Spiritul lor îşi va continua călătoria în Câmpiile Elizee, în tărâmul esenţial al energiei Înaltului, din care ne tragem şi pe care o regăsim după strălucitoarea sau anodina noastră trecere pe acest pământ. În Insula celor Fericiţi ar trebui să se regăsească toţi aceşti credincioşi slujitori ai artei, care au adus, pe măsura putinţei lor, bucurie sufletească şi mulţumire intelectuală, semenilor.

Sigur că orice parcurs (artistic) are şi un sfârşit, dar, atunci când eşti brusc pus în faţa unui turbion de astfel de evenimente cu mare impact emoţional, dimensiunea lui devine şi mai vădită, iar pierderea, şi mai dureroasă, mai ales într-un climat societal tot mai anomic, în care reperele şi valorile par să îşi piardă relevanţa, înghiţite de iureşul cotidianului insignifiant. 

Monica Ghiuţă: „o actriţă minunată şi un om drag.“  (Oana Pellea)

Cu mult timp în urmă (căci în ultimii săi ani de viaţă, bolnavă fiind, a trăit departe de spaţiul public), întrebată ce crede despre actorie, Monica Ghiuţă spunea: Nu este o meserie, este un chin, fără de care n-am putea trăi. Iar ea l-a trăit atât cât i-a permis destinul.

V-o puteţi închipui tânără, frumoasă, cu ochii ei albaştri, părul-râu şi zâmbetul pătruns de o ascunsă înţelepciune încă din juneţe, interpretând-o pe Julieta, din Romeo şi Julieta de Shakespeare, pe scena Teatrului din Ploieşti, când a chemat-o special directorul Toma Caragiu? Era actriţă a Teatrului din Braşov, de la absolvirea în 1964, a Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică I.L. Caragiale din Bucureşti, pe scena căruia jucase alături de Ion Caramitru, în faimosul Hamlet, spectacolul de diplomă semnat de profesorul Costache Antoniu. Fusese colegă de generaţie şi cu Ovidiu Iuliu Moldovan, Valeria Seciu, Ilinca Tomoroveanu.

A fost apoi la Teatrul Mic, unde a jucat din 1969 până în 1990, Regina Elisabeth din Richard III de Shakespeare şi Catherine, din Diavolul şi bunul Dumnezeu, de Jean Paul Sartre, montări semnate la începutul anilor ‘80 de Silviu Purcărete, a fost Agnes, din Don Juan de Molière, în regia lui Dragoş Galgoţiu. Şi a mai fost alte peste 100 de personaje în teatru, film sau la radio.

În 1966 a debutat pe platourile de filmare, în pelicula Vremea zăpezilor, a jucat apoi în numeroase pelicule semnate de Manole Marcus (Puterea şi Adevărul), Sergiu Nicolaescu (Cu mâinile curate, Începutul adevărului/Oglinda), sau Mircea Veroiu (Dincolo de pod). Dar notorietatea i-a adus-o, în 1975, partitura Silviei din comedia semnată de regizorul Mircea Moldovan, Toamna bobocilor, unde, la 35 de ani, juca rolul unei învăţătoare, fată bătrână. A continuat să lucreze cu marile nume ale cinematografiei româneşti: Nicolae Mărgineanu (Ştefan Luchian, Faimosul paparazzo, Binecuvântată fii, închisoare, sau Logodnicii din America), Laurenţiu Damian (Rămânerea şi Drumul câinilor), Nae Caranfil ( E pericoloso sporgersi şi Filantropica) sau Radu Gabrea (Cocoşul decapitat şi O poveste de dragoste: Lindenfeld). Pentru ultimul a fost nominalizată la Premiul Gopo pentru Cea mai bună actriţă în rol secundar, în 2015.

Dând viaţă şi un relief special partiturilor încredinţate, indiferent de amplitudinea lor, Monica Ghiuţă a fost o excelentă creatoare de roluri de suport, interpretând personaje care întregeau universul cinematografic, astfel încât şi după 1990 a realizat cel puţin un rol pe an, în filme româneşti şi în coproducţii de diferite calibre valorice, cu Franţa (Une mere comme on n’en fait plus), SUA ( Dark Angel: The Ascent), sau Ungaria (The Outpost).

