Toate aceste mărturii subliniază ideea că duritatea cuvântării lui Nicolae Ceauşescu era până atunci nemaintânită, dar insistă deopotrivă şi asupra faptului că secretarul general al Partidului dădea astfel cel mai apăsat semnal că se schimba foaia. Toţi martorii relevă detaliul că iulie 1971 i-a luat  pe neaşteptate.

Mai departe, intervin însă divergenţele de opinii. Unii dintre martori spun că au înţeles de la început dimensiunea dezastrului, că timpul destinderii trecuse, că Ceauşescu însuşi trebuia să achite factura presupusă de independenţa faţă de Moscova, aşa cum a fost ea afirmată, maximal, în august 1968. Alţii, din contră, admit că au comis greşeala de a crede că iar se repetă conţinutul zicalei româneşti Orice minune ţine trei zile. Tezele veneau în iulie, vremea vacanţelor sosise, lumea bună şi fără răspunderi administrative în cultură beneficia de vară pe plajele de la Vama Veche sau de la 2 Mai. În noiembrie însă, o altă plenară, şi tot pe teme ideologice, îi va convinge definitiv pe toţi că noaptea totalitară s-a aşternut peste literatura, cultura şi arta din România.

Să fi fost oare până atunci Nicolae Ceauşescu un liberal convins? Nici vorbă. Chiar dacă noul secretar general al PCR introdusese întâlniri periodice cu oamenii din cultură (Dej nu practicase audienţa colectivă) , întâlniri care puteau să fie uneori mai relaxate (cf. Liviu Maliţa- Ceauşescu, critic literar, Editura Vremea, Bucureşti, 2007), note de duritate existau şi în timpul acestora. De exemplu, modul categoric în care Ceauşescu a condamnat filmul Reconstituirea al lui Lucian Pintilie. Sau aprecierile de care avea parte literatura bulevardieră de partid a lui Aurel Baranga.

Numai că Ceauşescu nu avusese până atunci vreme să se ocupe prea îndeaproape de literatură, teatru, film şi nici de ideologie. Fusese preocupat să îşi consolideze poziţia la vârful PCR, să îi înlăture pe aşa-numiţii Baroni ai lui De care reclamau caracterul sacrosanct al conducerii colective. După 1971 însă venise rândul editurilor, al Televiziunii (cf. Alexandru Matei- O tribună captivantă, Televiziune, ideologie, societate în România socialistă, Editura Curtea veche, Bucureşti), al cinematografiei şi al Teatrelor.

În iulie 1971, regizorul Vlad Mugur era directorul Teatrului Naţional din Cluj. A fost invitat, adică, mai corect spus, convocat la respectiva Plenară şi a realizat urgent primejdiile. A înţeles că vremea lucrului în relativă libertate trecuse. Sentimentul i se acutizase după ce primise dispoziţia să restructureze din temelii proiectul de repertoriu, lucru pe care l-a făcut, aşa după cum el însuşi a mărturisit-o în cartea Floricăi Ichim La vorbă cu Vlad Mugur, împreună cu secretarul literar Justin Ceuca. Voia să încheie formalităţile acestea birocratice cât mai repede posibil fiindcă avea la îndemână un paşaport turistic pentru Italia care îi putea fi retras în orice clipă. Urma să fie însoţit de viitoarea lui soţie, actriţa Magda Stief de la Teatrul Maghiar de Stat, cu aceeaşi maşină trebuind să plece şi dramaturgul D. R. Popescu, pe atunci redactor şef al Tribunei. D. R. Popescu întârziindu-şi plecarea, Vlad Mugur şi Magda Ştief au pornit singuri, Decizia fusese deja luată. Nu va mai exista drumul revenirii.

