Aşa a luat naştere, de pildă, proiectul Hektomeron. Era să scriu pe scena Teatrului Naţional Marin Sorescu din Craiova, când, de fapt, el s-a desfăşurat online, în regim de live streaming, pe pagina www.hektomeron.com. A fost un fel de replică modernă a Decameron-ului lui Boccaccio, desfăşurată tot în timp de ciumă (modernă), nu în 10, ci în 100 de zile, în care actorii teatrului au lucrat de la distanţă, adică virtual, cu 100 de regizori din 100 de ţări.

De Rusalii, ceea ce a existat pe ecran devine real, aşa că pot să scriu că pe 21 şi 22 iunie se va desfăşura pe scena TNMSC acest proiect unic, cu actorii în carne şi oase, jucând episoadele ce alcătuiesc Hektomeron-ul. 25 de ore de teatru pe scenă, dar şi pe ecranele uriaşe din faţa teatrului, din Piaţa Shakespeare. Pentru cine rezistă. Cel mai lung spectacol din istoria teatrului, se laudă organizatorii.

Nu tocmai. Recordul e deţinut de un actor englez, Adrian Hilton, care în 1987 a recitat vreme de 4 zile şi jumătate, adică 110 ore şi 46 de minute, operele complete ale lui Shakespeare. Ne amintim apoi de superproducţia din 2011, de la Expoziţia Mondială de la Hanovra, cu Faust, o montare în care Peter Stein a pus în scenă textul integral al lui Goethe, ţinând captivat, dar şi pierzând publicul vreme de 22 de ore. Mai există la Sibiu, din 2013, maratonul “25 de ore de teatru”, în care, e adevărat, sunt reunite manifestări diverse, de la spectacole de teatru, recitaluri de poezie, concerte, conferinţe etc., toate prezentate în 25 de ore dintr-un weekend.

Dar şi cele 25 de ore craiovene, de teatru non stop reprezintă un record, intră în top! Şi înseamnă, desigur, un efort uriaş de organizare, menit a pune în valoare talentele trupei. Deşi toate episoadele pot fi vazute online, în întreaga lume, pe site-ul dedicat hektomeron.com, experienţa pe viu a acestui uriaş performance, coordonat de directorul artistic al teatrului, Vlad Drăgulescu, nu este un eveniment pe care să-l ratezi. (VIDEO)

Dar pandemia nu a produs la Naţionalul craiovean doar acest mix ambiţios, de performanţă vie şi tehnologie aplicată, ci şi spectacole “în dulcele stil clasic”, care sunt prezentate publicului, în condiţiile permise de starea de alertă în care ne aflăm, adică la o capacitate a sălii de 70%.

Cu un potenţial de provocare asumat încă din titlu (nu ştiu dacă inspirat din reclamele video făcute pentru tampoane feminine) şi cu un limbaj licenţios, ce îl face accesibil doar unui public cu vârstă peste 18 ani, Viva la vulva! este noua contribuţie a coregrafei Andrea Gavriliu, la repertoriul teatrului craiovean. Este al doilea voleu din ceea ce aş considera a fi un diptic gândit de regizoarea-coregrafă pentru teatrul din capitala Băniei, prima parte, intitulată Outfitul şarpelui, fiind transmisă în premieră live online,în timpul pandemiei. Regizoarea pare să fi făcut o pasiune pentru versul anticalofil, rugos, al poetului Marius Aldea, care semnează poemele rostite/cântate în ambele producţii teatrale, prima, dedicată exclusiv identităţii masculine, iar a doua, exclusiv celei feminine (urmează oare, în lumina corectitudinii politice, şi un voleu LGBTQ?).

Viva la vulva! este un elogiu feminist adus femeii, văzută prin părţile intime ale corpului ei, cu funcţiile lor secretoare, care reprezintă un element determinant al comportamentului uman, în nesfârşita luptă a sexelor. Este o laudă în răspăr a trupului muierii, făcută de un poet al secolului al XXI-lea, pentru care eficienţa efectului estetic nu se mai ridică demult pe acel tip de simbolism erotic virginal, de tipul dragostei cavalereşti din poezia truverilor, şi plasat, dacă nu în catifeaua petalelor unui mugur de trandafir, atunci cel mult în părţile cu vizibilitate socială acceptată, ale corpului (cosiţa bălaie, ochii de peruzea, mâna delicată).

