Unul dintre miturile fundamentale ale capitalismului contemporan se întemeiază pe promisiunile prosperităţii generate de funcţionarea pieţei libere. „Mâna nevăzută” a pieţei, după cum afirma Adam Smith, profetul capitalismului liberal, nu greşeşte niciodată. În studiul său clasic despre bogăţia naţiunilor, părintele economiei libere sugera, încă din 1776, că libera manifestare a opţiunilor consumatorilor, va duce la o societate mai bună. Altfel spus consumul (sau cererea) cuplat cu dorinţa de înavuţire (prin intermediul concurenţei comerciale libere), va stabili şi va îmbunătăţi producţia (sau bunurile pe care le achiziţionăm). Vânzând produse pe care oamenii şi le doresc, producătorii urmăresc să obţină bani, iar dorinţa lor de îmbogăţire va conduce la bunăstarea generală, prin eficienţă economică. Raţionamentul este următorul, fiind liberi să alegem, această libertate economică va rezolva toate problemele economice şi sociale. Pentru că piaţa nu stabileşte numai preţuri, ea creează, după cum spunea Hayek, o „ordine spontană” -  de fapt pentru teoreticienii liberalismul piaţa este singura formulă naturală care duce la o lume mai bună.

Ideea pare simplă şi eficace; nu e de mirare că a devenit un truism economic: dacă cererea este mare, atunci va creşte producţia, prin urmare şi competitivitatea, astfel vor scădea preţurile. De aici iluzia eficienţei magice a economiilor de piaţă, care permite pieţei să regleze nevoile oamenilor şi care va stabili, pornind de la ceea ce se cere şi nu se cere, ce e valoros şi ce nu e valoros. Dacă oamenii vor cere un anumit produs, atunci producătorii vor acoperi această cerere, iar legile naturale ale comerţului, cuplate cu principiile pieţei, vor conduce la preţuri bune, marfă şi mai bună, consumată de cetăţeni fericiţi.

Ideea de bază a capitalismului „de piaţă” este aceea că economia e reglată indirect, prin deciziile luate de către consumatorii individuali. Preţurile, calitatea, cantităţile sunt stabilite prin nişte decizii nevăzute, realizate „în piaţă”. Acest tip de capitalism, care susţinea că a învins comunismul „demonstrând” că o piaţă reglementată, o economie planificată nu pot să funcţioneze bine, a fost asumat şi în România, însoţit de formulele misticii neoliberale. Să ia decizii piaţa, şi totul va merge bine; să lăsăm piaţa „liberă”, ea „ştie ce face”, ea se va „auto-regla”, îşi va corecta singură defectele; piaţa poate stabili, aproape magic, ce e corect şi ce e incorect, au recitat la nesfârşit liderii politici de la noi. Mecanismele pieţei, nu-i aşa, sunt mai bune decât orice gândire umană. Pe aceasta filosofie s-a bazat şi comandamentul privatizărilor cu orice preţ. Vânzarea proprietăţilor şi întreprinderilor statului către „piaţa liberă”, eliminarea intereselor publice din economie, neimplicarea în funcţionarea capitalismului au fost mantrele ultimelor decenii.

Anunţul făcut recent de către Consiliul Concurenţei, care a penalizat 25 de companii, 4 retaileri şi 21 de furnizori, cu amenzi totale de aproape 35 de milioane de euro ar trebui să ne pună pe gânduri. Ce s-a întâmplat arată că formula magică a pieţei libere – dacă guvernul nu intervine, atunci e cel mai bine – este greşită. Firmele penalizate nu erau compuse din nişte „barbari” ai capitalismului sălbatic din Est, care nu înţelegeau „valorile pieţei”. Multe dintre ele fac parte din corporaţii germane, austriece şi franceze, care ar fi trebuit să aplice regulile sfinte ale capitalismului „pozitiv” şi „natural”.

