Exclusiv Scânteia ce poate declanșa un dezastru economic de proporția Marii Crize. Observația îngrijorătoare a unui expert român
0În urmă cu 95 de ani, începea una dintre cele mai mari crize economice care au existat vreodată. Pe 24 octombrie 1929, zi cunoscută drept „Marțea Neagră“, bursa americană a scăzut dramatic, afectând întreaga lume. Profesorul Bogdan Glăvan observă că omenirea nu a învățat multe din această criză.
Economia globală, implicit cea a României, traversează o perioadă delicată, iar experți precum președintele Băncii Centrale Europene avertizează că am putea retrăi marea criză din anii ’20 ai secolului anterior. Ce s-a întâmplat exact atunci și în ce măsură există riscul ca acele evenimente dramatice să se repete explică profesorul Bogdan Glăvan, într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“.
Bogdan Glăvan este profesor universitar, expert în macro și microeconomie, economia dezvoltării și economia monetară și este director al Centrului de Economie Politică și Afaceri româno-american „Murray Rothbard“. Este unul dintre adversarii declarați ai intervenției artificiale a statului în economie și a suprareglementărilor care sufocă azi economiile în cele mai multe țări. Bogdan Glăvan consideră că Marea Depresiune a fost anunțată și că ar fi putut fi luate măsuri care, dacă nu ar fi prevenit în totalitate uriașa criză, cel puțin i-ar fi putut limita proporțiile. Ce anume a determinat acea criză, care a fost leacul și în ce măsură riscăm să o retrăim după un secol sunt principalele coordonate ale interviului cu profesorul bucureștean.
„Weekend Adevărul“: Recent, Christine Lagarde, președintele Băncii Centrale Europene, a avertizat că economia globală traversează o perioadă în care se regăsesc unele dintre elementele care au dus secolul trecut la marea criză de la finalul anilor ’20. Care au fost atunci cauzele pentru care s-a ajuns la un asemenea dezastru?
Bogdan Glăvan: Dacă ar fi să începem cu o mică explicație teoretică, crizele de acest tip, cum a fost Marea Depresiune, dar și criza financiară din 2009, criza din Asia de Sud-Est din 1997 și altele, sunt rezultatul firesc al distorsiunilor create prin injectarea excesivă de bani în economie, prin manipularea dobânzii și a creditului. Adică ele sunt rezultatul logic, inevitabil al faptului că pentru o perioadă de timp rata dobânzii este scăzută artificial și cu cât e scăzută mai mult, cu atât distorsiunile create sunt mai mari, iar volumul creditului explodează, crește foarte mult în dezacord cu înclinația către economia populației.
Putem vorbi în acest caz de o prăpastie între ceea ce se cere pe piață, obiceiurile populației și politicile greșite ale guvernelor?
Da, apare un decalaj, apare o prăpastie între înclinația către consum a societății și către economisire, deci populația are niște preferințe, e mai degrabă înclinată către consum, în vreme ce investițiile în economie urmează o traiectorie ca și cum aceste preferințe ar fi altele, ca și cum societatea ar prefera să economisească foarte mult și ar exista un volum foarte mare de fonduri disponibile, de capital disponibil pentru investiții, capital care nu există, el este creat pocnind în degete, prin tiparnița băncii centrale. Atunci există această lipsă de sincronizare între ce produce economia, între ce decizii iau antreprenorii și ce decide populația să facă cu banii. Și apare acel val de investiții nesustenabile, apare acea bulă investițională care se reflectă în foarte multe sectoare – un exemplu, un simptom tipic al acestui fenomen este bula imobiliară.
Și care ar fi explicația în acest caz?
Cu cât un activ are o durată mai lungă de viață, cu atât valoarea lui prezentă este afectată mai mult de această reducere artificială a ratei dobânzii. Pentru că așa cum se învață în facultățile de profil, valoarea prezentă a unui activ, a unei investiții depinde de durata ei de viață și de rata de discount. Adică de acea dobândă folosită pentru a aproxima, pentru a echivala veniturile viitoare care sunt aduse de acea investiție în termenii prezentului. Or, în momentul în care rata dobânzii este manipulată, practic se falsifică tot calculul. Și atunci investiții care în mod normal nu sunt sustenabile, apar brusc ca fiind sustenabile. Vorbind într-un mod așa mai prozaic, gândiți-vă că dobânda normală pe o piață normală este 5% sau 6% sau 8% și la această dobândă unele investiții nu merită, nu sunt rentabile și antreprenorii se feresc de ele, nu le fac. Însă dacă dobânda devine 1%, atunci aceste investiții apar ca fiind rentabile și ei se apucă să se îndatoreze și se apucă să demareze aceste investiții. Doar că nu vor apuca să le ducă la capăt, din cauză că nu există capital real disponibil pentru așa ceva, există doar bani creați de către banca centrală. Injecția de bani și expansiunea creditului vor genera în cele din urmă inflație, iar printr-un mecanism explicat de literatura economică se ajunge finalmente la criză. Criza este urmarea firească, e ca și cum tu te chinui să ridici niște greutăți și faci hernie. Vei ajunge acolo dacă adopți această postură nepotrivită sau dacă exagerezi cu acele greutăți. Asta este probabil cel mai frecvent întâlnită criză economică și cu siguranță cea mai importantă. Acesta este tiparul după care se produce. După cum vă spuneam, cele mai mari crize din istorie au fost de acest gen.
