Un demers absolut natural. În fapt, dacă studiem istoria sectorului gazelor naturale, descoperim că în anul 2004, atunci cand a fost scrisă această primă lege a gazelor naturale din România, proiectul de lege conţinea această prevedere. Demersul normal al echipei care a scris proiectul de lege a fost acela de a numii autorităţile locale în calitate de concedent asupra reţelelor de distribuţie gaze, inclusiv în îndreptăţirea acestora de a obţine venituri la bugetele locale din încansarea redevenţelor.

Opoziţia asupra nominalizării autorităţiilor locale în numirea ca şi autoritate concedentă a venit de la Ministerul de resort, care a motivat: ”lipsa personalului de specialitate la nivelul unităţilor teritorial administrative în acordarea şi urmărirea contractelor de concesiune” şi ”pericolul de a se construi haotic reţele de distribuţie din alte considerente decât cele de eficienţă şi eficacitate” (eventual ca mită electorală). Aceste motivaţii au fost cele care au convis şi au determinat nominalizare Ministerului Economiei (în aceea vreme) ca fiind cel care concesiona şi urmărea derularea concesiunii pentru reţelele locale de distribuţie gaze.

Întrebarea este ce s-a schimbat astăzi faţă de anul 2004, în ceea ce priveşte neajunsurile atribuite atunci unităţilor administrativ teritoriale.

Personal consider că nu s-a schimbat nimic.

Unităţile administrativ teritoriale nu au personal de specialitate care să poată coordona imediat acest proces. Susţin această afirmaţie pe baza sutelor de acţiuni în instanţă existente în present urmare a autorizării realizării, de autorităţile locale, de construcţii în zona de protecţie a obiectivelor din sectorul gazelor naturale.

În altă ordine de ideii în perioada 1993 – 2003, unele unităţi administrativ teritoriale au jucat un rol important în dezvoltarea reţelelor de distribuţie gaze naturale, mult inferior rolului pe care astăzi legea doreşte să îl acorde, respectiv aceea de autoritate concedentă responsabilă cu acordarea şi urmărirea concesiunii, şi astăzi avem un rezultat concret: reţele de distribuţie gaze construite în acea perioadă care nici până astazi nu sunt puse în funcţiune datorită miultiplelor probleme de natură legislativă, studii de fezabilitate măsluite care fac ca în sute de reţele de distribuţie, costurile să fie mai mari decât veniturile şi care supravietuiesc datorita tarifelor mai mari la gaze pe care trebuie să le plătească consumatorii din România etc.

Astfel, consider că aruncarea acestei legi în piaţă, fără o pregătire prealabilă, poate să ne aducă la o nouă situaţie similară acelor  vremuri. Mai mult doresc să atrag atenţia (vezi istoria sitiatilor similare din istorie 1924-1939, 1950-1975, 1993-2003) asupra faptului că o astfel de acţiune, nepregatită temeinic, nesusţinută practic, fără suport adecvat poate avea consecinţe importante asupra livrării gazelor naturale la consumatorii finali şi mai ales asupra creşterii preţului gazelor la consumatorii finali.

Dreptul autorităţii locale de a acorda concesiunea pentru reţele pozate pe teritoriul lor este unul cert, încasarea redevenţelor şi dispunerea de aceste venituri este o altă certitudine, dar este necesară o pregătire a unităţiilor teritoriale în vederea asigurării capabilităţii de a face faţă acestei acţiuni.

Consider căa este necesară impunerea existenţei unor persoane de specialitate în cadrul administraţiilor locale care să desfăşoare această muncă, trebuie avută în vedere disponibilitatea limitată în piaţă a acestor persoane (în Romania sunt peste 1000 de unităţi administrative care au reţele de gaze şi cel puţin încă atâtea care ar putea să se găsească în perioada următoare în situaţia de a gestiona un astfel de serviciu), asigurarea bugetelelor necesare desfăşurării activităţii de concesionare/urmărire/derulare a contractelor de concesiune a reţelelor de gaze, definirea unei entităţi de supervizare, şi mai ales consultare, consiliere şi mediere a problemelor care vor aparea în acest process etc..