numeşte sistem hibrid sau învăţare combinată. Cu cât vârsta elevului creşte, cu atât proporţia de digital poate fi mai mare. Tot studiile arată că dacă această învăţare hibridă se face cum trebuie, este mai bună decât învăţarea faţă în faţă.

Aşadar, la noi ar putea fi implementat, pentru început, în învăţământul universitar.

Sigur, universităţile au deja de aproape un deceniu platforme funcţionale. Acum a fost o problemă pentru că s-a trecut masiv şi brusc la învăţarea online şi a fost vorba de capacitatea platformelor, care nu au fost proiectate pentru un trafic aşa de mare, cu atâtea materiale. Dar s-au adaptat, iar în privinţa mediilor universitare nu-mi fac probleme. Probleme sunt la ceea ce numim parte practică, atât în mediul universitar, cât şi în cel preuniversitar – ateliere, laboratoare, deprinderi practice. Nu poţi să înveţi medicina online. Deci, nici la nivel universitar nu poţi să renunţi complet la partea de educaţie faţă-n faţă.

<strong>„Problema supraaglomerării în şcoli este veche, doar că acum ne explodează în faţă“</strong>

Credeţi că toate aceste măsuri sanitare şi de distanţare socială vor avea un impact asupra copiilor, asupra procesului de educare?

O să aibă un impact, sigur. Am citit despre o şcoală din SUA care a început cu toate aceste reguli – au apărut probleme, dar copiii spun că oricum e mai bine la şcoală decât era înainte. Nu am avea nevoie de panouri de plexiglas dacă s-ar fi respectat legea în privinţa efectivelor de elevi şi nu s-ar fi dat tot felul de derogări. Mai ales în oraşele mari sunt efective mari, de peste 30 de copii în clasă. Aşa că ei ar trebui fie împărţiţi în grupe, fie protejaţi cu panouri de plexiglas.  

De ce s-au dat aceste derogări?

Legea permite să fie date. Dacă mergem pe firul logic, ele ţin de finanţare – finanţarea standard, mai ales pentru şcolile din oraşele mari, impune să aibă un număr mare de elevi.

Nu ar trebui acceptate mesaje care învrăjbesc părinţii împotriva profesorilor sau profesorii împotriva elevilor. Ar trebui încredere reciprocă, muncă de colaborare şi găsirea împreună a celor mai rezonabile modalităţi.

Există totuşi un număr maxim de elevi per clasă.

Numărul maxim de elevi este determinat de numărul de bănci care intră în clasa respectivă. Metodologiile au un articol care spune că în cazuri justificate, cu aprobarea inspectoratului, se pot depăşi aceste efective maxime. Totul depinde de cerere – şi după cum puteţi vedea, cererea mare este la liceele cu renume, nu la cele de periferie. Aici este problema. De fapt, este o acumulare istorică de probleme. Chiar acum, am citit că Ministerul de Interne a reglementat aceste vize de flotant care le-au permis părinţilor să-şi aducă copiii în circumscripţia unor şcoli din acestea. Problema supraaglomerării în şcoli este veche, doar că acum ne explodează în faţă. Şi asta este tot o consecinţă a finanţării insuficiente: dacă n-am fi avut doar 3% din PIB alocat educaţiei nu ar fi apărut această supraaglomerare, putând fi angajate mai multe cadre didactice.

Profesorul, părintele şi elevul trebuie să facă echipă

Pandemia care dictează noul model de învăţământ creşte riscul de a lăsa în urmă o generaţie întreagă de copii? Vorbim, mai ales, despre elevii din familii defavorizate. Ce facem cu aceşti copii?

Sunt tot mai multe semnale de alarmă trase de organizaţii internaţionale, sunt studii publicate, sunt calculate aceste pierderi. Spre exemplu, din cauza închiderii şcolilor cei din generaţia actuală vor pierde 5% din veniturile viitoare. S-au făcut calcule în privinţa lipsei de educaţie în perioade nefavorabile ale istoriei. De exemplu, copiii care s-au născut în preajma pandemiei de gripă spaniolă din 1918-1922 au avut toată viaţa venituri mai mici decât celelalte cohorte. La fel, pentru generaţiile născute în preajma celui de-Al Doilea Război Mondial – efectele negative s-au văzut după 30-40 de ani. Este totuşi un moment favorabil, pentru că a adus în discuţie educaţia, care era mai puţin prezentă şi în mass-media, şi în campaniile electorale. Este un moment care trebuie folosit pentru a convinge politicienii să aloce mai multe resurse educaţiei.

Având în vedere toate aceste schimbări cu care copiii se vor confrunta, toate măsurile de siguranţă pe care trebuie să înveţe să le respecte, ce sfat le-aţi oferi dascălilor pentru a-i ajuta?

Am un caz în familie. Soţia mea este învăţătoare şi are 34 de elevi în clasa I. Sfatul meu este: fără panică, să respecte cât de mult se poate regulile de siguranţă. Şi apoi, cu părinţii, să stabilească cele mai bune măsuri pentru învăţare. Mai ales dacă se trece la învăţare online, cu elevii din primele clase nu se poate lucra individual. Şi, ca atare, ai nevoie de părinţi. Aici este un aspect foarte important scos în evidenţă de pandemie: părinţii au devenit profesori de criză cât timp şcolile au fost în criză. La clasele mici nu s-a putut face nimic online fără părinte lângă copil. Nu ar trebui acceptate mesaje care învrăjbesc părinţii împotriva profesorilor sau profesorii împotriva elevilor. Ar trebui încredere reciprocă, muncă de colaborare şi găsirea împreună a celor mai rezonabile modalităţi.

Consultant în educaţie şi expert UNICEF

• Numele: Constantin-Şerban Iosifescu
• Data şi locul naşterii: 10 mai 1955
• Studiile şi cariera:
• În 1980, a absolvit Facultatea de Filosofie a Universităţii Bucureşti, iar în 2005 a devenit doctor în Ştiinţele Educaţiei.
• A fost profesor şi directorul Şcolii nr. 120 din Bucureşti.
• Din 1999 este consultant pentru instituţii publice şi organizaţii nonguvernamentale din România, Moldova, Albania şi Kazahstan pe probleme de educaţie şi formare profesională şi managerială.
• Din 2010 este expert UNICEF România, implicat în campania „Hai la şcoală!“, prin care este încurajat mersul la şcoală în comunităţile dezavantajate.
• E autor şi coautor al mai multor studii, analize şi cărţi de specialitate din domeniul educaţiei, managamentului şi calităţii educaţionale.
• Din 2005 e preşedintele Agenţiei Române de Asigurare a Calităţii în Învăţământul Preuniversitar.
• Locuieşte în: Bucureşti