Nici „profetul crizei“ și nici FMI nu au acuratețe 100% în predicții
Cum se face că, de multe ori, aceste crize le scapă economiștilor și vin neanunțate, la fel cum a fost în perioada interbelică?
Marea Depresiune a survenit peste boomul din anii ’20, așa-numiții „The Roaring Twenties“, o perioadă recunoscută în istorie drept una de nemaipomenită prosperitate, sau așa credea lumea la vremea respectivă. Sigur că atunci când ești într-o bulă, sentimentul pe care îl trăiești este de euforie. E cea mai bună perioadă în viața ta, din istoria ta. De fapt, acest sentiment de euforie însoțește tocmai aceste bule. Deci, nu e în regulă. Criza din Asia, din 1997, a survenit peste același gen de bulă în țările asiatice.
Inflația nu se află printre actorii crizelor de acest gen?
Foarte important, aceste fenomene, cel mai adesea, prin definiție după tiparul lor, nu sunt însoțite în prima fază de inflație, care e considerată în general ca fiind o problemă economică. Și atunci, absența acestei probleme creează un sentiment de liniște, însă este un fals sentiment de siguranță. Ca să mențin o comparație cu biologia sau cu medicina, este ca și cum ai un cancer. Dar chestia asta nu se vede, nu te doare nimic deocamdată. Până când cazi sau începe să te doară capul și nu știi de ce se întâmplă asta.
Nu ar trebui ca aceste semne să fie observate din timp de ochiul format al unor experți economiști?
Nu de fiecare dată, și o să vă explic și de ce. De exemplu, FMI și directorul FMI din 1997 spuneau, în raportul din primăvara aceluiași an, că felicită statele din Asia de Est că au o politică macroeconomică nemaipomenit de înțeleaptă și stabilă. După care, în iulie, a venit criza. Practic, în iulie-august a fost cea mai mare criză de la Marea Depresiune încoace, după care a venit criza din anii 2007-2009, care iarăși a fost cea mai mare de la Marea Depresiune. De ce nu se anticipează? Aș spune că se anticipează, însă economia este o știință socială și mulți dintre economiști joacă un rol politic. Acești economiști, jucând un rol politic, de exemplu, fiind implicați în administrație sau operând în instituții publice, care sunt sub comanda guvernelor în general, sunt mai mult sau puțin sub influență politică. Atunci, stimulentele lor sunt potrivnice dezvăluirii adevărului. Adică ei vor fi motivați să ascundă sub preș realitatea și să-i dea înainte. Asta este o particularitate. Asta ne diferențiază de medicină, dar, după cum am văzut în pandemie, și medicina a devenit excesiv de mult o știință politizată.
Avem însă și exemple precum cel al profetului crizei, Nouriel Roubini, care a anunțat criza din 2007, dar apoi a mai anunțat alte crize, care nu s-au mai produs. Care ar fi explicația în astfel de cazuri?
Da, se întâmplă și asta pentru că nu operăm toți cu același aparat conceptual. Nu cu același, identic cu același aparat. Adică, fiecare acționăm precum niște matematicieni. Există mai multe metode de a rezolva o problemă sau de a înțelege o problemă și unii încearcă pe o cale, alții încearcă pe altă cale. Sigur că metodele trebuie să ducă la aceeași rezolvare, dar nu neapărat cu aceeași viteză sau cu aceeași eleganță. Sigur că Roubini a devenit el însuși un star al acestei tendințe de a prezice crize. Există o perspectivă mai prozaică pe care el o susține, al cărei exponent este. Vorbim de o perspectivă mai prozaică, mai pe înțelesul oamenilor, a ce înseamnă criza și această perspectivă prozaică are câteva repere: o creștere a datoriilor, o creștere a deficitelor publice. Adică Roubini nu este un medic prost, dar nu este chirurgul care să te opereze pe inimă. Este un medic generalist care observă niște probleme cu tine, fără a fi capabil mereu să identifice cauza exactă a problemei. Cu toate acestea, perspectiva lui este valoroasă, adică și perspectiva asta prozaică generală. Revenind la economie, problema de fond este expansiunea considerabilă a creditului și manipularea dobânzii.
