Plouă din nou cumplit în Portugalia
0
Am mai spus-o de nenumărate ori. De fiecare dată în zadar. O fac încă o dată cât se poate de conştient de insuccesul zicerilor mele. În România secolului al XXI lea, a anului de graţie 2015, e imposibil să afli cu exactitate şi fără eforturi sisifice când şi unde a mai fost jucată o anumită piesă de teatru.
Memoria culturală a ţării, memoria ei teatrală sunt în mare suferinţă, chiar dacă unele încercări de recuperare din partea Cimec ori dinspre extrem de utilul site Regizor caut piesă sunt demne de semnalat.
Mă plâng din nou acum de această stare de fapt nu de dragul vanei lamentaţii, ci pentru că pur şi simplu mi-ar fi plăcut să ştiu dacă şi unde a fost reprezentată într-un teatru românesc de limba maghiară Portugalia, piesa dramaturgului Zoltán Egressy. Piesă în sine foarte „ungurească”, dar căreia regizorul Victor Ioan Frunză a ştiut să îi amplifice aria de impact, să o facă una de succes în spaţiul teatral românesc. Mai întâi prin spectacolul montat la Teatrul Municipal din Baia Mare, prin 2009, cred, acum graţie înscenării de la Teatrul „Nottara”. O înscenare cu totul nouă, defel îndatorată celei dintâi, în pofida faptului că doi dintre componenţii distribuţiei de acum au figurat şi pe afişul premierei pe ţară. E vorba despre George Costin şi Sorin Miron. Numai că lui George Costin i s-a încredinţat acum un alt rol în vreme ce Sorin Miron îl joacă pe Clamă în cu totul altă cheie.
Refuzul copy paste-ului e numai unul dintre meritele regizorului. Victor Ioan Frunză procedează la o „demaghiarizare” defel brutală a textului lui Egressy. Operaţie comparabilă cu aceea de „derusificare” a scrierilor lui Cehov. Şi cum tot a venit vorba despre marele clasic rus, să spunem că Portugalia are prin scriitură un nimb cehovian, cam tot la fel cum au scrierile dramaturgului maghiar din România Székely Csaba. Mă gândesc la Flori de mină şi Beznă de mină. Căci triunghiul conjugal format ad hoc de personajele cunoscute nu atât sub numele lor reale cât mai curând graţie poreclelor lor, Fundă (Cristina Florea), Poreclă (Alexandru Pavel) şi Soţia (Luminiţa Erga) nu se poate să nu te ducă cu gândul la Nina Zarecinaia, la Trigorin şi la Arkadina.
Cristina Florea şi Alexandru Pavel FOTO Adriana Grand
Numai că noul Trigorin, fugit de acasă cu gândul de a merge tocmai în Portugalia şi eşuat, pentru o vreme în micul sătuc imaginar, inventat, cred, de Zoltán Egressy, sătuc pe nume Irgácz, are parte de o Arkadină nu tocmai cu bani, dar foarte voluntară, care descinde în mica localitate cu gândul de a-l recupera. Încercarea se soldează cu un eşec şi tot cu un eşec se va încheia mica aventură dintre Fundă şi Poreclă. La fel cum vieţile puţinilor locuitori ai micii aşezări al cărei palpit pare să fie reglat de orarul de funcţionare al cârciumii lui Lajos (Alin Florea) şi de programul difuzării telenovelelor tot eşec par să fie. În acel sătuc de nici trei sute de suflete, care nu are nici măcar un preot permanent, ci doar unul navetist (Andrei Huţuleac), nici poliţist propriu, unii, precum Satana (Adrian Nicolae) şi Femeia (Catrinel Dumitrescu), îşi îneacă amarul într-o veşnică beţie, alţii, asemenea lui Sfeclă (George Costin), un fel de alter-ego degradat al lui Astrov, de speranţa într-o iubire neîmplinită, iar Clamă (Sorin Miron) de o plănuită evadare la Budapesta.
Alexandru Pavel şi Cristina Florea, în „Portugalia” FOTO Adriana Grand
ctor Ioan Frunză nu pare a empatiza deloc cu tragediile, cu dramele şi dramoletele. Îşi asumă faţă de ele o imensă distanţare comică, le face mai caraghioase decât sunt. Operaţiune de un haz enorm de care musteşte spectacolul. Le transformă în personaje de telenovele ce apar ca atare în inserturi filmice voit parodice, inserturi proiectate în contraponderea secvenţelor decupate din celebra Sclava Isaura. Până şi Poreclă, veneticul iniţial rezervat şi distins, dobândeşte un aer de ridicol în răstimpul şederii sale la Irgács.
Detaşarea aceasta dură, categorică a regizorului de personajele din Portugalia, o detaşare subliniată şi de decorurile în care mereu se împiedică câte cineva, dar şi de costumele Adrianei Grand, ca şi de cântecul „creştin”, încurajator din finalul spectacolului are însă reversul ei. Unul deloc lacrimogen, defel telenovelistic. Intră în joc aici marea artă, inteligenţa regizorului de a învinge telenovela cu propriile ei mijloace. Şi capacitatea lui de a vorbi despre o dramă, despre o tragedie cu mijloacele comediei. Chiar a comediei bufe. Şi cu ajutorul unei distribuţii căreia cu greu îi poţi reproşa ceva. „Trupa lui Frunză” a „pactizat” excelent cu actriţele de la „Nottara”, iar rezultatul e unul cel puţin notabil.
Teatrul Nottara din Bucureşti- PORTUGALIA de Zoltán Egressy;
Traducerea: Csürös Reka;
Direcţia de scenă: Victor Ioan Frunză;
Scenografia: Adriana Grand;
Cu: Cristina Florea, Alexandru Pavel, Alin Florea, George Costin, Andrei Huţuleac, Sorin Miron, Catrinel Dumitrescu, Adrian Nicolae, Luminiţa Erga;
Data reprezentaţiei: 25 ianuarie 2015
Se încarcă comentariile...
