Un transplant

În 2014 se împlinesc 35 de ani de la moartea dramaturgului Aurel Baranga. Şi cu toate că face, în vremea din urmă, prostie după prostie, din vrerea lui Stelian Tănase cocoţat politic în funcţia de preşedinte-director general, îmi place să cred că nu scopul comemorativ a fost acela ce a determinat Televiziunea Română să programeze luni, 1 septembrie,  spectacolul cu piesa Fii cuminte, Cristofor!.

Un spectacol produs în urmă cu câţiva ani de Teatrul “George Ciprian” din Buzău, filmat, cu modificări substanţiale în distribuţie acum câţiva ani (Ada Navrot a înlocuit-o pe Magda Catone iar Ion Grosu pe Silviu Biriş), dar şi de decor (Georgeta Petrovici) în condiţii de studio (regia tv şi montajul: Gini Ignat, director de imagine: Sergiu Ardelean).

Aurel Baranga a debutat în literatură sub semnul suprarealismului. Asemenea altor reprezentanţi ai curentului (Virgil Teodorescu, de pildă), viitorul dramaturg a sărit repede şi fără mustrări de conştiinţă în “tabăra roşie’’, victorioasă după 23 august 1944. A scris în 1948 textul noului imn de Stat al  de abia proclamatei Republici Populare Române (Imnul se chema Zdrobite cătuşe şi era cântat pe muzica lichelei absolute cu numele de Matei Socor). Mai apoi, singur ori împreună cu Nicolae Moraru, Baranga a anunţat zorii dramaturgiei socialiste (Bal la Făgădău, Iarbă rea, Pentru fericirea poporului, Bulevardul împăcării). Într-o scrisoare dechisă ce a făcut valuri, interpretată în chip şi fel, adresată cu un an înainte de moarte Colocviului de dramaturgie de la Cluj, Baranga îşi punea cumva cenuşă în cap şi îşi făcea reproşuri pentru vina de a fi acceptat “dintr-un vinovat spirit conservator, un rudimentar concept estetic privitor la caracterul pedagogic al artei”. În Istoria dramaturgiei române contemporane ( Editura Albatros, Bucureşti, 2000), Mircea Ghiţulescu ne reaminteşte că în acelaşi an 1978, Baranga publica un Jurnal de atelier în care, “în urma unei selecţii severe, nu reţinea nici una dintre piesele examinate mai înainte” (de Mircea Ghiţulescu, n.m), adică exact acelea pomenite mai sus. În schimb, “îşi făcea iluzii, în privinţa unor drame şi melodrame”.

Baranga a fost director artistic al Teatrului Naţional din Bucureşti în vreme ce director general era un alt mare oportunist (Zaharia Stancu) ori redactor şef al revistei Urzica.  A izbutit să supravieţuiască în posturi bine plătite chiar şi după ce fiul său, actorul Harry Baranga, a părăsit ţara,lucru ce, îndeobşte, nu era deloc bine văzut de vârfurile nomenclaturii comuniste. Ba chiar şi după ce Harry Baranga a avut, prin anii 70, o trecere viforoasă pe la Radio Europa liberă. Baranga a fost în egală măsură agreat de regimul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, care i-a rezervat şi un rol de cenzor (a se vedea în acest sens cartea Procesul tovarăşului Camil, reeditată în 2014 de Fundaţia Culturală “Camil Petrescu”), dar şi de cel al lui Nicolae Ceauşescu (cf. Liviu Maliţa Ceauşescu critic literar, Editura Vremea, Bucureşti, 2007). Piesa Simfonia patetică, în regie proprie, împreună cu Apus de soare, în regia Mariettei Sadova a asigurat în 1973 inaugurarea noii clădiri a Teatrului Naţional din Bucureşti.

Scrierile pentru scenă ale lui Baranga au fost jucate mult şi cu consecinţe pecuniare dintre cele mai consistente, el, Aurel Baranga, şi Paul Everac fiind maeştrii incontestabili ai propagandei prin dramaturgie din vremea comunismului.

Şi totuşi. Cine a fost Aurel Baranga? Un “I. L Caragiale produs de cultura comunistă”, dar “un I.L. Caragiale cuminţel, decolorat şi previzibil”, aşa după cum scria Alex Ştefănescu în România literară nr. 14/2004 în spaţiul rubricii La o nouă citire. Un dramaturg “moralizator, nu cinic explicit, nu echivoc, prozaic”, după cum nota acelaşi Alex Ştefănescu. Un dramaturg simptomatic pentru deceniile de comunism în care “să ai pantaloni de tergal, să mergi la teatru cu o Dacie, să bei un Cico şi să vezi un spectacol cu o piesă de Aurel Baranga era idealul multor români”.