„România e departe de o criză imobiliară“
Dacă e să vorbim de prezent, vedeți aceleași simptome ca în anii ’20?
Acum, situația este diferită de episoadele pe care le discutăm. Noi suntem acum la finalul unei perioade de creșteri ale dobânzii pentru a stăvili inflația, suntem mai degrabă într-o perioadă similară cu anii ’80. În acea perioadă, America a trebuit să oprească inflația care făcea ravagii. Inflația care făcuse ravagii în anii ’70, care era o inflație cu două cifre, cea mai mare inflație din istoria modernă a Americii. Și la sfârșitul anilor ’70, începutul anilor ’80, America a crescut dobânzile, a stăvilit creșterea masei monetare, adică a pus frână tiparniței de bani, ceea ce a dus la aprecierea dolarului, a dus la creșterea dobânzilor. Și în momentul în care dobânzile au devenit suficient de mari, asta a provocat falimente în lanț, atât falimente bancare sau falimentul unor întreprinderii private în America, cât și falimente suverane – adică celebra criză a datoriilor din America Latină și nu numai. Dacă ar fi să aproximăm sau să asemuim momentul în care ne aflăm acum, cea mai apropiată asemănare ar fi cu acest gen de situație. Dar nu cred că ne asemănăm suficient de mult nici cu această situație, astfel încât să spunem că ne paște o astfel de criză a datoriilor.
Dar în cazul României?
Sigur, nu e cazul României. România, din păcate, este într-o situație destul de apropiată de Mexic, de Argentina, de Grecia. Deci aici, România, în particular, vine mai aproape de acest exemplu istoric pe care l-am dat.
Dobânzile zero, din nou la modă
Revenind la criza din 1929, care ar fi diferențele față de alte crize? Avem și asemănări?
Sunt și nu sunt. Desigur că economia era cu totul alta și din orice punct de vedere tehnologic – acum e cu totul altceva. Principala trăsătură o regăsim și în epoca contemporană: vedem o umflare a pieței imobiliare, vedem investiții foarte mari în construcții. Vedem că anii 20-30 sunt cei în care se construiesc zgârie-norii celebri din America, spre exemplu Empire State Building. Însă planurile și începutul datează dinainte de începutul Marii Depresiuni. Desigur, o bulă care s-a extins pe piața bursieră, pe piața de capital, pentru că bursa nu este altceva decât o piață unde se tranzacționează titluri de proprietate asupra unor active, în esență. Și dacă activele sunt umflate, atunci și acțiunile vor deveni umflate. Asta vedem chiar mai acut la crizele mai recente. Adică din cauza faptului că expansiunea creditului își găsește din ce în ce mai ușor făgaș către bursă, către sectorul financiar, cu cât venim către zilele noastre, cu atât vedem aceste distorsiuni ca afectând din ce în ce mai mult bursa, piața de capital, și vedem crizele asociate din ce în ce mai mult cu crahuri din astea puternice bursiere.
România a mai trăit astfel de momente?
Noi am fost într-o asemenea bulă în anii 2000. Atunci, România a fost prinsă cu totul, a fost înecată în acest iureș, în acest val nesustenabil de investiții generat de expansiunea creditului de la începutul anului 2000 și de ieftinirea artificială a banilor. În acea perioadă, în anii 2000, vorbim de dobânzi apropiate de zero la toate marile bănci centrale, începând cu Japonia până în Europa. Ceea ce, evident, a creat această bulă speculativă uriașă, care a cuprins și România. Și atunci, acel episod se încadrează foarte bine în acest tipar de crize. Dar situația de acum este diferită, după mine. În prezent, în primul rând, nu mai putem vorbi de o evoluție omogenă a pieței imobiliare, în cazul României. Avem evoluții diferite. Una este orașul București, orașul Cluj, deci marile orașe, marile centre economice, care sunt foarte dinamice. Vedem aceste evoluții diferite. Un alt aspect este faptul că mare parte din aceste construcții de imobile nu mai sunt finanțate pe credit în procentul în care erau în anii 2000. Ci mult mai puțin. Sunt și alte aspecte care au fost adesea menționate, anume nivelul de prudențialitate. În prezent, gradul de îndatorare permis populației este mai mic decât era permis la vremea respectivă. Una peste alta, din acest punct de vedere, situația este mult mai stabilă și mai solidă acum decât în anii 2000. Eu nu cred că ne paște o criză imobiliară. Suntem încă deoparte, suntem foarte departe de acea fragilitate pe care o aveam în anii 2000. Piața imobiliară va merge tot în sus. Nu văd să ne pască o criză imobiliară, doar dacă ar fi ca efect colateral al unei alte crize sau dacă ajungem să trăim o criză a datoriei suverane. De fapt, ultimii ani au arătat cât de rezilient este sectorul acesta pentru că, practic, creditul a înghețat. După pandemie, momentul în care dobânzile au crescut, creditul a înghețat și nu s-a întâmplat nimic. Altfel spus, tot ce am văzut au fost niște stagnări ale prețurilor și cam atât. Nu am văzut falimente sau alte probleme.
