Profesorul şi actorul Miklós Bács: „L-am învăţat pe Faust noaptea“

Profesorul şi actorul Miklós Bács: „L-am învăţat pe Faust noaptea“

Miklós Bács, în rolul Faust, spectacolul regizat de Silviu Purcărete la Sibiu      FOTOGRAFII: Dragoş Dumitru

Considerat a fi cel mai bun profesor de actorie din România şi după ce l-a înlocuit pe Ilie Gheorghe în spectacolul „Faust“, montarea lui Silviu Purcărete de la Sibiu, actorul Miklós Bács a fost ovaţionat timp de zece minute la scenă deschisă, la Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu (9-18 iunie).

Ştiri pe aceeaşi temă

Spectacolul „Faust“, care a avut premiera în 2007, când Sibiul a fost Capitală Culturală Europeană, reconstituie grandios infernul din opera lui Goethe: flăcări care ard, o poartă către Infern deschisă după o cortină metaforică, un pui de labrador negru care devine Mefisto, ritualuri şi numere de echilibristică la mare înălţime, o tenebroasă şi vulcanică noapte valpurgică. Marea revelaţie a spectacolului este interpreta unui Mefisto androgin, cu sâni de femeie şi sex de bărbat: Ofelia Popii. Faust, care a fost interpretat timp de zece ani de Ilie Gheorghe, apărea înfrânt în final, deşi îşi căuta o nouă victimă printre spectatori. În luna aprilie, actorul Ilie Gheorghe s-a îmbolnăvit, iar rolul a fost preluat de Miklós Bács (52 de ani), cunoscut actor şi profesor, care conduce în prezent şi Gala HOP, Gala Tânărului Actor de la Costineşti. Actorul povesteşte, într-un interviu pentru  „Weekend Adevărul“, despre dificultăţile preluării într-un timp scurt a unui rol de o asemenea anvergură. „M-am aruncat în acest rol, tocmai pentru că iubeam atât de tare spectacolul“, spune actorul. 

În „Faust“, regizorul Silviu Purcărete s-a întrecut pe sine în crearea unei metafore uriaşe, care prinde într-un carusel fantasmagoric ritualuri de sacrificare a porcilor. Un rinocer grotesc, uriaş, este purtat dintr-o parte în alta a halei. În actul al II-lea, spectatorii sunt invitaţi de vrăjitoare chiar în mijlocul Infernului. Peste 80 de actori sunt metamorfozaţi de Lia Manţoc în licurici, troli, lemuri, elfi, gnomi, nimfe, furii şi gratii, o formaţie cântă live rock, pe muzica lui Vasile Şirli, un cor psalmodiază în latină, germană şi română.

„Weekend Adevărul“: Aţi văzut spectacolul „Faust“ acum zece ani, când a avut premiera?

Miklós Bács: Atunci l-am văzut. L-am văzut pe la începuturi. După aceea l-am mai revăzut de două ori, dar nu foarte recent. Nu în ultimii ani.

Cum vi s-a părut atunci montarea lui Silviu Purcărete?

Mie tot spectacolul mi-a plăcut de la început. Mi s-a părut că este o mare creaţie artistică, în primul rând actoriceşte, dar şi regizoral. E o lume care fascinează. Iată că au trecut zece ani şi sunt convins că spectacolul va fascina în continuare. Dovadă că teatrul, oricât ar fi de efemere lucrurile de valoare, rezistă. Când a trebuit să preiau rolul, am văzut de foarte multe ori imprimarea spectacolului, pentru că timpul era foarte scurt, pentru că mi-am dorit foarte mult să nu trădez o anumită linie pe care el şi Silviu Purcărete deja o formaseră. De la început a fost un pariu foarte greu, pentru că nu poţi să imiţi o creaţie ca aceea a lui Ilie Gheorghe.

FOTO: Mihaela Marin

Înainte de Ilie Gheorghe, Gheorghe Dinică, alt mare actor, a fost distribuit în rolul lui Faust, în perioada de repetiţii, înainte de premiera din 2007.