Monica Ghiuţă s-a stins la 79 de ani, la sfârşit de iulie 2019 şi ieşirea ei din scena vieţii s-a făcut în totală discreţie (probabil la dorinţa familiei), deşi solida ei carieră de peste 45 de ani, pe scena de teatru, pe platourile de filmare şi în studiourile de radio ar fi îndrituit-o la un ultim omagiu din partea comunităţii teatrale şi a publicului.

Florina Cercel: „Am trăit frumos, cu tot răul care mi s-a întâmplat de-a lungul vieţii.“ (Interviu Digi24)

La două zile după Monica pleca dintre cei vii, la capătul a patru luni de suferinţă fulgerătoare, şi Florina Cercel, actriţă a Teatrului Naţional din Bucureşti încă din anul 1972. Prezenţă explozivă a scenei şi a ecranului, Florina Cercel a făcut parte din aceeaşi a doua generaţie de aur a teatrului românesc, absolvind I.A.T.C.-ul în 1964, la clasa Jules Cazaban, fiind colegă cu Ion Caramitru, Ilinca Tomoroveanu, Valeria Seciu, Mariana Mihuţ, Rodica Mandache, sau Costel Constantin.

Înainte de a deveni una din vedetele primei scene a ţării, a jucat la teatrele din Galaţi şi Timişoara, într-o gamă diversă de roluri, de la comedie şi vodevil, la dramă şi tragedie, de la clasic la contemporan. O ucenicie creatoare, pe care a urmat-o, lucrând şi cu câţiva dintre regizorii importanţi ai perioadei, între care Ion Maximilian (Sonia, în Mitică Popescu de Camil Petrescu, 1964), Marietta Sadova, căreia, după eliberarea din închisoare, unde o aruncase procesul Noica-Pillat, i se mai permitea să lucreze doar în provincie (Contesa Olivia din A douăsprezecea noapte de Shakespeare, 1966, Gina din Opinia public de Aurel Baranga, 1967, sau Madame San-Gene, din piesa omonimă de Moreau şi Sardou, 1968), sau Aureliu Manea (Beatrice din Anotimpuri de Arnold Wesker, 1969 şi Silvia, în Aceşti îngeri trişti de Dumitru Radu Popescu, 1970).

Florina Cercel şi Horaţiu Mălăele, în Bubico de I.L. Caragiale

La Teatrul Naţional I.L. Caragiale din Bucureşti, regizorul Horea Popescu, care a sesizat temperamentul vulcanic al actriţei în vârstă de 31 de ani, îi atribuie partitura lui Lucile Desmoulins, din drama Danton, premiera absolută, din 1974, a textului scris şi publicat de Camil Petrescu în 1931. Rolul tinerei revoluţionare franceze, executate la 24 de ani, după înfrângerea Revoluţiei Franceze de la 1789, i s-a potrivit mănuşă Florinei Cercel, care a insuflat personajului forţa şi dinamismul fiinţei sale. 

A întrupat 30 de personaje pe scena TNB, lucrând cu regizori ca Sanda Manu (Peţitoarea din Căsătoria de Gogol, 1976), Radu Beligan (Zoe, în O scrisoare pierdută de Caragiale, 1979), Ion Cojar (Vassa Jeleznova, în piesa omonimă a lui Maxim Gorki, 1988). Puternică şi manipulatoare, rapace şi dominatoare a fost Vassa Florinei Cercel, aşa cum o putem vedea şi astăzi, graţie înregistrării spectacolului, aflată în arhiva de aur a Televiziunii Române. Cercel a impresionat astfel şi juriul UNITER care, la prima ediţie a Galelor sale, în 1990, i-a acordat actriţei Premiul pentru Cea mai bună interpretare feminină. Opt ani mai tarziu, Ion Cojar va mai fructifica o dată calităţile de femeie puternică ale actriţei, distribuind-o în rolul Vasilisa, patroana adulterină din Azilul de noapte al lui Gorki, femeie necruţătoare, care îşi îndeamnă amantul la crimă, pentru a o elibera de soţul nedorit.

