Viziune economicoasă

În absenţa unui centru profesionist de documentare teatrală, a cărui lipsă nu o voi deplânge niciodată îndeajuns, nu îmi e tocmai uşor să spun a câta adaptare a celebrului roman Maitreyi e cea care a furnizat suportul dramaturgic pentru spectacolul de la Teatrul Municipal din Baia Mare.

Utilitatea unui astfel de centru o explic cu toate că ştiu că o fac fără niciun fel de rezultat fiindcă orice ministru al Culturii, din orice partid ar face parte el, nu o înţelege ori se face că nu o înţelege.

Probabil că e vorba despre a treia, asta dacă suntem de acord că regizoarea Chris Simion a furnizat deja două fiindcă, fără doar şi poate, între cea folosită în spectacolul din anul 2007 al (pe atunci) Trupei „Iosif Vulcan” a Teatrului de Stat din Oradea şi cea utilizată pentru montarea de la Compania D’AYA sunt diferenţe substanţiale.

Adaptarea semnată de Oltiţa Cîntec şi de Adrian Roman e una centrată asupra poveştii de dragoste dintre tânărul indianist în formare şi Maitreyi Devi. Considerând că povestea însăşi e condiţionată de consistentele, chiar ireductibilele diferenţe de cultură, de mentalitate, de atitudine, de înţelegere a rosturilor căsătoriei, a condiţionărilor acesteia, de percepere a raporturilor dintre bărbat şi femeie, cei doi adaptatori nu şi-au dorit defel să facă din textul de scenă Maitreyi o pagină de atlas geografic ori etnografic. Asta cu toate că cel puţin unul dintre ei - e vorba despre Adrian Roman - a avut şansa unor vizite succesive în India, a făcut acolo studii post-universitare de antropologie. Meritul lui e că Adrian Roman nu şi-a luat revanşa cu ajutorul instrumentelor regizorului omonim, evitând riscul unor parazitări periculoase. Nu găsim,aşadar, cântece unduitoare sau dansuri lascive în spectacolul de la Teatrul Municipal din Baia Mare. Dansurile nu sunt însă excluse cu desăvârşire, spectacolul beneficiază de o coregrafie bine aleasă (e vorba despre un stil de dans despre care aflu că s-ar chema Bharatanatyan), deprinsă de balerinii Carla Waltner şi George Pop de la un indian nativ, anume invitat din India, pe nume Suhail Bhan.

Centrată, cum spuneam, asupra poveştii, adaptarea de acum e deopotrivă una extrem de concentrată. Sub impactul unei vizite târzii a lui Maitreyi, Mircea şi iubita lui de odinioară rememorează (tehnica flash-back-ului prelungit) principalele momente ale tristei şi, totuşi, frumoasei lor poveşti de dragoste. O poveste prilejuită de o primă călătorie în India a viitorului savant, vizită despre al cărei impact găsim o semnificativă mărturie a lui Mircea Eliade. Acesta nota în Jurnalul  său la data de 18 noiembrie 1948: „Acum douăzeci de ani, către orele cincisprezece şi treizeci (aşa cred), o porneam din Gara de Nord (din Bucureşti) spre India. Mă revăd şi acum în clipa plecării, îl revăd pe Ionel Jianu cu cartea lui Jacques Rivière şi cutia de ţigarete, ultimele lui cadouri. Ce urmări a avut asupra mea a avut asupra mea această călătorie, înainte de a avea 22 de ani! Cum ar fi fost viaţa mea fără experienţa Indiei la începutul tinereţii mele? Şi încrederea pe care o am de atunci că, orice s-ar întâmpla, există oricând o Himalaie ce poate ne aşteaptă. ”

Printre „urmări” figurează, fără doar şi poate, scrieri literare precum Nopţi la Serampore, Secretul Doctorului Honigberger şi, desigur, Maitreyi, dar şi numeroase opere ştiinţifice. Adică, aproape o bibliotecă. O realitate pe care Adrian Roman, ajutat de scenograful Mihai Vălu, a avut intuiţia de a o sugera în spectacol, piesa principală de decor fiind chiar o imensă bibliotecă ale cărei uşi se deschid odată cu vizita neaşteptată a lui Maitreyi şi se închid când rememorarea poveştii se va fi încheiat.

Adrian Roman şi Oltiţa Cîntec au transferat din romanul (atât de apreciat de recenzenţi precum Mihail Sebastian sau Pompiliu Constantinescu ori de exegeţi mai târzii precum Eugen Simion sau Maria Vodă-Căpuşan) înspre scenariul dramatic doar cinci personaje (Maitreyi, Mircea, Chabu, Narendra Sen, Indira Devi Srimati). Cei doi au combinat textul rămas de la Mircea Eliade cu foarte puţine replici din cartea-replică Dragostea nu moare a lui Maitreyi Devi. Au sporit întrucâtva ponderea lui Chabu în desfăşurarea conflictului. Fapt valorificat de regizor printr-o sporire a energiei conflictului şi confruntării şi prin recursul cumpănit la momente coregrafice.

Cei doi scenarişti şi, mai apoi, Adrian Roman, rămas singur în ipostaza de regizor, au trebuit să aibă în vederea o viziune extrem de economicoasă asupra romanului din motive cât se poate de obiective. Primul dintre ele e reprezentat de structura şi compoziţia actuală a ceea ce se cheamă personalul artistic al Teatrului Municipal din Baia Mare. Un Teatru ce dispune, oarecum inexplicabil, de foarte puţini actori, de unde şi limitările inerente de opţiune cu care s-a confruntat directorul de scenă. Care limitări se decontează în chip fatal în calitatea spectacolului. Un spectacol ce nu e tocmai fără cusur fiindcă actorii din distribuţie sunt ei înşişi departe de a fi fără cusur. Diana Podăreanu nu e tocmai soluţia ideală pentru a  interpreta lui Maitreyi, după cum nici Claudiu Pintican nu e chiar interpretul perfect al lui Mircea Eliade, tot la fel cum şi Camelia Strat se arată o “soluţie de criză” pentru rolul Chabu. Ioan Costin şi Adriana Covaci au apariţii discrete. Problemele încep de la calitatea rostirii şi adecvarea intonaţiei şi se încheie cu asumarea însăşi a rolurilor.

Povestea bine conservată în scenariu şi claritatea expunerii ei în spectacol, până la urmă romanul însuşi sunt însă aliaţi de nădejde şi garanţii de calitate. Drept pentru care, departe de a fi unul perfect, Maitreyi de la Baia Mare e, totuşi, un spectacol posibil.  

Teatrul Municipal din Baia Mare- MAITREYI – scenariu de Oltiţa Cîntec şi Adrian Roman după romanul omonim al lui Mircea Eliade;

Regia: Adrian Roman;

Coregrafia: Suhail Bhan;

Decorul: Mihai Vălu;

Costume: Anna Szabo;

Cu: Diana Podăreanu, Claudiu Pintican, Camelia Strat, Ioan Costin, Adriana Covaci;

Dansează: Carla Waltner şi George Pop;

Data reprezentaţiei: 22 martie 2014