Şcoala care nu lasă copiii să viseze

În 1989, ultimul an al regimului comunist din România, cineva care termina liceul ştia, în general, la ce avea să se aştepte în viaţă: o facultate, pentru tinerii care absolveau o şcoală de la oraş, apoi „repartiţia”: un loc de muncă oferit de stat, în funcţie de competenţă (rar), capriciul hazardului (mai des) sau „pe pile”, pentru norocoşii care cunoşteau pe cineva suspus în ierarhia Partidului Comunist, în aparatul de stat sau în Securitate.

Mulţi ajungeau mai întâi într-un post aflat la ţară, ceea ce însemna, cel mai adesea, doar o tranziţie temporară către un loc de muncă la oraş. Pentru majoritatea profesorilor, a fi repartizat la o şcoală urbană era cvasi-imposibil. Însă doar cei cu adevărat ghinionişti – care nu cunoşteau pe nimeni şi nu aveau nici posibilitatea de a plasa o mită bine ţintită – rămâneau acolo. Odată instalat „pe post”, la mult-râvnita şcoală de la oraş, nu mai urmau decât obţinerea gradelor, meditaţiile şi pensia.

Vreme de patru decenii, comunismul a ucis nu numai speranţa, ci şi posibilitatea de a ne imagina viitorul. Şi trebuie să avem grijă să nu se ajungă în situaţia în care şi astăzi sistemul de învăţământ să facă acelaşi lucru. 

Am fost de foarte curând pe teren, vizitând câteva şcoli rurale din Cluj şi Ialomiţa. Şi acolo, în şcoli care arată la fel ca alte şcoli de ţară din judeţele sărace ale României, am întâlnit copiii cărora viaţa le-a interzis până şi posibilitatea de a visa. I-am întrebat ce voiau să se facă atunci când vor fi mari. Nu medic, astronaut, poliţist sau explorator, cum ar fi spus un copil de la oraş – ci manichiuristă. Şi ce e mai trist este că toţi voiau acelaşi lucru. Nu că meseria pe care ei o voiau nu ar fi valoroasă, dar oare e unicul nostru model şi e el suficient?

Orizontul de aşteptare al copiilor de la ţară e azi la fel de îngust ca şi în 1989. Nu au aşteptări mari de la viaţă, căci nimeni nu se îngrijeşte de capacitatea lor de a visa la viitor şi de a-şi realiza ambiţiile – şcoala cu siguranţă nu, deşi e prima care ar trebui s-o facă. Iar o societate fără capacitatea de a avea vise ambiţioase e una fără viitor.

Un studiu recent publicat de Comisia Europeană cu privire la echitatea în sistemele şcolare din Europa arată cât de în urmă a rămas şcoala românească faţă de alte sisteme educaţionale din UE.

Ştim deja că avem cel mai mic nivel de finanţare pe cap de elev din Europa. În acelaşi timp, avem şi cel mai inechitabil sistem educaţional din întreaga arie europeană, incluzând aici şi Turcia. Între şcolile din mediul rural şi cele din oraşe se cască un hău care se lărgeşte de la an la an. Iar copiii înţeleg asta, chiar dacă nu şi-o pot explica în mod raţional. Ei ştiu, pur şi simplu, că doar atât le oferă azi sistemul de educaţie: o diplomă, cu perspective minime de viitor.

Raportul CE mai notează că România este printre puţinele state care nu oferă un sprijin financiar direct şcolilor defavorizate şi, de asemenea, oferă doar un sprijin limitat elevilor cu rezultate slabe. (Educaţie remedială se face, nesistematic, doar la clasele I-VIII, la liceu lipsind cu desăvârşire.)

Cumva, golul lăsat de stat trebuie acoperit, mai ales acum, când pandemia a accentuat şi mai mult diferenţele dintre şcolile din mediul rural şi cele urbane. Riscul să pierdem pe drum probabil zeci de mii de copii care nu vor putea avea parte de educaţia la care au dreptul este astăzi mai ridicat ca oricând.

Organizaţii precum World Vision România fac, de mulţi ani, exact asta: intervenţii de urgenţă, sub forma unor programe de educaţie remedială şi/sau de sprijin pentru grupul cel mai vulnerabil: copiii din familii sărace care îşi doresc să meargă la şcoală. Aceasta este azi urgenţa zero a educaţiei în România: menţinerea contactului copiilor cu şcoala şi recuperarea, pe cât posibil, a inevitabilelor pierderi de învăţare care urmează să apară. Cu siguranţă, nu vom reforma educaţia într-un an sau doi, în plină pandemie; însă cred cu tărie că putem influenţa viitorul acestor generaţii de copii.

Dar mai devreme sau mai târziu, pandemia va lua sfârşit. Ceea ce trebuie făcut încă de pe acum este să luăm ca bază de plecare pentru reconstrucţia şcolii româneşti studii precum cel despre inegalităţile din sistemul naţional de educaţie. Avem nu doar diagnosticul, ci şi schema de tratament; mai rămâne doar să trecem la treabă.

Iar asta, pentru că problema cea mai mare a şcolii este profunda inegalitate de şanse dintre rural şi urban şi lipsa de asumare până la capăt a fiecăruia dintre noi. 

Ce vom face, aşadar, cu visurile copiilor? Poate că ar trebui, mai întâi de toate, să visăm noi, adulţii, că putem transforma şcoala într-un loc unde copiii de la ţară îşi pot construi şi împlini visele.