Diversele mişcări ale avangardei istorice din veacul trecut au aruncat în aer multe mituri pioase, iar ulterior internetul a pulverizat orice urmă de mister în privinţa corporalităţii noastre, lărgind major graniţele permisivităţii şi obişnuind societatea cu o nouă normalitate a reprezentării, care până mai ieri era imposibilă. Suntem departe de începutul secolului al XIX-lea, când Puşkin nu putea decât să-şi închipuie eleganţa piciorului feminin, atunci când zărea glezna lăsată din întâmplare la vedere, de sub faldul rochiei lungi. Azi, totul e la vedere. Şi totuşi, chiar şi pe acest background cultural relaxat faţă de vechile norme, versurile rostite/cântate în Viva la vulva! îşi păstrează potenţialul exploziv, fiindcă sunt astfel alcătuite încât să provoace, să epateze şi urma de burghez rămasă în noi (épater le bourgeois). Căci a vorbi cu lejeritate despre clitoris et al. nu este nici azi norma social acceptată.

Şase femei cântă/dansează, reprezentând metamorfozele prin care trece trupul feminin  într-o viaţă, urcând invers în timp, de la bătrâneţea fleşcăită spre tinereţea lacomă de sex. Cele şase actriţe recompun mereu alte grupuri, în funcţie de etapele vieţii reprezentate, iar Andrea Gavriliu a conceput o coregrafie al cărei desen respectă ritmurile crescânde ale ostentaţiei. Parcursul acestui imn coregrafic încărcat de (auto)ironie, închinat vaginului este susţinut de părţi corale, dar şi de songuri individuale, interpretate în stil variété, la avanscenă, al căror conţinut ideatic ar fi fost poate mai clar, dacă pregătirea muzicală a actriţelor ar fi pus mai mult accentul pe tipul de emisie vocală necesară, pentru a face acest tip de prestaţie scenică, inteligibilă până în ultimul rând al sălii.Viva la vulva! este un spectacol cu un subiect încă incomod pentru multă lume. Scopul meu este de a prezenta lucrurile aşa cum sunt, dar într-o manieră plastică, expresivă, dinamică. Pariul este să „îmbrac” francheţea menstruaţiei, a naşterii, a menopauzei în sclipici. Tuturor ne place kitsch...”, declara regizoarea.

Iar ultima parte a spectacolului confirmă şi la nivelul scenografiei, altfel minimale, că acest monolog al vaginului, pe şase voci îşi atinge climaxul la final, în puterea explozivă a tinereţii, ce leagănă ocrotitor femeia, în propria vulvă sclipicioasă, balansoar al juneţii.

Este privilegiul unui teatru de repertoriu, cum este Naţionalul craiovean, să poarte publicul prin diferite epoci, să-l obişnuiască cu diverse stiluri, să-l familiarizeze cu texte clasice sau moderne. Într-un cuvânt, să deschidă poarta educaţiei pentru un public cât mai larg, nu doar să-l relaxeze (ceea ce pare a fi devenit dorinţa-obsesie a zilei), contribuind astfel la nivelul cultural general al unei comunităţi. 

De aceea, pe scena aceluiaşi teatru, poate păşi în seara următoare celei a sfidării feministe, un mare împătimit al versului “vechi”, aducând ritmurile şi imaginile poeziei medievale. Emil Boroghină, Societar de Onoare al Teatrului Naţional Marin Sorescu din Craiova, îndrăzneşte să lanseze o altfel de provocare publicului (de)format de tehnologia modernă, invitându-l să redescopere intervalul lung, urmărindu-i recitalul de aproape două ore, Călătoria lui Dante, pregătit de actor în timpul pandemiei, în convalescenţă după infectarea cu covid.