Vassa Jeleznova de M. Gorki

Pentru prezenţa sa scenică impunătoare şi energia interpretării o va fi ales şi Felix Alexa, pentru rolul principal din ultima operă a dramaturgului spaniol Federico Garcia Lorca, Casa Bernardei Alba (1994), ca stăpână în universul funebru al locuinţei întunecate de un îndelung doliu impus tocmai spaţiului exploziilor erotice ale celor cinci fete de măritat.

Când a fost invitat să vină din America, pentru a monta la Teatrul Naţional din Bucureşti, imediat după revoluţie, Andrei Şerban nu a ezitat să o distribuie pe Florina Cercel (în paralel cu alte două colege) în rolul puternicei Clitemnestra, într-o producţie care a făcut istorie în teatrul românesc, O trilogie antică – Electra, după Sofocle şi Euripide, montare de o inegalabilă forţă novatoare, atât pentru actori, cât şi pentru publicul care i-a urmat în diversele spaţii de joc din burta teatrului, unde s-a desfăşurat conflictul tragic. Regizorul a fructificat, în acelaşi an, şi darul pentru comedie al Florinei Cercel, încredinţându-i rolul Dabby, din piesa lui Timberlake Wertenbaker, Cine are nevoie de teatru.

Florina Cercel şi Ion Haiduc, Familie de artişti de K. Kostzer şi A. Arias

Cea care declara că şi-a găsit împlinirea sufletească pe scenă a jucat până în ultima clipă, nu doar la TNB, ci şi în alte teatre, în proiecte în care a fost selectată de regizorii care, apreciind personalitatea ei artistică, au înţeles să îi fructifice calităţile profesionale, spre beneficiul producţiilor. Între ei, Alexander Hausvater, spirit tumultuos el însuşi, care a văzut în Florina Cercel interpreta ideală pentru rolul Emmei Finochietto din Familie de artişti de K. Kostzer şi A. Arias, montare pe care a semnat-o la Teatrul Nottara (2016). Florina Cercel a insuflat forţa ei de mater familias, punând la dispoziţia personajului un caleidoscop de trăiri desfăşurate în zona prolifică dintre autentic şi mimare, pentru această mamă a unei familii care, prin forţa fanteziei, se luptă să supravieţuiască.

În acelaşi registru expresiv a performat Florina Cercel şi în filmele româneşti şi coproducţiile în care a interpretat roluri de diferite calibre. Bogata ei filmografie începe în 1970 şi include colaborări cu regizori importanţi, precum Andrei Blaier (Prin cenuşa imperiului), Iulian Mihu (Marele singuratic), Mircea Veroiu (Dincolo de pod), Dan Piţa (Bietul Ioanide), Adrian Petringenaru (Femeia din Ursa mare), sau Mircea Daneliuc (Ambasadori, căutăm Patrie), dar şi seriale de televiziune.

Puşi Dinulescu:                               Râd de mine singur şi mă-ndoi,
Ca un plop de vântul serii chinuit...
Suntem singuri, nu se poate să fim doi,
N-am nicio speranţă, nu-s aşa tâmpit...

În prima zi de august a dispărut dintre noi, neaşteptat şi în mare discreţie (cum şi trăise în ultimii ani) scriitorul şi regizorul Puşi Dinulescu, absolvent de filologie al Universităţii din Bucureşti şi de regie la I.A.T.C. I.L. Caragiale. Spirit caustic, personalitate prolifică, autor de povestiri, romane, poezii şi piese de teatru, Puşi a lucrat la Televiziunea Română, ca redactor şi ca regizor, în 1995 semnând aici filmul TV Nuntă cu sirenă.

Nuntă cu sirenă

Ca regizor de film debutase în 1983, cu o peliculă remarcată: Întâlnirea din pământuri, despre care reputatul critic Călin Căliman, în Istoria filmului românesc (1897-2017) (EuroPress Group, 2017) scria că este „o contribuţie substanţială la ecranizarea operei lui Marin Preda [şi] recomandă un cineast cu simţ realist[...]“. Nu a mai realizat ulterior decât un singur film, Sper să ne mai vedem (1985), care, conform statisticilor Centrului Naţional al Cinematografiei, a fost vizionat de peste 1,5 milioane de spectator, în cinematografele din România.