Vlad Mugur conta pe faptul că îşi va putea găsi relativ repede un rost. Fusese cu Naţionalul clujean în Italia în repetate rânduri, spectacolele sale lor avuseseră parte de cronici mai mult decât laudative, în orice loc din Lume regizorii buni sunt la mare căutare. Ce nu a luat în calcul Vlad Mugur? Faptul că Italia era, ca şi Franţa, de altfel, vrăjită de iluzia comunistă. Că Partidul Comunist Italian, cu tovarăşul Luigi Longo în frunte, era puternic, că mai nimeni nu avea urechi să audă adevărul despre ceea ce se întâmplă în ţările socialismului real. Aşa că nici o şansă să primeşti de lucru în vreun Teatru. În sus-menţionata carte La vorbă cu Vlad Mugur, marele artist povesteşte că era către sfârşitul puţinilor bani pe care îi avusese, că îşi cumpăraseră şi el, şi Magda, un pui care putea fi ultima lor masă sigură, că locuia într-un hotel dintre cele mai ieftine. Pe neaşteptate a fost chemat la telefon, iar la capătul celălalt al firului se afla Noel Bernard. Care din 1966 revenise la conducerea Departamentului Românesc al Europei Libere. Cu soţia acestuia, Ioana Măgură, actriţă de profesie, Vlad Mugur se cunoştea încă din România. Bernard i-a spus ferm, fără ocolişuri sau menajamente, că în Italia nici el, nici Magda Stief nu au nici cea mai mică şansă. Că trebuie să ia primul avion spre München şi, odată ajunşi pe aeroport, să ceară instantaneu azil politic.

Bernard i-a aşteptat pe Magda Ştief şi pe Vlad Mugur la aeroportul din capitala Bavariei, cei doi urmând să înopteze în casa Ioanei. Aşa cum Vlad Mugur şi-a amintit într-un text publicat în cartea Ioanei Măgură-Bernard- Directorul postului nostru de radio (Editura Curtea veche, Bucureşti, 2007), în drum spre destinaţie, Bernard i-a cerut să îi relateze în detaliu lucrările Plenarei. A venit îndată şi o propunere de colaborare. Vlad Mugur urma să facă acelaşi lucru şi pe unde radio. Nu înainte de a-şi fi explicat în cadrul Programului politic, prezentat pe atunci de fostul secretar general de la Curentul, Ioan (Iani) Popa (cunoscut ascultătorilor sub pseudonimul de Ion Măgureanu) gestul refuzului de a mai reveni în ţară.

În textul din cartea Ioanei, Vlad Mugur a povestit în detaliu emoţia debutului pe unde radio. Ca şi faptul că acelaşi Noel Bernard i-a oferit mai realizarea unor programe culturale, un job care i-a fost salvare până la găsirea unui rost în Teatru. După ce a revenit la profesia lui de bază, în Nordul Germaniei, Vlad Mugur a continuat colaborarea cu unii dintre oamenii Europei Libere. I l-a “furat” o vreme lui Noel Bernard pe un tânăr redactor pe nume Liviu Tofan, care a fost un timp regizor tehnic, pe urmă a revenit la Radio, a colaborat cu Cornel Chiriac care a i-a ales muzica pentru spectacole.

Vlad Mugur s-a întors la München în 1981. Noel Bernard a fost printre primii căutaţi la telefon. Acesta însă nu a putut decât să îi dea cumplita veste a bolii care îl va răpune pe 23 decembrie 1981.

După scurtul directorat al lui Mihai Cismărescu (cunoscut ascultătorilor sub numele de Radu Gorun), conducerea Europei Libere în româneşte avea să fie preluată de istoricul Vlad Georgescu. Acesta a operat modificări în grila de programe şi a dorit să înmulţească emisiunile culturale. Aşa a apărut în grilă, în martie 1984 ,emisiunea Perspective europene al cărei prim realizator a fost Vlad Mugur. I-a urmat Gelu Ionescu.

După 1990, Vlad Mugur a fost de câteva ori prezent în programele Europei Libere. Îndeosebi în calitate de invitat al Ioanei Măgură-Bernard care, pe lângă ocupaţia de crainică, era şi realizatoarea emisiunii Oameni, idei , atitudini. Pentru moment, înregistrările acelor emisiuni nu au fost repuse în circuitul public.

Comentariu apărut concomitent pe site-ul contributors.ro şi pe blogurile adevărul.ro