Dreptul de a gândi altfel

De curând, preşedintele Consiliului European Van Rompuy aflat în vizită de lucru în ţara noastră spunea că „moneda euro se prezintă destul de bine, dar despre şomaj am veşti proste”.

Adică navigaţia incertă şi instabilă a Europei pe mările crizei n-a scufundat nava dar riscă să lase nava fără echipaj. Se poate constata uşor că realitatea trăită de marea majoritate a europenilor, să-i zicem realitatea certăţenilor, pe de o parte şi modelul actual politic al austerităţii pe de altă parte, dau ambele rezultate foarte variabile. După ce că mulţi cetăţeni ai UE se simţeau supuşi unei voinţe venită de la un Bruxelles al birocraţiei, odată cu instalarea crizei economice li s-a cerut insistent şi chiar solemn să se teamă de neaplicarea austerităţii. Cu toate acestea, reţeta austerităţii n-a garantat nimic în sensul ieşirii economiilor din criză. Scenariul austerităţii, în concepţia promotorilor săi, nu putea fi decât unul de succes pentru că se sprijinea pe o raţionalitate a estimării rezultatelor pozitive ale tăierii drastice a cheltuielilor publice şi creşterii impozitelor şi taxelor. A fost însă un caz destul de clar de supraestimare a beneficiilor şi subestimare a costurilor. Căci o economie deprimată nu poate funcţiona fără stimuli. Ne-am găsit şi ne găsim încă în situaţia în care faptul economic este înlocuit de faptul economizator, adică economia este permanent supusă factorilor de contracţie fără niciun acompaniament stimulativ pentru creştere.

În practica managementului european al crizei nu a fost lăsat un spaţiu real pentru a permite exprimarea dificultăţilor pe care nu le-am anticipat. A fost deci un eşec al anticipării dificultăţilor. Când se declară categoric (şi e bine că a fost aşa) că eşecul nu e o opţiune, cum a fost în cazul euro şi al băncilor scufundate în criza financiară, nu este permisă în continuare acumularea de costuri pe seama economiei. Dreptului de a gândi altfel i s-au dat doar şanse pur teoretice. Însă pentru cei ce au cerut austeritatea chiar transformând-o într-o dogmă să-mi fie permis să-l citez pe Isaiah Berlin: „Şi totuşi, întotdeauna a existat ceva care n-a mers. Evenimentele n-au luat niciodată forma pe care experţii credeau cu atât înflăcărare că o vor lua, forma pe care ei au anticipat-o fără încetare”. Altfel spus, a avea simţul realităţii e uneori mai important decât a avea realism politic.

Încrederea manifestată astăzi de foarte mulţi mari economişti, inclusiv de unii care au fost până dăunăzi partizanii modelului de austeritate, în necesitatea actuală a unor politici de stimulare economică ridică moralul multor investitori, mai ales a celor mici şi mijlocii şi le întăreşte sentimentul că, în fine, ar putea să răzbească din criză fiind încă în viaţă.

„Când acţiunea este necesară, optimismul, chiar şi cu o uşoară doză de iluzie, poate fi un lucru bun” spunea Daniel Kahneman, premiul Nobel pentru economie în 2002 şi unul dintre cei mai aprigi critici ai deciziilor optimiste insuficient evaluate în tabloul riscurilor.   

Parafrazându-l pe Français Mitterrand, Europa are nevoie să dovedească acum ceea ce n-a dovedit încă.