Dacă povestirile şi romanele sale au văzut lumina tiparului înainte de 1989, fiind premiate de Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti, piesele au fost adunate în două volume de teatru, publicate după 2000, fiind însă jucate înainte, în diferite teatre din ţară. În 2005, la Televiziunea Română, regizorul Alexandru Tocilescu a semnat producţia cu piesa sa Bani de dus, bani de-ntors. În 2018, Filiala Bucureşti – Dramaturgie a Uniunii Scriitorilor din România i-a acordat scriitorului Premiul Opera Omnia.

Cătălina Buzoianu: „Am o natură tumultuoasă. E o problemă de fecunditate. (Yorick, 456/2018)

La început de august am pierdut-o şi pe regizoarea Cătălina Buzoianu, cea alături de care am putut visa, de tineri, că suntem liberi, într-o societate opresivă ca cea comunistă. Am învăţat şi alături de ea că accesul la gestul cultural încărcat de semnificaţii universale nu poate fi restricţionat. Nu a fost o disidentă în sensul strict al cuvântului, nu s-a luat la trântă cu ideologia de partid (cum au făcut câţiva intelectuali, unii cu voie de la poliţie), ci a subminat-o indirect, dar constant, întărindu-ne, cu fiecare spectacol, convingerea că scara de valori impusă oficial e răsturnată şi că adevărul e în altă parte.

Al treilea spectacol semnat de Cătălina, pe care l-am văzut eu (după Romeo şi Julieta de Shakespeare, la Studioul Casandra, cu extraordinarii studenţi Mariana Buruiană şi Adrian Pintea, şi Interviu, de Ecaterina Oproiu, la Teatrul Bulandra), a fost Efectul razelor gamma asupra anemonelor. În 1978 eram studenţi la I.A.T.C. I.L. Caragiale şi s-a dus vestea că două din colegele noastre din anul I, Rodica Negrea şi Adriana Şchiopu, fuseseră alese pentru a interpreta rolurile celor două fiice din piesa lui Paul Zindel, în prima producţie semnată pe scena Teatrului Mic, de noua sa regizoare în vârstă de 40 de ani.

Actriţă devenită regizoare, Cătălina se făcuse deja remarcată prin pasiunea şi viziunea sa inovativă, mai întâi la Teatrul Naţional din Iaşi, unde montase, între altele, Pescăruşul de Cehov, Bolnavul închipuit de Molière, Poveste de iarnă de Shakespeare şi propria adaptare după Istoria ieroglifică de Dimitrie Cantemir, spectacol complex ce îi adusese Premiul Academiei Române în 1973. Cum mărturisea, chiar lucrând într-un teatru de tradiţie, nu a căutat doar să monteze texte clasice, ci să facă lecturi scenice foarte moderne. Ceea ce va rămâne o constantă a muncii sale teatrale.

A continuat acest demers la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, unde le-a oferit actorilor Mitică Popescu şi Horaţiu Mălăele şansa unor interpretări memorabile, în Peer Gynt de H. Ibsen, respectiv în dramatizarea după Tinereţe fără bătrâneţe de P. Ispirescu, care, cum mărturisea regizoarea într-un interviu acordat Ludmilei Patlanjoglu, „a fost considerat la Festivalul Mondial de la Nancy un eseu teatral pe tema sincretismului elementelor specifice mitologiei româneşti“. Aceasta a fost, de altfel, una din constantele creaţiei teatrale a Cătălinei Buzoianu: alcătuirea unor universuri teatrale complexe, adevărate simfonii scenice, în care se insinuau permanent referinţe la surse fundamentale din diverse arii culturale.

Efectul razelor gamma asupra anemonelor

A fost regizoarea Teatrului Mic vreme de şase ani, până când în 1985 a decis să plece la Bulandra, din cauza neînţelegerilor cu directorul teatrului, Dinu Săraru, care în toată această perioadă îi ferise totuşi  producţiile de excesele cenzurii.