Şapte sute de ani s-au scurs de la moartea celebrului florentin care, nel mezzo del cammin di nostra vita, adică pe la jumătatea vieţii, a coborât în bolgiile Infernului, urmârind apoi traseul imaginar al umanităţii, în Purgatoriu şi Paradis, în nemuritoarea sa  Divina comedie. Emil Boroghină face parte din acea generaţie care mai înţelege şi respectă sensul aniversărilor, căci, fără memorie şi fără a-i omagia pe cei care ne-au format intelectual, suntem cu siguranţă mai săraci. Şi mai lipsiţi de un viitor cu o minte împlinită.

De aceea, în an aniversar, actorul craiovean aduce un omagiu iubirii serafice, scăldându-se în sonorităţile de andante ale versului lui Alighieri. Căci tocmai această atmosferă poetică, ale cărei ritmuri se învolburează uneori, reprezintă cochilia de magie în care te prinde rostirea frumos articulată a actorului, chiar dacă nu mai ştii (sau n-ai ştiut niciodată) cine e Beatrice şi cine sunt guelfii şi ghibelinii. La Boroghină, magia versului devine magia muzicii, susţinută, atunci când e nevoie, şi de învăluitoarea magnitudine a proiecţiilor video.A fost productivă pandemia pentru Teatrul Naţional din Craiova, toţi au putut lucra în condiţiile de restricţii, şi datorită faptului că direcţia teatrului a avut grijă ca personalul instituţiei să fie imunizat. Directorul general al teatrului nu s-a ocupat însă  numai de organizare administrativă, ci şi-a făcut şi profesia, în acest timp de restrişte sanitară: Alexandru Boureanu a semnat regia unei premiere pe ţară.

Nu prea ne întâlnim cu texte dramatice de la antipozi, pe scenele din România. TNMSC ne oferă acum prilejul să vedem o montare a piesei unui neozeelandez. Şi nu unul oarecare, ci un veteran multipremiat. A şi avut timp să se lase apreciat, căci e născut în 1926 şi a contribuit de atunci la structurarea mişcării teatrale din ţara sa, unde primul teatru profesionist s-a deschis abia în 1964.

Gândeşte-te la Africa este o dramă solidă, scrisă de Gordon Dryland, prolific scriitor din cosmopolitul Auckland, autor de povestiri, romane, piese pentru radio şi scenarii pentru televiziune, precum şi piese de teatru. Deşi ne îndeamnă să ne gândim la continentul negru, personajele nu au legătură cu el, aşa cum nu aveam nici noi cu războiul, când, în copilărie, plângându-ne că nu ne place mâncarea, primeam de la părinţi sau bunici răspunsul: nu-ţi place? Dar dacă era război?

La fel şi personajele din acest mediu burghez neozeelandez nu invocă Africa decât ca pe un simbol al sărăciei. Şi, de fapt, nu personajele, ci matroana acestei case de o bogăţie şi o eleganţă apuse, peste care ai senzaţie că se aşterne încet praful (Africii?). Totul pare intrat în adormire aici, mai puţin această puternică mater familias, un personaj ce-i vine mănuşă Societarei de Onoare a Teatrului, Mirela Cioabă. Cu o energie neştirbită, ea asigură echilibrul convieţuirii cu fiul ei mai mare, care pare atins de o melancolie suicidară.Din prima scenă simţi că ceva nu e în regulă, în spatele acestei imagini decolorate, a liniştii burgheze. Şi afli treptat că nu te-ai înşelat, când ceilalţi doi copii ai mamei, gemenii înstrăinaţi de casa părintească, reapar în peisaj, hotărâţi să-şi convingă mama să le deschidă calea spre câştiguri fabuloase. Dacă ea ar fi de acord să nu mai apere cu puterea averii ei, colţul de natură pe care edilii orăşelului ar vrea să-l transforme într-un boom imobiliar.