„Scumpirea dolarului, unul dintre motivele lui Ceaușescupentru a plăti datoria externă“
Revenind la Marea Criză, care ar fi cea mai mare capcană în care s-a căzut și care riscă să ne prindă din nou, la nivel global, dacă nu suntem atenți?
În momentul în care descoperi că investițiile operate sunt nesustenabile, trebuie să le oprești, trebuie să le lichidezi. Adică întreprinderile descoperă că nu au la dispoziție capitalul necesar pentru a finaliza aceste investiții. Acționarii lor au trăit într-o euforie, cu o idee de capital foarte abundent, mai ales când dobânda e zero. Așa că își spun „hai să ne împrumutăm, cu siguranță o să facem noi profit și am avea de unde să-i dăm înapoi“. Dar realitatea este că, de fapt, capitalul este rar, întotdeauna. În momentul în care companiile descoperă că aceste investiții sunt nerentabile, nesustenabile, evident că trebuie să le lichideze. Și așa apar concedierile, așa crește șomajul.
Mai există alte cauze care să contribuie la creșterea șomajului?
Important de menționat este că fenomenul a fost accentuat în anii ’30, la fel cum este accentuat și astăzi, dacă s-ar produce așa ceva, de legislația de pe piața muncii. Pentru că în vreme ce, la bursă, de exemplu, prețurile fluctuează, în vreme ce pe rafturile magazinelor prețul la conserve, detergenți, fluctuează, prețul muncii nu poate fluctua în jos. Și asta din cauza salariului minim. Odată introdus în anii ’30, în timpul Marii Depresiuni, această măsură intruzivă, care împiedică scăderea salariilor, practic împiedică ajustarea prețului resurselor.
Resursa numită muncă nu-și mai poate găsi un preț de echilibru. Și atunci, cum se va rezolva această contradicție, acest decalaj între cerere și ofertă? Că firmele nu mai au nevoie de muncitori, asta e limpede.
Firmele concediază. În mod normal, trebuie să scadă salariile. Însă salariile nu pot scădea din motive administrative, atunci apare șomajul. Și asta este explicația atât a creșterii masive a șomajului, cât și, mai ales, a întinderii lui în timp. Pentru că șomaj ar apărea și pe o piață complet liberă, unde n-ai avea salariu minim, însă, nu în asemenea măsură și nu atât de îndelungat. Cu cât ai o piață mai flexibilă, cu cât ai o economie mai flexibilă, cu atât resursele se reorientează, sunt realocate mai ușor de colo până colo. Cu cât ai blocaje care împiedică alocarea resurselor, cu atât durează mai mult până se rezolvă toate tensiunile acestea din economie. Deși menținerea unui nivel ridicat și de durată a șomajului datorează, în principal, salariul minim și altor intervenții din epocă – de exemplu, celebrul plan de resuscitare a economiei lui Roosevelt. Și în timpul Marii Depresiuni s-a venit cu un asemenea plan, precum planul Draghi. Poate că atunci a fost prima oară în istorie când guvernul a venit cu un asemenea plan.
Salvare, dar fără un pas următor
De regulă, de ce dau greș astfel de planuri?
Atunci când au fost teoretizate aceste pseudo-soluții de salvare a economiei, evident că politicienii aveau nevoie să-și justifice fișa postului, aveau nevoie să fie aleși. Și desigur că nu puteau să recunoască erorile produse înainte. Și atunci au zis: „Stați că avem o soluție: să facem deficit“. Să cheltuiască statul, să îndatoreze statul, să facă statul autostrăzi. În felul ăsta, resorbim forța de muncă, facem o hidrocentrală, dar în America, și în felul ăsta eliminăm șomajul și scăpăm de depresiune.