Ce făceau (şi ce fac de fapt mulţi jucători de pe piaţa de la noi) aceşti capitalişti „corecţi” şi foarte bogaţi – să nu uităm că primii 5 retaileri de la noi au o cotă de piaţă de 30%, adică aproximativ 3,5 miliarde de euro! Ei stabileau, de comun acord, preţuri obligatorii de la raft. Fără niciun fel de respect pentru principiul concurenţei şi eludând obligativitatea furnizării de produse de calitate, în conformitate cu valorile stabilite de consum, ei conduceau discret mâna nevăzută a pieţei în aşa fel încât aceasta să scrie la raft preţurile dorite. Vedem cum, dacă sunt lăsate libere, companiile din piaţă găsesc repede mijloace de a „fenta” regulile jocului. Preţurile nu mai sunt stabilite în piaţă, ci se fac la „mica înţelegere” a capitaliştilor, prin impunerea de condiţii contractuale restrictive.

„Bunăstarea consumatorului”, clamată şi impusă de prevederile Uniunii Europene, este doar un sloganPentru marii retaileri, care controlează peste 76% din vânzări realizate în piaţa alimentelor, piaţa liberă este doar un loc de joacă în care pot să îşi facă de cap. Conform datelor oferite pe site-ul consiliului concurenţei, marii retaileri care au ocupat aproape complet piaţa din România, stabileau „de comun acord” valoarea produselor de pe piaţa bunurilor alimentare. De fapt retailerii se ocupau cu restricţionarea preţurilor şi aşa se explică de ce preţul alimentelor în România este adeseori mai mare decât în capitalele europene. În condiţiile în care, de exemplu, 50% din piaţa laptelui din România este controlată de 3 producători, dintre care doi sunt multinaţionale, nu e de mirare că preţul laptelui a crescut sistematic, între 10 şi 7,7% în ultimii 3 ani.

În condiţiile în care nu numai că oferta este controlată, şi distribuţia în alte contexte este limitată, mâna invizibilă a devenit mâna care intră adânc în buzunarele clienţilor. Simplu spus – să zicem că un litru de lapte costă 4,4 lei (aproximativ 1 euro) - indiferent dacă cererea creştea sau scădea, dacă existau şi alte posibilităţi de a se vinde produsele cu un preţ mai mic, dacă producătorii erau dispuşi să comercializeze cu 2-2.50, ei erau obligaţi prin contract să păstreze preţul prestabilit de retaileri. Astfel decizia „morală” a pieţei a fost substituită rapid de dorinţa „imorală” a celor care care caută profit, marile grupuri occidentale.

Aceeaşi situaţie există şi pe alte pieţe – un exemplu relevant găsim în vânzarea de produse petroliere. În condiţiile în care preţul petrolului la nivel internaţional a scăzut dramatic (de exemplu pe 13.01.2015 barilul de ţiţei era cotat la 45,89 dolari, în condiţiile în care în iunie 2014 era anunţat un preţ de 115 dolari pe baril), în România scăderea este moderată. Dacă în Statele Unite litrul de benzină se vinde acum la un preţ mediu de 0,97 dolari (date oferite de Banca Mondială), în România preţul este de 1,7 dolari/ litru (la pompă între 4,95 şi 5,44). Însă, dacă în iulie 2014 preţul la pompă era de aproximativ 6,29 lei, de ce a scăzut cu mai puţin de 1,5 lei, în condiţiile în care creşterile de atunci erau justificate de preţul internaţional al barilului? Preţul benzinei nu a urmat nici regulile cererii şi ofertei, nici principiul „moralităţii” pieţei libere.

De ce nu se activează mecanismele auto-reglementare ale pieţei? Pentru că profitul este adevăratul dictator al economiei capitaliste. De fapt, legea cererii şi a ofertei nu este funcţională decât în utopiile neoliberalilor, care bântuie şi prin creierele politicienilor de la noi. După Milton Friedman, apologetul neoliberalismului contemporan, libertatea economică, mâna nevăzută a pieţei şi neimplicarea statului sunt singurele care garantează prosperitatea. Însă „sfânta treime economică” a propagandiştilor pieţei libere nu poate ascunde faptul că, aşa cum s-a întâmplat şi în cazul promisiunilor „bune” ale comunismului, tot timpul se vor găsi indivizi fără scrupule, care vor şti să profite de slăbiciunile sistemului şi care vor exploata în beneficiu propriu avantajele oferite de situaţii nefavorabile pentru alţii. Şi dacă nici marile companii internaţionale nu ştiu ce e capitalismul, atunci cine ar trebui să îi înveţe pe români legile şi principiile pozitive ale acestuia?