Da, au fost mai multe încercări şi combinaţii pentru că teatrul rămâne o artă de grup, contează enorm şi chimia dintre cei care fac spectacolul. Clar nu a fost uşor. Dar când s-a ales Ilie Gheorghe s-a dovedit a fi o chimie perfectă între actori. De asta a fost atât de grea reluarea spectacolului.

M-am întrebat ce se poate face. Să înlocuieşti? Să arunci totul în aer şi să reclădeşti? Era puţin probabil să găseşti un om care să se potrivească în chimia spectacolului...

Cine v-a ales pentru rol? Regizorul Silviu Purcărete?

Nu, a fost ideea Marinei Constantinescu. Ea fost cea care i-a propus lui Silviu Purcărete numele meu. Din câte ştiu, domnul Purcărete nu dorea să continue spectacolul. O creaţie ca a lui Ilie Gheorghe nu se poate înlocui. Mi-a recunoscut că am fost singurul nume la care nu s-a îndoit, a spus că merită încercat cu mine…. Înţelegerea a şi fost aceasta: dacă nu funcţionează, ne oprim.

Cum v-aţi descurcat cu textul lui Goethe, atât de complex şi atât de expresiv tradus de Ştefan Augustin Doinaş?

A fost foarte greu, pentru că eu eram în repetiţii cu regizorul Andreyi Zholdak, la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj. Lucram la un spectacol mare, greu: „Rosmersholm“, eram în mijlocul repetiţiilor. Premiera „Rosmersholm“ era pe 24 aprilie şi, în mai, trebuia să fie „Faust“, cu mine. Au fost zece zile în care trebuia preluat rolul. Repetiţiile de la „Rosmersholm“ erau foarte serioase, timp de zece ore pe zi. L-am învăţat pe Faust noaptea. Ofelia Popii m-a ajutat enorm şi a venit până la Cluj să repetăm textul. Am venit cu costumul lui Faust, m-am plimbat cu costumul  prin casă. A fost o experienţă fenomenală pentru că asta înseamnă un scenograf mare. Costumul acela vorbeşte. Îl avea şi pe Ilie Gheorghe în el. Era costumul lui Ilie Gheorghe. A fost o experienţă absolut fulminantă pe care o resimt şi acum când îmbrac costumul. Îmi cere o anumită corporalitate. Mi-a prins foarte bine să-l am în Cluj. M-a ajutat enorm de mult. Cum am spus, pe 24 aprilie am avut premiera cu „Rosmersholm“ la Cluj şi pe 25 aprilie, am început, la Sibiu, repetiţiile la „Faust“.

Aţi mai lucrat cu trupa Teatrului „Radu Stanca“ din Sibiu până acum?

Niciodată. Cu Silviu Purcărete am mai lucrat. Am avut o surpriză absolut superbă cu o trupă care a fost alături de mine de la bun început cu o răbdare şi o prietenie pentru care le sunt foarte recunoscător. Este clar că fără acest sprijin nu aş fi reuşit. Le mulţumesc şi le sunt recunoscător şi directorului Constantin Chiriac, şi întregii echipe. Au fost 120 de oameni, din echipa spectacolului, care a trebuit să aibă răbdare cu un om nou. Au fost o lecţie şi o experienţă că există un teritoriu unde, în ciuda răutăţilor umane, divergenţelor de gust, artiştii se pot întâlni. Cred că asta e una dintre dovezile cele mai elocvente, că am reuşit cu toţii să trecem un hop greu, că am reuşit să ţinem în viaţă o lume superbă din care eu sper că nu s-a pierdut munca maestrului Ilie Gheorghe.

Cum l-aţi portretiza pe Silviu Purcărete?