E ceva recuperabil azi din dramaturgia lui? Probabil că da. Dar nu din drame şi melodrame, gen Viaţa unei femei, ci din comedii. Succesul de care s-a bucurat acum câţiva ani, mai exact în stagiunea 2010/2011, Opinia publică, înscenată de Theodor Cristian Popescu la Teatrul Naţional “Radu Stanca” din Sibiu cu dorinţa de a demonta mecanismele propagandei comuniste, dar în care învingător a fost –hélas!- chiar textul lui Baranga, arată că scrierile lui încă mai plac. A plăcut şi acest Fii cuminte, Cristofor! montat la Buzău de Diana Lupescu, spectacol care, din câte ştiu, mai figurează în repertoriul activ al Teatrului “George Ciprian”.
Piesa a fost scrisă în 1964, imediat după Siciliana. În monografia Destin teatral Aurel Baranga (Editura Eminescu, Bucureşti, 1986), regretata Antoaneta Tănăsescu socotea textul “relevabil în primul rând prin rigoarea construcţiei şi în  al doilea rând pentru cercetarea caracterologică”. Fii cuminte, Cristofor! era apreciată de exegetă nu doar cronologic legată de Siciliana (acolo Dem Rădulescu a făcut un rol de zile mari), ci şi prin schema dramaturgică. Era vorba despre “o superioară armonizare a modificărilor, ba chiar a metamorfozelor”. Iar “impunând ca cele două roluri (principale) feminine să fie interpetate de aceeaşi actriţă, dramaturgul intenţionează să evidenţieze nu numai o izbitoare asemănare fizică  ci şi o profundă complementaritate sufletească”. Piesa e dominată de ceea ce Antoaneta Tănăsescu numea “opţiunile personajelor feminine ce au un plus de luciditate şi de înţelepciune, inefabilă e drept, în înţelegerea situaţiilor şi un plus de promptitudine în concretizarea deciziilor”. Sunt lucruri, sunt dominante, sunt observaţii a căror exactitate e probată şi de spectacolul buzoian preluat de TVR, respectiv de interpretarea pe care actriţa Tania Popa o dă Emei, respectiv, Ancăi.

Fii cuminte, Cristofor! a fost validată scenic de un spectacol despre care cronicile vremii au avut doar cuvinte de laudă. O cronică analitică semnată de Valeria Ducea poate fi citită în nr. 1/1965 al revistei Teatrul. Spectacolul s-a jucat la Teatrul “Bulandra” în stagiunea 1964/1965 în regia lui Valeriu Moisescu (un mare regizor de comedie şi un imbatabil specialist în Baranga) şi cu o distribuţie de zile mari (Octavian Cotescu în Cristofor Bellea, Marcela Rusu în Ema şi Anca, Beate Fredanov în Doamna Sava şi George Mărutză/George Carabin în Stambuliu).

Spectacolul buzoian preluat cu inerente modificări, nu doar de distribuţie de Casa de producţie a TVR, e unul de valoare medie. În calitate de regizoare, Diana Lupescu a operat minime modificări în text. Nici nu putea face prea mult fiindcă ar fi afectat organicitatea vodevilului. Diana Lupescu a produs şi o seamă de timide actualizări. Prezenţa ei e discretă, poate că din cale afară de discretă. În varianta pentru televiziune, Gini Ignat (regie tv şi montaj) a supravegheat relocarea spectacolului în condiţii de studio de televiziune şi, din câte mi-am dat seama, în altă scenografie (Georgeta Petrovici). Spectacolul se joacă în forţă, poate chiar prea în forţă, excesiv “participativ”, cam îngroşat şi din cale afară de zgomotos. Dorinţa de a provoca râsul, câteodată cu orice preţ, e evidentă. Nu şi artisticeşte validă. Şi Cristofer Bellea (Ion Grosu), şi Doamna Sava (Ada Navrot), şi Stambuliu (Cristian Nicolaie) sunt caricaturizaţi cu asupra de măsură, iar caricaturizarea e accentuată de prim-planurile camerelor de luat vederi ( director de imagine: Sergiu Ardelean). Tania Popa e, când e, ceva mai reţinută şi culege roadele autocenzurii în ultima parte a spectacolului. Adaptarea şi nuanţarea la specificul teatrului de televiziune, la specificul jocului actoricesc pentru acest gen de teatru s-a obţinut doar parţial.   

Teatrul George Ciprian din Buzău- FII CUMINTE, CRISTOFOR! de Aurel Baranga;  Regia: Diana Lupescu; Cu: Ada Navrot, Tania Popa, Ion Grosu, Cristian Nicolaie;

Televiziunea Română- Casa de producţie- Regia tv şi montaj: Gini Ignat; Scenografia: Nicoleta Petrovici; Director de imagine: Sergiu Ardelean; Producători: Sânziana Miloşoiu şi Silviu Jicman; Data primei difuzări: 1 septembrie 2014