Dar nu numai acest conflict cehovian, de natură ecologică pune personajele pe poziţii de luptă. Revenirea, după mulţi ani de părăsire, a gemenilor în cuibul părintesc declanşează şi un conflict de natura oedipiană, prin mărturisirea unui secret bine păstrat de mama dominatoare. Destăinuire ce sfârşeşte în moarte. Deşi textul împleteşte aceste două conflicte, cărora le acordă egal spaţiu de desfăşurare, unul declanşându-l pe celălalt, este evident că vina tragică a relaţiei incestuoase ce apasă destinul mamei şi al fiului cel mare le modelează comportamentele si relaţia cu gemenii, punându-şi amprenta pe atmosfera de cuşcă domestică, a familiei.

Din prea multă atenţie acordată prestaţiei actoriceşti, regia a pierdut din vedere să construiască pregnanţa cuvenită a acestui nucleu ascuns de vină tragică, ce aduce acestei drame o adâncime dramatică cu totul specială şi a lăsat întreaga greutate a revelaţiei pe umerii Mirelei Cioabă, actriţă a cărei prezenţă scenică impunătoare şi plină de energie justifică alegerea.

Cum o justifică, de altfel, întreaga distribuţie, de la reticentul şi temătorul Arthur (Nicolae Poghirc), fiul cel mare, marcat de soartă (cu un machiaj de lepros care avea nevoie poate de mai multă subtilitate), la cei doi superficiali, lipsiţi de suflet şi interesaţi gemeni (Costinela Ungureanu şi Claudiu Mihail) şi la agenta care reprezintă cu îndrăzneală onctuoasă, interesele de expropriere ale cetăţenilor, căreia Raluca Păun îi aduce (uneori în exces) verva sa comică.    Nici nu ştiu cum să-i spun acestei redeschideri a teatrelor, care de peste un an nu au avut norocul să îşi primească publicul în săli decât sporadic. Să spunem deocamdată că stagiunea 2020/2021 dă semne bune la Craiova, prin diversitate, calitate şi ambiţia de a face teatru, apropriindu-şi şi tehnologia, pentru a înfrunta astfel vitregia ciumei moderne numite covid. 



HEKTOMERON

Concept şi coordonare proiect: Vlad Drăgulescu

Actori, regizori invitaţi şi vizionare episoade: https://hektomeron.com/our-artistic-team/

Echipa tehnică a proiectului: https://hektomeron.com/team/

Serviciul Dramaturgie : Nicolae Coande, Hariclea Nicolau, Claudia Gorun, Deniza Pârlogea

Serviciul Actori: Andreea Crişu

Documentare, PR şi Comunicare: Irina Cârneanu, Luana Neghea, Iolanda Mănescu, Silvia Năstasie

Head of Communications: Bianca Boitan

Grafică şi DTP: Roxana Banterle

Montaj video: Orlando Edward

Viva la Vulva!

Versuri: Marius Aldea
Concept, Regie şi Coregrafie: Andrea Gavriliu

Scenografie: Andreea Săndulescu

Muzica: Mihai Dobre

 

Cu: Ramona Drăgulescu, Romaniţa Ionescu, Raluca Păun, Costinela Ungureanu, Petronela Zurba, Irin Danciu

 

 [foto dante boro]

CĂLĂTORIA LUI DANTE

Scenariul: Emil Boroghină şi Alina Hiristea

Regia: Alina Hiristea

Consultant literar: Radu Aldulescu

Editare video: Ciprian Duică

Cu: Emil Boroghină

Teatrul Naţional Marin Sorescu din Craiova în coproducţie cu Teatrul Nottara şi Teatrul PoesisGÂNDEŞTE-TE LA AFRICA

de Gordon Dryland
Regie: Alexandru Boureanu
Adaptare scenică text şi mişcare scenică: Raluca Păun
Scenografie: Vanessa Beca

Cu: Mirela Cioabă - SOCIETAR DE ONOARE al Teatrului Naţional "Marin Sorescu", Nicolae Poghirc- SOCIETAR al Teatrului Naţional "Marin Sorescu", Costinela Ungureanu, Claudiu Mihail, Raluca Păun.