Efectul razelor gamma asupra anemonelor a deschis seria de spectacole ce au asigurat teatrului din Sărindar un statut aparte, de cvasi-disidenţă, în viaţa teatrală bucureşteană: Să-i îmbrăcăm pe cei goi de L. Pirandello (1979), Maestrul şi Margareta, dramatizare după M. Bulgakov (1980), Nişte ţărani de Dinu Săraru (1981), Yvona, principesa Burgundiei de W. Gombrowicz (1983), sau Dama cu camelii de A. Dumas (1985), în care au strălucit experimentaţii actori ai teatrului. Încărcătura de inteligenţă regizorală, marea performanţă actoricească şi calitatea de a fi percepute ca o expresie a libertăţii artistice faţă de cerinţele ideologiei de partid le-au făcut extrem de populare în rândul publicului, care lua cu asalt casa de bilete.

Distribuind în Efectul razelor... două studente eminente în rolurile principale (alături de Olga Tudorache!), Cătălina Buzoianu rămânea egală cu sine însăşi, căci a crezut cu generozitate, până în ultima clipă a vieţii, că tinerii artişti trebuie descoperiţi şi susţinuţi în căutarea şi afirmarea propriei identităţi creatoare, convingere ce a făcut din profesoara la I.A.T.C., care a fost Cătălina din 1975, şi decana Secţiei de Teatru a U.NA.T.C., din 1990, o prietenă iubită a tinerelor generaţii de creatori. Pe lângă prestigioasa sa producţie teatrală, această preocupare de a asigura continuitatea prestaţiei de calitate în teatrul românesc fac din Cătălina o creatoare atentă şi la arhitectura domeniului şi la dimensiunea de lungă durată a unei arte ce trăieşte prin forţa clipei.

Serii întregi de regizori au trecut pe sub privirea caldă a profesoarei şi i-au ascultat îndemnurile de a-şi descoperi propriul eu creator. Din această perspectivă, îmi place, de pildă, să îmi închipui că nu e o întâmplare faptul că studentul Cătălinei, Vlad Massaci, a conceput intensul spectacol Ţinutul din miezul verii, pe textul scris de Tracy Letts, tocmai la Teatrul Mic. În 2017, el a oferit astfel, ca într-un arc de 39 de ani peste timp, actriţei Rodica Negrea, inocenta aurorală din Efectul razelor gamma..., şansa de a construi la maturitate, cu mare precizie şi ştiintă a întregului, unul din rolurile cele mai puternice din prestigioasa sa carieră. Această transmitere a ştafetei, de la maestru la discipol constituie şi azi fragila durabilitate a artei Thaliei, pe care delicata doamnă de fier a teatrului românesc a înţeles-o foarte bine.

Din 1985, în următorii douăzeci de ani, Cătălina Buzoianu a montat preponderent pe scena Teatrului Bulandra, piese de Pirandello (Uriaşii munţilor şi Şase personaje în căutarea autor), Tancred Dorst (Merlin), Camil Petrescu (Patul lui Procust), Sam Shepard (Copilul îngropat), Brecht (Mutter Courage), Strindberg (Tatăl), sau Matei Vişniec (Richard III se interzice).