Pentru mine, Silviu Purcărete este printre puţinii artişti adevăraţi la ora actuală. Noi, în teatru, spunem foarte uşor „e genial, e foarte bun“ şi uităm că, totuşi, genialitatea şi harul nu sunt chiar la orice colţ de stradă, în nicio altă artă, un Beethoven nu se naşte din cinci în cinci ani, se naşte poate o dată la sute de ani.

Eu cred că Silviu Purcărete este unul dintre acei artişti care se nasc rar. Are o lume a lui faţă de care am simţit şi simt o atracţie. Silviu Purcărete face spectacole -capodoperă. Mă recunosc în spectacolele lui.  Mă ating extraordinar de mult, le simt cumva ale mele. Rezonez cu lumea şi cu gândirea lui Purcărete.

Mă simt foarte onorat, e o plăcere să stai în umbra unor mari creatori.

Ce aţi adus dumneavoastră acestui rol?

Nu ştiu. Cred că numai un om din afară poate să vadă, sigur că marea provocare profesională era să păstrez o anumită formă externă, găsindu-mi libertatea tocmai în această partitură. Tocmai aceasta este una dintre marile provocări ale artei.

 O libertate haotică nu este libertate, o libertate este libertate cu cât sunt mai mari constrângerile. Aici eu aveam o constrângere imensă din care nu voiam să ies. 

Din primul moment, mi-am propus să-mi găsesc libertatea şi aportul în liniile create de Ilie Gheorghe.
Eu nu-l cunosc personal pe maestru, dar simt că e tot timpul alături de mine şi sper că nu o să se simtă trădat.

Lucrând acest spectacol, aţi redescoperit personajul într-un alt mod ?

Trebuie făcută distincţia între lucrarea lui Goethe, care, ca orice lucrare dramatică, este o artă literară, şi artele spectacolului care, de multe ori, sunt total diferite. Nu e vorba de un spectacol total după textul lui Goethe, ci este vorba de o citire, de o interpretare, de un discurs regizoral al lui Silviu Purcărete, plecând de la marile teme din „Faust“. Tocmai acesta a fost lucrul cel mai atractiv. Am putut reciti întreaga lucrare: ca orice operă mare, de fiecare dată, când o reciteşti, îţi aduce ceva nou. Şi acum mi se pare fabulos ca un singur om să poată să creeze o lucrare de genul acesta, cu un umor nebun, cu o asemenea filosofie. În „Faust“, găseşti toate temele umanităţii. Am găsit, în piesă, multe răspunsuri la întrebările mele existenţiale, dar şi profesionale.

Veneaţi după o perioadă încărcată, după moartea tatălui dumneavoastră...

Eu foarte multă vreme nu am crezut în semne, dar acum devin din ce în ce mai evidente şi mai concrete. „Faust“ a fost una dintre lucrările preferate ale tatălui meu, dirijorul Ludovic Bacs, şi în timpul repetiţiilor s-au întâmplat nişte coincidenţe. Spre exemplu: eu când am terminat facultatea am jucat la licenţă „Amadeus“ de Peter Shaffer, şi l-am jucat cu profesorul meu, Lohinszky Lorand, care niciodată nu a jucat cu studenţii lui până atunci. A fost singura dată când a acceptat această propunere. A fost unul dintre marile cadouri ale vieţii mele, pentru că am avut doi părinţi, unul biologic - tatăl meu, Ludovic Bács, şi unul artistic, profesorul meu Lohinszky Lorand. A fost o reală reuşită. S-a jucat doar un an. În „Faust“, într-una dintre scene sunt nişte ziare aruncate pe jos. La una dintre repetiţii, unul dintre ziarele pe care mi-au căzut ochii avea un titlu imens: „Mozart şi Salieri“. Un articol scris de Andrei Vieru, fiul lui Anatol Vieru, care a fost coleg cu tatăl meu la Moscova.

Atunci am început să accept ideeacă există semne...

Tatăl meu a murit în urmă cu doi ani.

Credeţi că drumul nostru e prestabilit? Credeţi că trebuia să ajungeţi să-l intepretaţi pe Faust?

