De fapt, la ce sunt bune evaluările în educaţie? Oferă profesorului şi, apoi, celor care fac politici în educaţie, o oglindă a progresului unui elev, sau al elevilor, de la momentul x la momentul y. Prin învăţare nu înţelegeţi, vă rog, memorare, ci înţelegerea şi capacitatea de a folosi informaţii ştiinţifice, formarea unor competenţe şi abilităţi, formarea şi cultivarea de valori şi, de ce nu, dezvoltarea afectivă.

Acum, de ce sunt necesare simulările? Sau: sunt ele necesare? Discutabil. Dacă întreaga arhitectură pedagogică e făcută astfel încât să ajute elevii să progreseze, dacă testele sunt gândite astfel încât ele să măsoare realmente nivelul de cunoştinţe, capacitatea elevilor de a utiliza informaţiille, de a gândi critic, astfel încât profesorul să poată utiliza rezultatele testelor pentru a-şi îmbunătăţi metoda şi pentru a stimula învăţarea, nimic greşti aici. Dacă, însă, discutăm de nişte simulări formale, greşit construite şi ale căror rezultate nu folosesc nimănui - cu excepţia unor comunicate de presă, a unor poziţii publice ministeriale sau a ştirilor de presă - atunci ele nu au niciun sens.

Ieri am asistat la o încercare de boicot a simulării din partea Consiliului Naţional al Elevilor, cu motivul just al impredictibilităţii deciziei Ministerului Educaţiei şi al politicii publice făcute „pe genunchi“. Astăzi aflăm că atribuirea autorului unei poezii de la testul de limbă română a fost eronată.

Aş vrea să aduc în discuţie aici câteva teme de reflecţie, pe care le-am mai pomenit în diverse contexte.

Cine elaborează aceste subiecte? În mod formal, Centrul Naţional de Evaluare şi Examinare (CNEE) face anual o selecţie de cadre didactice, profesori care îşi depun candidatura pentru a face parte din acea comisie de elaborare a subiectelor pentru evaluările naţionale. Just, până aici. Întreb, însă, mai mult retoric: cum îi pregăteşte Ministerul Educaţiei pe aceşti profesori în ştiinţa evaluării pedagogice, astfel încât să nu mai existe nici bâlbe de genul celei de azi şi nici arbitrariu în elaborarea şi aplicarea testelor. Să fie asigurată o bună calitate a itemilor şi o relevanţă a acestor evaluări, în raport cu profilul dorit al absolvenţilor de şcoală primară, gimnaziu sau liceu.   

Despre vulnerabilitatea mai sus menţionată vorbeşte şi OECD într-un studiu din 2017 asupra evaluării din educaţie. OECD vorbeşte despre un deficit de resurse umane al CNEE, dar şi de pericolul unor evaluări cu itemi de slabă calitate, în condiţiile în care modul în care rezultatele individuale servesc succesului elevului în sistemul şcolar este definitoriu pentru preuniversitar.

De fapt, aici subliniez un fapt ironic, un dezechilibru frapant: resursa investită în evaluările naţionale este infimă, pe când impactul lor în viaţa unui elev este crucial.

Şi continui cu o altă temă: evaluare standardizată. Cu alte cuvinte, itemi elaboraţi ştiinţific, astfel încât să măsoare, pe grade diferite de dificultate, nivelul şi progresul şcolar. În momentul de faţă, Ministerul Educaţiei nu pare să aibă o astfel de preocupare, deşi inclusiv în 2016 a fost pusă această problemă pe masa celor de la CNEE - un program de formare a profesorilor care elaborează itemii. De altfel, propusesem atunci un „corp naţional de profesori - experţi în evaluare“. Nimic de felul acesta acum, facem în continuare subiecte după cum am învăţat în facultate sau, dacă avem şansa unor profesori buni în comisii, ele pot avea un grad crescut de calitate.

Apoi, profesorii corectori. Ridic acum o problemă cu care ne confruntăm an de an, mai ales la bacalaureat - care are specificul lui. Imaginea cea mai grăitoare vine din diferenţele pe care Ministerul ni le comunică între rezultatele preliminare şi cele de după contestaţii. Vă amintiţi, sunt şi diferenţe mai mari de 3 puncte între prima şi cea de-a doua corectură. Ce spune asta? Că nu există un corp specializat, profesori corectori formaţi pentru asta, profesori în care statul să investească şi pe ale căror competenţe să le folosească. De fapt, dacă suntem oneşti până la capăt, trebuie să spunem că profesorii corectori sunt, de multe ori, luaţi cu arcanul de inspectoratele şcolare. Pentru că plata unui asemenea efort este infimă, pe când responsabilitatea este mare. Nu mai spun de timpul petrecut în corectarea unei lucrări, în condiţiile unui calendar destul de strâns. De ce? Din calcule contabile seci, fără prea mare grijă faţă de scopul în sine al evaluărilor.

Şi ultimul lucru pe care aş vrea să îl menţionez aici: cui servesc rezultatele evaluărilor, ce face statul, Ministerul Educaţiei cu ele? Nimic. După ce trece valul emoţiilor, datele sunt puse frumos la păstrare, fără ca cineva să se aplece asupra nevoii de reforme reale.

Ce fac profesorii cu rezultatele la clasele a II-a, a IV-a şi a VI-a? Nimic, pentru că datele puse la dispoziţie de inspectorate şi de minister nu îi ajută să compare, să analizeze, să tragă concluzii. Au devenit un act oarecare în cea mai pură birocraţie posibilă. Ce se întâmplă cu rezultatele evaluărilor naţionale şi ale bacalaureatului? Din punctul de vedere al Ministerului, e doar un moment de presă pe care trebuie să îl depăşească.

Pentru cei aflaţi la conducerea ministerului, e un moment de cincinal, în care trebuie să dea bine în statistici. Avem procente, avem valoare: „Rezultatele obţinute de elevi la examenele naţionale arată că se impune intensificarea eforturilor tuturor factorilor implicaţi pentru asigurarea succesului educaţional al tuturor copiilor, inclusiv al copiilor din grupurile marginalizate social şi în situaţie de risc de abandon şcolar, accesului egal al acestora la oportunităţi, drepturi şi servicii din domeniul educaţional, precum şi pentru ameliorarea rezultatelor elevilor la examenele naţionale“ - reacţia Ministerului Educaţiei la boicotul Consiliului Naţional al Elevilor.