O dimineaţă pierdută

Dar marele succes pe scena Bulandrei, la care chiar şi regizoarea mărturisea că ţine cel mai mult dintre toate montările sale, a fost O dimineaţă pierdută, dramatizare după romanul Gabrielei Adameşteanu, semnată chiar de regizoare, în 1986, adică în ultimul deceniu negru al comunismului. Această poveste a unei lumi burgheze a primei jumătăţi a secolului al XX-lea, care era înfloritoare după primul război mondial, sfârşind înghiţită de hulpavul monstru comunist, aşa cum apare ea din perspectiva personajului-narator, o fostă croitoreasă de lux, care face vizite la casa unei foste cliente, trebuie să fi uimit cenzura comunistă, prin duritatea adevărurilor exprimate. La Festivalul Naţional de Teatru din 2018, când directoarea Marina Constantinescu a avut extraordinara idee de a o sărbători pe Cătălina Buzoianu, la 80 de ani de viaţă, a fost lansată la Muzeul Literaturii Române, în volum, dramatizarea semnată de regizoare. Cu acest prilej, autoarea spunea: „Şi cei care făceau cenzura au fost şocaţi de adevărul acestui spectacol şi i-au dat drumul să treacă. Era decembrie 1986, era foarte multă tensiune în societate. Era aproape de finalul Epocii Ceauşescu şi asta îl face [spectacolul] şi mai straniu“. Regizoarea a acceptat să modifice câteva replici şi spectacolul a ieşit la public, într-o distribuţie de excepţie, avându-i în frunte pe Tamara Buciuceanu, Gina Patrichi, Ion Besoiu, Rodica Tapalagă, Victor Rebengiuc, Irina Petrescu, Valentin Uritescu şi debutându-l pe studentul Mihai Constantin. Înregistrarea producţiei la Televiziunea Română permite astăzi şi tinerelor generaţii să urmărească acest adevărat recital actoricesc, coordonat cu minuţie de Cătălina.

Pescăruşul de A.P. Cehov, Teatrul Mic

După 1990, regizoarea a lucrat în diverse teatre din ţară şi din străinătate: a revenit la Mic, a lucrat la Theatrum Mundi, la Comedie, la Teatrul Evreiesc din Bucureşti, sau la Teatrul Maria Filotti din Brăila sa natală, ca şi pe scene din Polonia, Franţa sau Israel, ţară unde montarea sa cu Maestrul şi Margareta a rămas în top un deceniu.

Cătălina spunea că, atunci când era regizoare la Teatrul Naţional din Iaşi, a avut norocul să participe la Festivalul de Teatru de la Lublin, având astfel prilejul să-i cunoască şi să lucreze apoi cu Grotowski şi Szajna. L-a cunoscut şi a lucrat şi cu un alt mare experimentator teatral din Danemarca, Eugenio Barba, de la care va prelua conceptul de antropologie teatrală, pe care o va preda apoi studenţilor de la Bucureşti.

Cred că aceste „noroace“, cum le numea, au fost, de fapt, împlinirea în realitate, a gândurilor şi dorinţelor acestei artiste, pentru care interconectarea culturală era esenţială, gestul ei creator nutrindu-se din bogăţia culturală a lumii, mai mult decât din propriul instinct. Aceste legături cu climate teatrale şi personalităţi care au influenţat fundamental teatrul contemporan îi erau necesare Cătălinei, pentru care circulaţia subterană a ideilor constituia baza universurilor emoţionale pe care le clădea şi care, după 1990, i-au adus premii UNITER şi ale Festivalului Naţional de Teatru. Colaborarea postdecembristă cu Uniunea Teatrelor Europene, cu Institutul Mediteranean de Teatru, cu al cărui preşedinte, José Monleon, a fost prietenă, aşa cum s-a întâmplat şi cu Giorgio Strehler, directorul fecundului Piccolo Teatro din Milano au însemnat împlinirea unui destin european pentru regizoarea care a marcat fundamental evoluţia teatrului românesc, atât în anii cenzurii comuniste, cât şi în cei ai libertăţii, după căderea Cortinei de Fier.

Aud ades voci mature, îngrijorate de viitorul artei teatrale şi cinematografice, care ar fi pus în pericol prin dispariţia marilor actori şi creatori. Şi este adevărat, într-un fel, căci, odată cu cei plecaţi dintre noi, dispare o epocă, cu valorile şi strălucirea ei, care, într-un fel sau altul, ne-au format pe toţi cei care ne-am bucurat de existenţa acestor artişti. Dar cred că trebuie să ne şi mângâiem cu gândul că ei toţi şi-au împlinit destinul pe acest pământ şi că au adăugat cel puţin o pagină la marea carte a artelor, pe care. cu siguranţă, fiecare nouă generaţie de creatori o va completa în consonanţă cu spiritul vremurilor, tocmai pentru că înaintea lor au existat alţi artişti care nu şi-au irosit talentul de creatori şi pedagogi. Pentru că, nu-i aşa, the show must go on!