Așadar, planurile precum cel al lui Draghi nu sunt de folos?
Acest gen de planuri salvaționiste nu fac decât să adauge la distorsiuni. Adică ele, pe moment, pot să reducă șomajul, dar pe termen lung nu fac decât să creeze distorsiuni suplimentare, fiindcă problema de fond rămâne. Adică după ce încheiem de făcut autostrăzi, ce mai facem? După ce încheiem de făcut hidrocentrale, ce mai facem? Pentru că nu există un pas următor. Pe o piață liberă, care este următorul pas? Următorul pas este dictat de consumatori. Dacă publicul vrea portocale, se fac ferme de portocale. Dacă publicul vrea geamantane, se fac fabrici de geamantane. Or, aici, care este pasul următor? După ce se termină hidrocentralele, ce urmează? Pasul următor nu poate fi, din păcate, șomajul nemaivrând să crească în loc. De fapt, ai deschis cutia Pandorei, care va face ca guvernul să fie permanent implicat. După ce se termină hidrocentrala, vor face orice altceva pot. Și cu ce bani? Facem în continuare datorii. De fapt, intri în această cursă a îndatorării. Se poate spune că ai rezolvat o problemă a sectorului privat, a datoriilor sectorului privat, dar ai creat o problemă a datoriilor sectorului public. Deci mai mult se amână rezolvarea cu adevărat a problemelor.
Paradoxul celui de-Al Doilea Război Mondial și crizele ulterioare
Practic, cum s-a ieșit din criza anilor ’20-’30, care au fost soluțiile?
Finalmente, criza s-a depășit prin război. Iar în momentul în care vine războiul, se schimbă tot, pentru că America și alte state, intrând în război, au decis planificarea centrală a economiei, deci au desființat complet, mai mult sau mai puțin, piața liberă. Iar excesul de forță de muncă a plecat pe front. Astfel, s-a ajuns ca de la un șomaj uriaș să aibă chiar penurie de forță de muncă. Au urmat anii în care au început și femeile să își ia locuri de muncă, au fost angajări masive. Războiul a creat cu totul alte probleme, o cu totul altă situație și a camuflat problemele economice. Evident că războiul nu e o soluție la problemele economice, ci doar este o situație prin care scapi de șomaj și de alte probleme, dar îți ridici multe, multe altele.
Care au fost cele mai importante, cele mai marcante crize după Marea Depresiune?
Am avut criza datoriilor, criza acelor „savings and loans“. Mă gândesc la criza acelor bănci de economie din SUA la începutul anilor ’80, care a fost asociată cu scumpirea banilor, a dobânzii, pentru a combate inflația. După care am avut acele crize suverane cauzate tot de scumpirea dolarului, pentru că țările erau îndatorate în dolari. Atunci, țările cu cea mai mare datorie externă au ajuns în colaps. Acesta a fost în epocă unul dintre motivele invocate de Ceaușescu, de exemplu, pentru a plăti datoria externă.
Era un motiv suficient ca Nicolae Ceaușescu să facă acest lucru, să plătească datoriile și să sacrifice populația?
Era un motiv fals, pentru că România avea datorie mică oricum. Și chiar și dacă ai o datorie, nu te apuci să scapi de ea forțat, pentru că nu poți face chestia asta decât înfometând poporul, sacrificând foarte mult consumul. Trebuie să fii rațional într-un demers pe care îl faci. Nu te apuci să iei pastile cu pumnul dacă ai o problemă. Ci trebuie să le iei rațional. După asta am avut celebrul „Dotcom bubble“, în anii ’90, un nou episod de bulă financiară, asociat, de data asta grefat, pe ascensiunea noilor tehnologii. Erau anii în care Yahoo și alte mari companii de tehnologie erau inventate și prindeau viteză, anii internetului. După care am avut criza din 1997, din Asia, o criză foarte mare. Iar apoi marea criză financiară din 2007.
Putem vorbi de tipare, de o anumită ciclicitate, de un interval în care se produc de regulă aceste crize?
Sigur că atunci când vezi lucrurile dintr-o perspectivă strict istorică și cu o durată mai lungă de timp, ți se pare că se succed cu oarecare ciclicitate. Însă, propriu-zis, în stiința economică nu există oscilații precum în fizică. Sigur că observăm niște tipare. Însă acestea pot fi detectate doar ex post, ulterior, după ce se produc evenimentele.
Se încarcă comentariile...