Nu cred, eu cred în liber-arbitru şi cred că poţi să-ţi schimbi viaţa. Dar cred că sunt anumite semne pe care trebuie să le vezi. Probabil că avem o experienţă de viaţă, avem un rost. Există nişte lecţii pe care trebuie să le înveţi, câteodată foarte dureroase, dar care te cresc ca om. Şi probabil te pregătesc pentru o lume superioară, de unde cred eu că vine şi arta. Arta există undeva în afara noastră, unii artişti au acces la ea şi ne-o pot aduce mai aproape. Acestea sunt talentele mari şi cred că Silviu Purcărete face parte dintre aceştia. 

Suntem magnetul care dă mai departe harul divin, dovedindu-ne că nu avem o meserie, ci că suntem nişte oameni „posedaţi“ de un anumit talant...


Aţi simţit că veţi reuşi să faceţi acest rol?

Nu. A fost un act sinucigaş. Dacă nu ar fi fost acest context al timpului scurt, în care să nu pot realiza pericolul, probabil că nu m-aş fi înhămat. Şi acesta a fost un „trebuie“, un imperativ al sorţii. M-am aruncat în acest rol, tocmai pentru că iubeam atât de tare spectacolul. Desigur, am avut în spate această curea de siguranţă: gustul lui Silviu Purcărete, în care aveam încredere. Dacă ar fi fost o cădere, el nu ar fi permis să mergem mai departe. ;

„Teatrul nu rămâne numai o experienţă profesională“

Părinţii dumneavoastă au fost muzicieni. Nu v-a tentat să faceţi muzică?

Tatăl meu, Ludovic Bács, a fost dirijor la Radiodifuziunea Română mai bine de 50 de ani, iar mama mea a fost violonistă în Orchestra Filarmonicii „George Enescu“. Eu nu am avut o înclinaţie spre muzică. Am făcut vioară în copilărie, dar nu a fost să fie. Nu simţeam această aptitudine atât de puternică încât să fac o carieră de muzician. Te simţi complexat când cineva din familie e la un anumit nivel, pe care simţi că nu-l poţi atinge.

Mai purtaţi cu dumneavoastră nostalgia Bucureştiului?

Nu. A fost alegerea mea să părăsesc Bucureştiul, să merg să fac Facultatea de Teatru la Târgu-Mureş. Când te adânceşti în meseria aceasta, câteodată nici nu contează unde eşti...

Dacă iubeşti meseria de actor, continui s-o faci, chiar dacă joci numai roluri secundare şi chiar dacă duci numai tava în spectacole. Teatrul e un microb care îţi intră în sânge şi de care nu mai poţi scăpa, dacă eşti actor adevărat. E o meserie grea. Nu toţi actorii devin vedete, cap de afiş, şi nici nu trebuie să-ţi propui să devii vedetă. Însă dacă îţi iubeşti meseria, nu poţi face altceva.

Povestiţi-mi despre spectacolul „În adâncuri“, regizat de Yuri Kordonsky după piesa lui Gorki, „Azilul de noapte“, la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj.

A fost o experienţă. Unul dintre marile câştiguri ale meseriei de actor este că poţi să te întâlneşti cu lumi foarte diferite. Toţi regizorii cu care te întâlneşti aduc o lume a lor foarte personală şi diferită. Şi din asta, tu, ca actor, înveţi enorm şi personal, şi profesional. Când arta devine un lucru existenţial, toate aceste lumi te schimbă radical. Teatrul nu rămâne numai o experienţă profesională.

Cum e Kordonsky ca om, ca regizor?

