Acum, când la patru ani distanţă, marele artist revine pe aceeaşi scenă spre a monta Vivaldi şi anotimpurile, interesul său pentru viaţa lumii se dovedeşte a fi rămas constant. Ceva mi se pare că, totuşi, s-a schimbat. Nu prin negare, ci prin completare.

Fără doar şi poate, viaţa lumii şi scurgerea timpului nu pot fi separate de colectivitate, de ceea ce îndeobşte numim umanitate. Aşa că nimic mai firesc decât faptul ca umanitatea, colectivitatea să rămână pe mai departe un punct de maxim interes pentru regizor şi coregraf. Şi nimic mai natural decât ca lor să li se adauge preocuparea pentru om, pentru individ, pentru devenirile sale, pentru exploziile şi extincţiile fiinţei sale în conjuncţie nu doar cu timpul, ci şi cu natura. O natură şi un timp din care omul este, fără îndoială, parte, o natură şi un timp pe care, la fel de neîndoielnic, omul le observă. Deloc neimplicat, bucuros, întristat şi măcinat deopotrivă de triada din care este parte.

Iată de ce cred că a optat Gigi Căciuleanu pentru înmulţirea numerelor solistice în spectacolul său, dar pentru şi distribuirea lor mai multor interpreţi. Un detaliu care, în organicitatea montării, în ansamblul său coerent structurat, are, în primul rând, personaje de interior, un interior pe care l-aş numi de rangul întâi. E vorba despre personaje interpretate ca atare de doi artişti cu serioasă şi consistentă pregătire coregrafică-  e vorba despre Cristina Iuşan şi Bordás Attila. Dublaţi de un alt al doilea cuplu pe ai cărui componenţi, în absenţa unui caiet de sală întocmit aşa cum se cuvine ori cum s-ar fi cuvenit pentru un spectacol-eveniment, aşa cum e Vivaldi şi anotimpurile, mi-e imposibil să îi numesc fără riscul de a comite greşeli. Spectacolul mai dispune de ceea ce aş numi personaje de exterior, în fapt un fals, un înşelător exterior, un exterior-interior, cu personnages-charnière, cum ar zice francezii. Acestea înzestrate cu  funcţii de observatori individuali, reflexiv implicaţi, a căror interpretare cade în sarcina unor actori de teatru dramatic, aşa cum sunt Luchian Pantea, Cristian Iorga sau Claudiu Banciu, dar şi alţii pe care iarăşi mi-a fost greu să îi identific. Mai există o a patra categorie de personaje. Aparent personaje-masă sau de ansamblu. Pe care le interpretează actorii Naţionalului târgumureşean. Care, aşa după cum scria Gigi Căciuleanu în caietul-program al spectacolului cu Carmina Burana de acum patru ani, sunt chemaţi, „să gândească în termeni coregrafici şi să acţioneze”. Cei cărora le revine misiunea ca, prin coordonarea dintre ei, să sugereze umanitatea şi respiro-ul ei comun, dar şi fiecare ego în parte. Să o facă poate chiar prin imperfecţiunile de execuţie inerente unor neprofesionişti ai dansului, imperfecţiuni din start asumate. Aceasta fiindcă nu ele contează. Prin felul în care o fac, interpreţii din Vivaldi şi anotimpurile dovedesc câtă dreptate avea George Banu atunci când scria: „Corpul naşte idei doar când e imprevizibil, când ne contrazice aşteptările…deschizând o fereastră spre necunoscut”.  Acestora, reprezentând personajul-colectiv, li se alătură comentatorii. Interpretaţi de Monica Ristea şi Csaba Ciugulitu, ei rostesc către finalul spectacolului, în limbile română şi maghiară, un poem, Sonetul în stil baroc nr. 7 de Beney Zsuzsa, tradus în limba română de Paul Drumaru.

Este oare acest poem un adaos, ceva în plus, aşa cum s-ar putea crede la prima vedere? Înclin să cred că nu. Se ştie că, atunci când Antonio Vivaldi a scris, în 1725, Anotimpurile, lucrarea ce avea să-i asigure celebritatea şi dăinuirea peste timp, compozitorul era cuprins de îndoieli legate de capacitatea muzicii de a exprima complexul gândirii şi simţămintelor omeneşti. Se mai ştie că aceste îndoieli nu erau doar ale lui, ci erau împărtăşite şi de alţi compozitori din epocă.

Slujindu-se de binecunoscuta compoziţie pentru a face din ea un spectacol de teatru coregrafic, nutrind poate aceleaşi îndoieli  încercate odinioară de Vivaldi, Gigi Căciuleanu a mizat pe caracterul de artă pe de o parte completă, dacă nu cumva chiar hiper-completă a teatrului. Artistul nu s-a limitat la atât. A avut în vedere şi contrariul hiper-completului.  A luat, aşadar, în calcul incompletul din specificul teatrului coregrafic pe care îl promovează. Un incomplet generos dar şi solicitant pentru spectator. Care, în cazul dat, are un plus de drept dar şi de obligaţie de a-şi folosi imaginaţia şi fantezia spre a desăvârşi în propriul eu şi în interiorul său mintal şi sufletesc oferta muzical-coregrafică a scenei. Versurile din final îi sunt de ajutor. Defel redundant, nicidecum tautologic.


Teatrul Naţional din Târgu Mureş-Compania „Liviu Rebreanu”-VIVALDI ŞI ANOTIMPURILE;

Scenariul, regia şi coregrafia: Gigi Căciuleanu după o idee de Dan Mastacan;

Realizare decor, design costume şi concept afiş: Măriuca Ignat;

Cu: Cristina Iuşan, Bordas Attila, Raisa Ané, Gabriela Bacali, Denisa Badea, Claudiu Banciu, Rareş Budileanu, Alexandru-Andrei Chiran, Csaba Ciugulitu, Mihai Crăciun, Erika Domokoş, Bianca Fărcaş, Costin Găvază, Georgiana Ghergu, Cristina Holtzli, Cristian Iorga, Anca Loghin, Sergiu Marocico, Delia Martin, Mihaela Mihai, Laura Mihalache, Ştefan Mura, Robert Oprea, Luchian Pantea, Claudiu Ştian, Tiberiu Vasiniuc;

Co -starring: Monica Ristea-Horga;

Data reprezentaţiei: 26 noiembrie 2015.