Yura are o altă şcoală, altă direcţie, altă căldură umană. Şi acolo a reuşit să închege o echipă care s-a simţit bine împreună, care a simţit că creaţia ne conduce, şi nu noi conducem creaţia. E valabil şi pentru Satin, din „În adâncuri“, care e un rol foarte dificil din foarte multe puncte de vedere. Fiind plin de patos, e greu să nu sperii cu acest rol, deşi, ca orice lucru mare, are adâncimi. Pare un rol plin de banalităţi, dar uităm, de fapt că acestea sunt arhetipuri. Munca cu Yuri Kordkonsky a fost foarte interesantă. El a construit scena mea ca un monolog. Nu a lucrat aproape deloc cu mine, ceea ce pe mine m-a băgat în disperare. Eu, de felul meu, sunt perfecţionist, nu sunt genul improvizaţionist. Iar Yura, foarte conştient, a tras de timp şi mi-a spus: „Uite nu vreau să construim treaba asta. Vreau să fie de fiecare dată aşa cum este atunci. Iar tu trebuie să-ţi asumi acest risc“. Ceea ce, recunosc, e foarte greu. ;


FOTO: Mihaela Marin

Faust a fost o lecţie şi o experienţă că există un teritoriu unde în ciuda răutăţilor umane, divergenţelor de gust, artiştii se pot întâlni.

„Titlul de profesor nu mi-e simpatic“

Ce sunteţi mai mult, actor sau profesor ?

Mie titlul de profesor niciodată nu mi-e simpatic, dar înţeleg rigorile academice şi ale societăţii. Nu m-am considerat niciodată un profesor, m-am considerat un coleg mai în vârstă, cu ceva mai multă experienţă faţă de tinerii colegi. Sunt roluri diferite în viaţă pe care le joci. Rolul pedagogului e unul dintre ele şi încerc să-l joc cât mai bine.

Ce predaţi?

Facultatea se numeşte de Teatru şi Televiziune, în cadrul ei există un departament de teatru şi un departament de teatru în maghiară. Eu predau la specializarea arta actorului, în limba română. O vreme am predat chiar la catedra de vorbire şi spuneam mai în glumă, mai în serios: „Iată cum se distruge o cultură: vine un ungur să predea limba română“.

Ce provocări presupune ediţia de anul acesta a Galei HOP?

Ne pregătim pentru Gala Hop, Gala Tânărului Actor din luna septembrie. Eu aş rămâne şi pe această linie de profesionalizare, de laborator, pe care anul trecut cu mare risc l-am forţat. Nu ştiu dacă o să reuşesc anul acesta ca gala să fie ceva mai aplicată, adică să avem mai mult timp pentru pregătirea acestei probe. Tema va fi grea: suportabila povară a singurătăţii la Cehov. Aceste lucrări dramatice sunt nişte suporturi perfecte pentru a-ţi
practica meseria. Nu poţi să ai pretenţia să fii respectat, dacă tu în primul rând nu te respecţi şi nu îţi respecţi profesia. Generaţia tânără poate să-şi ceară drepturile, iar eu sunt primul care tot timpul îi râcâi să-şi ceară drepturile şi să lupte pentru drepturile lor, dar un lucru trebuie să fie foarte clar: dacă vrei să schimbi ceva, primul pas trebuie să pornească de la tine însuţi. Acolo trebuie să lucrezi enorm de mult. Asta înseamnă dăruire, timp, căderi, greutăţi... ;

Mentor al tinerilor actori

Numele: Miklós Bács

Data şi locul naşterii: 27 septembrie 1964, Bucureşti

Studiile şi cariera:

În 1988 a absolvit Institutul de Teatru „Szentgyorgyi Istvan“ din Târgu Mureş, la clasa profesorului Lohinszky Lorand.

Este actor al Teatrului Maghiar de Stat din Cluj şi profesor universitar al Facultăţii de Teatru şi Televiziune, de la Universitatea „Babeş-Boylai“ din Cluj.

A lucrat cu regizori importanţi: Tompa Gabor, Silviu Purcărete, Bocsardi Laszlo, Mihai Măniuţiu, Vlad Mugur.

Fondator al Galei Absolvenţilor Facultăţii de Teatru şi Televiziune – Galactoria (festival studenţesc).

Locuieşte în: Cluj.

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: